BÃ, ROMÂNII MEI

Nici măcar democrația aceasta pe care o mestecăm în dinți, cu a cărei vitamină ne hrănim de zece ani, n-am câștigat-o singuri în întergime. A venit pe capul nostru din pricina vremurilor... Nu pentru că am fi meritat+o deplin.
În decembrie 1989, “ieșirea în stradă” a fost o opțiune spirituală, dar uitați-vă acum în jur și luați seama pentru ce au murit acei tineri, ce s-a făcut până la urmă pe sângele lor. Din pricina acestor diferențe lumești este obligatorie în univers judacata lui Dumnezeu.
Românii “au făcut o revoluție” pentru ca țara lor să fie una liberă față de o asuprire pornită din interior și numai după câțiva ani România este stat deplin mafiot. Structura statului român își are alte legi decât legile statului român. Pare a fi o cruntă ironie ce se întâmplă acum cu entuziasmele naiv-românești. Numai labilii trec fără obiecție de la bucuria tâmpă la deznădejdea desfigurativă.
Suntem respinși de toată lumea, este acum statutul de cetățean romăn în afara granițelor și nu înțeleg, în interiorul lor, de ce este așa o mândrie... În străinătate, cum te declari român, cum te și caută poliția.
Din punctul meu de vedere, ca funcționalitate și ca menire, pentru România mai sunt rentabile doar trei instituții: Biserica pentru că reușește să te cunune atunci când te însori, reușește să te spovedească, reușește să te înmormânteze etc., odihnindu-se de atâta existență în confortabilul șezlong al constiinței de a fi majoritară; Serviciul Român de Informații, care se pare că se transformă într-un fel de club, ai căror membri au doar pasiuni comune, meseria lor pare a fi ajuns un hobby. Pe “băieți" nu-i prea mai ia nimeni în seamă, au ajuns o altă devenire, discret cenaclu literar cu circuit închis, unde studiază în varianta “artă pentru artă” eficiența raportului; pe locul al treilea, apare din ceață, fugind în genunchi, Poliția Română. Polițiștii au în continuare mândria aceea militară care nu le permite să stea locului, sunt într-o cotrobăială febrilă după infractori, iar găinile furate și recuperate cu ouă cu tot, le justifică din plin existența. Visez la momentul când, în România, sigla poliției să reprezinte un polițist cu o găină în brațe! Dincolo de orice maliție, sunt sigur că această instituție s-ar afirma mai mult dacă n-ar exista Justiția.
Am auzit miercurea trecută că poliția dorește înființarea oficială a unui serviciu de informații propriu, altul decât cel bazat pe patriotismul lingurarilor și căldărarilor. Posibil să fie cauză doar frustrarea intelectuală față de bănuitul potențial al colegilor lor de clădire. Onoarea poliției românești este salvată din când în când de câte un soldat în termen, de câte un sârb. Sunt sigur că, în acele condiții de la Timișoara, când deja fusese rănit un agent, polițistul român și-ar fi ridicat ca Mărgelatu’ chipiul cu arătătorul drept și ar fi spus cu o zeiască autohtonă detașare: “ia mai dă-i, mă, în pulanu’ meu cu mașina lor cu tot!” și s-ar fi autoconservat în continuare, sub toate aspectele.
Sub aceste instituții nu mai este nimic sănătos. În români intră tot mai mult moartea, sunt aproape un stârv, mereu alterat de timp, în care colcăie viermii - produșii spirituali ai profetismului românesc. Românii se scufundă încet în propriul suflet și în reziduurile sociale în care își au locuirea. Priviți-le numai pe stradă chipurile și veți vedea icoana acestui neam. Nu mai fac nimic, aleg (ca popor) viața chinuită (individual). Deznădejdea le-a anulat spiritul, iar lașitatea aceasta o să genereze și chinul copiilor lor, la care se va adăuga un aspect în plus. Iar dacă cineva s-ar ridica dintre voi să aibă un cuvânt, un gest, lașitatea românească ar face ca el să fie degrabă izolat, alungat, în unele cazuri, pierdut. Românii stau la distanță, urmăresc atitudinile ca pe un spectacol de divertisment. Românii sunt o forță unită doar când sunt manipulați.și niciodată nu vor apăra pe cei care-i apără. Neamul acesta nu mai simte că omul nu este creat fără șansă. Primește să fie râma Europei, fără vreun gest de verticalitate.
La români, când este vorba de valoarea țării lor, se conduce discuția înspre un trecut presupus salvator, dar care nu se cunoaște deloc, mistificat din pornirea mistificării. În momentele delicate ale argumentării vitejești, se pronunță grav niște prenume istorice și gata, s-a ieșit din dilemă. Are rost să rezistăm și de acum încolo.
În fond, românii sunt dușmanii propriei istorii la care fac apel. Când cinstești/iubești pe cineva, te asumi voinței, proiectului, spiritului său. Dacă ai altă trăire atunci ești in-amic, iar un inamic fățarnic este și mai de disprețuit. Probabil, Horea, Ștefan, Tudor, Mihai ar urina pe admirația noastră pentru ei!

Gazeta de Gorj Nr.8 - 23-29 martie 2001