Într-o conversație pe care am avut-o recent la o terasă, în fața unei sticle cu bere, un bun prieten m-a întrebat la un moment dat: ”Și... ce mai citești?”. ”Coranul”, am răspuns. Descoperisem la un târg de carte o traducere în română făcută de arabi, mai precis de ”Liga islamică și culturală din România” (Editura Islam, ediția a VI-a 2013), o cărticică mică dar încântătoare nu doar prin aspectul grafic al coperților și paginilor, ci și prin stilul de exprimare complet diferit de cel al traducerilor românești pe care le citisem anterior. O românească perfectă prin care răzbate totuși nealterat spiritul celor 1001 de nopți. O carte scrisă în românește de oameni care simt arăbește. ”Vezi să nu te convertești”, a fost singura observație a prietenului meu pe acest subiect, amuzat probabil de entuziasmul argumentației mele. După care conversația noastră și-a văzut liniștită de drumul ei.

Deși făcută probabil în glumă, observația m-a pus pe gânduri. Să mă ”convertesc”? La ce bun? M-ar ajuta în vreun fel să-mi schimb eticheta de ”creștin”, care mi-a fost aplicată la naștere, cu o alta?

Și atunci cum să mă ”convertesc”? Mă convertesc și ader la anumite idei exprimate în mahomedanism, taoism, creștinism, budism, hinduism, cioranism, baudelaireism, eliotism etc care, prin elocvența și forța cu care au fost formulate și așternute în scris, îmi întrețin legătura cu ideea de divinitate, sunt de natură să-mi reînvie și să-mi consolideze anumite senzații, anumite amintiri, lumini mai mult sau mai puțin clare, din lumea din care vin și în care probabil mă voi întoarce.

În ce mă privește, recunosc valabilitatea etichetelor religioase aplicate comunităților, dar am mari îndoieli în ce privește relevanța acestor etichete aplicate la nivel individual.

În fond, o comunitate, ajunsă la stadiul de neam sau de rasă, nu este, decât ”un rahat imens, prin care fojgăie gândaci de bălegar și din care ici colo răsar flori diafane, o adunătură care se scufundă și indivizi care se ridică imprevizibil, un spațiu abandonat și oameni care sfințesc locul” așa cum spune Vintilă Mihăilescu despre neamul românesc, în lucrarea sa cu neobișnuitul titlu ”Scutecele națiunii și hainele împăratului”. (Perfect valabil, de altfel, pentru orice neam și pentru orice colectivitate care a atins un nivel cantitativ notabil). Și asta poate tocmai pentru că, o comunitate, luată în ansamblul ei, nu poate depăși, in corpore (supărătoare insistență), nivelul spiritual de care sunt capabili indivizii care formează majoritatea sa numerică, pe când sufletul individual poate, în anumite cazuri, prin efort propriu, să dobândească, încă din timpul vieții, hlamida împăratului.

În orice neam există o majoritate covârșitoare de necredincioși și o minoritate firavă de credincioși, care în general sunt tăcuți. Dacă e vorba să mă convertesc m-aș converti la această minoritate, ai cărei membri trăiesc răsfirați pretutindeni – la Dolhasca, în India, în Tapir, în Siberia, în arhipelagul Sfântul Vincențiu și Grenadinele sau în străfundurile junglei – dar care ar fi sensul? Să facem echipă ca să ne luptăm cu cine?

Citind această variantă a Coranului mi-a apărut ca extrem de plauzibilă posibilitatea ca esența ideii de religie să se reducă la această întrebare simplă: ”Crezi sau nu în viața de după moarte?”

Din acest punct de vedere există două categorii de indivizi: cei care exclud posibilitatea unei existențe ulterioare morții (și care în consecință dau totul și nu se dau înapoi de la nimic în această viață – de la ”sacrificarea” vieții interioare și autocunoașterii în tot felul de scopuri care mai de care mai ”nobile” și până la cele mai josnice ticăloșii) și ceilalți, care au anumite rezerve. Care își impun o anume marjă de siguranță: ”Și dacă...?”

Nu e deloc greu să crezi că undeva sus, în afară, în acel ”Deschis” despre care vorbește Rilke, există o Entitate superioară acestei existențe. Orice gunoi uman, chiar și un politician, crede într-o entitate superioară și crede nu din noblețe ci din instinct. Natura sa interioară de sclav – care îi alimentează și lăcomia pentru putere - îl duce automat la necesitatea unui stăpân.

Ceea ce este aproape inuman de greu de crezut este că tu, individul, te vei regăsi cumva, îți vei recăpăta cumva simțirea și conștiința, după stopul cardio-respirator de rigoare, într-o altă lume, de altă natură, cu un altfel de aer sau fără aer, cu un alt fel de lumină sau fără lumină etc. O lume în care nu ai nevoie de corp. Că vei începe să distingi culori, forme și lumini, entități care ți se adresează, care te conduc pe anumite trasee, la anumite destinații, că vei avea din nou senzații, trăiri etc.

Mahomed este stupefiat, disperat, revoltat, profund dezamăgit de obtuzitatea ACESTEI prime categorii. În Coran o arată în nenumărate locuri, din care nu amintesc decât două:

”Cei care nu nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi și se simt mulțumiți de viața lumească și se simt în siguranță în ea – aceștia vor avea ca sălaș Focul pentru ceea ce ei au agonisit” (10:7)

și

”Viața aceasta e doar o joacă, o glumă, o podoabă, goană după laudă între voi și după înmulțirea averilor și a copiilor” (57:20)

Întâmplarea face că, la scurt timp după încheierea lecturii acestui Coran și după discuția cu amicul meu, să-mi cadă în mână ”Reflexiile și maximele” lui Vauvenargues, care la pagina 386 aduce un argument neașteptat:

”Pasiunile și gândurile mele mor dar doar pentru a renaște. Eu însumi mor zilnic în patul meu, dar doar pentru a căpăta o nouă prospețime (...) Când văd că prin puterea vie a sufletului meu pot readuce la viață gânduri de mult apuse, înțeleg că Cel care a făurit trupul meu poate, cu atât mai mult, să-i redea ființa. Vorbesc și sufletul mi se trezește: acele imagini moarte par să mă audă și chipurile lucrurilor trecute îmi apar ascultătoare în fața ochilor (...) O, Tu Suflet Nemuritor al lumii, tot astfel glasul tău binevoitor își va striga creațiile iar pământul cuprins de teamă va da înapoi tot ce a prădat”

Nu-mi rămâne decât să exclam, odată cu el:

”Cât de generoși suntem atunci când e vorba să ne lipsim de dorința de autodesăvârșire!”

Șerban Georgescu




text publicat in Dilema Veche, 14-20 noiembrie 2013