Luceafărul vidanjor


sau cum să oprești un coprofag din masticație

Aflu, cu întârziere de două luni, că la revista Luceafărul
se practică, azi, ca și ieri, și datul cu vidanja. Altminteri nu se poate explica de ce Horia Gârbea, un inginer care se exprimă din când în când chiar și prin cuvinte - cum ar fi cuvântul căcat (conform propriilor declarații de mai jos) - , își exhibă brusc, în numărul 12 al revistei, atracția pentru familia de cuvinte căcat , le etalează la tot pasul, le mestecă în delir, le răsucește și se minunează: mda, oooh, orice ar face, Horia Gârbea vede căcat peste tot, miroase căcat și simte căcat, dar nu aleargă la primul psihiatru pentru programare și terapie, ci se refugiază în biografia și literatura Angelei Furtună. Mă veți întreba: există nenorocire mai mare decât să dea un coprofag peste tine și nu un tsunami? Ei bine, vă voi răspunde, sincer amuzată de exemplarul mâncător de căcat : nimic nu egalează în cretinism pe un doctor coprofag vidanjor. La urma urmei, cineva trebuie să mănânce tot ce alții aruncă fecaloind, sfincterind. În fond, unii beau urină și au guru, și nu joacă bridge, dar se cheamă că au mațul gros și obrazul subțire. Dacă nu mai ești în stare de nicio treflă de precizie tare, măcar să ai un hoby de căcat, calomniind. Cineva, cândva, trebuia să inducă mutații în funcția olfactică soft din spațiul cultural, trebuia să suprime mirosurile cool generate de madlena lui Proust și trebuia să populeze spațiul public cu miasme, adică să copropopuleze atmosfera. De ce nu ar încerca Horia Gârbea să fie primul din parcare care câștigă bani din coprofagie așa-zis literară? Afacerile sunt afaceri, la directorul de imagine al breslei (halal mitocan !), atacul la persoană este atac la persoană, iar banii nu au miros.
Da, banii nu au numai miros(uri). A căror hermeneutică o voi face succint în cele ce urmează. În primul rând, e proverbială de acum miasma degajată de un mâncător de căcat care pretinde că face critică literară prin atac la persoană à la banlieue. În al doilea rând, un vidanjor care caută căcat cu lumânarea în cărțile confraților e doar un pervers nenorocit. Adică mai mult decât un simplu ciudat ieșit la agățat. În al treilea rând, un coprofag care transformă în căcat tot ce atinge verbal nu e doar un vidanjor, ci e și un magician de ospiciu. Despre câteva dintre aceste trăsături ale sale de personalitate, îndelung reprimate de el însuși, ni se confesează Horia Gârbea în bucățica de hârtie igienică publicată la sectorul industrial de vidanjă al revistuței Luceafărul nr. 12 din 2009. Reproducem mai jos textul dumisale, text în care inginerul scriitor devine coprofag și vidanjor militant șef. Pentru biograful președintelui Asociației Scriitorilor București, merită consemnată această istorică revelație: la urma urmelor, faptul că devianța lui Horia Gârbea ajunge la public e un catharsis, o fericire, iară nu un simplu act coprofag oarecare.
(Despre micile amănunte legate de dulcea sa calomnie fetidă, Gârbea va avea de dat niște răspunsuri în instanță, spre deliciul bieților judecători voyeuriști de serviciu la tras cu arcul, pardon cu ochiul, către micul nostru coprofag, la fel de rătăcit în inginerie, cât și în literatură).


Revista Luceafărul http://www.revistaluceafarul.ro/istoric.html, în care a fost depozitată bucățica de hârtie igienică, declară, contrar aparențelor, că nu este rău famată: "La ora actuală, când așa-zisele programe au devenit niște instrumente îndeajuns de desuete, revista Luceafărul, revistă literar-culturală, își propune, mai presus de orice, menținerea unei ținute distincte, de echilibru critic și intelectual, cu fața atât la scriitor, cât și la publicul cititor."
Urmând cu sfințenie acest program, Horică Gârbea coprofagul scrie, în sus-citatul număr 12 (reproducem mostra de delir scatologic semnată de doctorul obsedat) :
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1083&editie=53 :
"Pentru Angela Furtună activismul cultural este mai mult decît o religie, este un fanatism. Cu forță de uragan, poeta face parte din comisii, comitete și asociații care apără limba română (împotriva cui?), poezia, cultura în general. Angela nu este o Furtună, ci un ciclon turbionar (da, e pleonasm, domnule Gelu Negrea, dar dă bine!) de cărți și articole, cu sute de mii de referințe pe internet și zeci de pagini personale și bloguri, din care, însă, supremă cochetărie, cel mai înverșunat căutător nu-i poate afla anul nașterii. E într-un fel normal, căci Angela Furtună s-a născut în revoluție și o dată cu ea. Ce contează ce au făcut Madame Roland sau Ana Ipătescu înainte de a îmbrățișa idealul și a deveni căuzașe? Poezia autoarei sucevene este la fel: abundentă, furtunoasă, realizată în ciuda prejudecății că un text trebuie să aibă început, mijloc și final. Cantitatea de cuvinte e uriașă pentru că „textul se scrie singur/ ca un puls regăsit/... - din genul acela de victorii asupra neantului (formînd) o literatură autocefală/autonomă/autolitică/autistă”. Priapicul Charles e „Buko¬ski americanul (care) se ungea cu rahatul poeziei“. În timp ce ăllalt Bukovski, Vla¬dimir, disidentul, prevestea că o să curgă sînge „din mutrele de căcat ale dinozaurilor/din mucii uscați”. Aluviunea textelor se prăbușește peste cititor ca un mal de pămînt noroios în care există și, cuvînt predilect la poetă, o fracțiune semnificativă de căcat. Geofiziciană de formație, Angela Furtună știe că toate chestiile care încep cu geo – din țărînă venim – au o componentă fecaloidă. Din coasta bărbătească a Evei, la Angela Furtună s-au clonat cel puțin 16 coaste așa că Pelerinul din Aqualung – un Cîmpulung acvatic, nu? – este însăși autoarea care, cu pelerina pre pelerină călcînd, trece de la prima sută de texte la a doua și așa mai departe. Excelente sînt ilustrațiile de Păuna Dumitrescu, infamă ideea, împotriva căreia nu încetez a mă burzului, de a „centra” textele, toate textele, ca pe un afiș. Dacă nu apărea computerul cu opțiunea „center”, ce naiba se făceau poeții? Din Angela Furtună se pot reține versuri și aforisme – „cele mai mari victorii sunt chiar acele jocuri în care ai fost înfrînt” –, dar ea nu asta își dorește, ci să abată sîngele „ploaie deasupra capului” cititorului, să basculeze pe țeasta lui poezia cu toate ingredientele sale cînd cuvîntul se golește de mațe sau le golește el asupra lui, a noastră. „Așa începe să rumineze în mine poezia dormandă” plusează poeta care „în fiecare text bun văd un ghem de fire înfășurate în jurul unei pulsații”. Cu ghemele și firele încolăcite în juru-i și după ea, neabătută, obsedată doar de propriul discurs, Angela merge, vorba filmului, mai departe. Prea departe?"
Horia Gârbea

...Este evident că Horică Gârbea merită un premiu de grand șlem: în fond, toată lumea bună a aflat, numai din textul său, cu ce coprofag are de a face. Încă unul care pute, la Luceafărul...


Angela Furtună

30 iunie 2009