Scriitorul neirositelor iubiri



Cartea Arhimandritului Timotei Aioanei, „Aduceri aminte despre oameni și locuri din ținutul Fălticenilor” (Ed. Mușatinii, Suceava, 2008), apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, este o bijuterie și o minune editorială, un obiect de artă de colecție și o operă de literatură memorialistică de ținută. La reușita sa a participat cu grafică sora Simona Bucan de la Mănăstirea Stavropoleos, iar coperta este furnizată de pictorul Vasile Ilucă – Vedere generală cu biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel – la Rădășeni, 2001.






Prin această carte, și aproape că fără o intenție literară, ci mai mult enciclopedist localist-cronicărească, s-a născut, totuși, un scriitor veritabil, ce vine pe filonul tradiției marilor povestitori și cronicari moldavi. E o certitudine că la anul două mii nouă, în ziua de cincisprezece al lui ianuarie, un condeier hăruit, exersat deocamdată în hamurile prozei scurte, izbucnește la Lumină, trăgând mai departe către glorie ținutul predestinat al Fălticenilor, ce îi dăduse culturii române, înainte, pe Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban și încă atâția alții. Miza evocatoare a ținutului rădăcinilor este una morală, scriitorului potrivindu-i-se hlamida abordării est-etice a încleștării cu literatura: „Fălticenii, cu ani în urmă, era un loc în care oamenii trăiau frumos, comunicau, se cunoșteau, vorbeau între ei și se bucurau măcar la o simplă întâlnire” (p.215). Menționând aceasta, situăm de fapt, prin perspectiva dualității etic-estetic, atitudinea autorului față de civilizația contemporană ce este dominată de consumerism și post-modernitate, sinonime cu disoluția omului spiritual și îndepărtarea omenirii de Dumnezeu.
Lansarea cărții a avut loc pe 15 ianuarie 2009, în Sala de Arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera” din Suceava. A fost un eveniment de spiritualitate românească autentică, situându-se în epicentrul unui moment istoric remarcabil ce se construiește în ultimele luni. Astfel, la Crăciun, am organizat împreună cu Parohia Romano-Catolică a Bucovinei din Suceava o lansare a volumului „Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinț, preot și martir”, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008 (carte susținută de Institutul Cultural Român prin Proiectul Cantemir), celebrând și 135 de ani de la nașterea Msg. Ghika și susținând conferința „In Memoriam Vladimir Ghika – 135”. Msg. Ghika, se știe, a fost botezat creștin-ortodox, după care a trecut la catolicism „pentru a deveni un mai bun ortodox”, iar Vaticanul derulează în prezent procesul de beatificare a sa. Tot anul trecut, s-au celebrat 200 de ani de la nașterea Arhiepiscopului Andrei Șaguna, și se împlinesc 145 de ani, în 2009, de la înscăunarea sa ca Arhiepiscop al Mitropoliei Ardealului, ambele evenimente fiind celebrate și de către noi. Născut catolic, dar trecând ulterior la ordodoxie și hirotonit ortodox, Andrei Șaguna s-a dovedit a fi, repede, un întemeietor, un ctitor de școli ortodoxe și un protector al învățământului în limba română, „un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”. Un simpozion dedicat lui Andrei Șaguna în ziua de 23 ianuarie pune în discuție, prin prezența multor oameni de cultură, importanța scolastică a acestei personalități, ca și amorsarea unei teme necesare societății civile: „învățământul românesc, între tradiție și înnoire”, printr-un work-shop axat pe felul cum va reînvia cultura română în proiecția europeană a diversității și multiculturalității, prin modele demne de urmat și care trebuie să fie predate tinerelor generații.
Bucovina este, astfel, prin lucrul numeroaselor personalități ce dăruiesc cultură și susțin cultura, un domeniu privilegiat, în care România și românismul se construiesc și printr-o spiritualitate iudeo-creștină înfloritoare, centripetă spre inima sa profundă, ca un summum de exiluri interioare și exterioare ce culeg și readuc acasă, ca pe izvoare vindecătoare, numeroase conștiințe de creatori și de fii risipitori.
Celebrând aceste figuri ilustre ale spiritualității românești, Biblioteca Bucovinei adaugă în peisajul bucovinean o dimensiune de românism blând și ziditor, ancorat în universalitate. Acesta este și contextul evenimențial în care se înscrie, precum în acel edenic ținut natal, „ținut al livezilor nesfârșite”, lansarea cărții Arhimandritului Timotei Aioanei.

Desemnat de Grigore Ilisei, prefațatorul cărții, ca „un cronicar al inimii”, autorul dovedește că vocația isihastă este profundă la un vizionar ce investighează, într-o proză bântuită de o tahicardie jurnalistică angelică, toposuri ale sacralității: natura-leagăn, șlefuită de ochiul interior purificat, sufletul omenesc ars de focul rugăciunii pentru a fi apoi încrustat cu podoabe, inima îndumnezeită de meditația sacră, mintea purificată de bucurie, inima domolită de mângâierea Cuvântului sacru, descoperirea oamenilor blânzi de altădată, care, precum pietrele îndelung șlefuite de o apă curgătoare, au dat la iveală, după o evoluție personală aproape isihastă, icoane și nestemate.
Motorul acestei cărți nu este alimentat cu combustibilul unui înger căzut, nici cu cel al trăirilor deznădăjduite alcătuite din miez de Ecleziast (și nu e, oare, Ecleziastul, singura carte permisă din Biblie, prin care se pune în ecuație Omul înainte de a-L descoperi pe Dumnezeu?), fiind totuși alimentat de o nostalgie primordială: nostalgia după Paradisul pierdut. E, mai întâi, dorul de Rai părintesc, dorul de Tatăl, ca sentiment religios fundamental, iar după aceea este și dorul după copilăria pierdută, după inocența risipită prin cunoaștere și prin capitalizarea durerii de a fi viu. Marii scriitori pot exprima durerea de a fi viu prin hlamida bucuriei pe care o aruncă peste cuvinte, ca pentru a le ocroti. Și Timotei Aioanei îmbracă omenescul cu starea de extaz blajin ce transpare din cuvinte de bineviețuire creștină. E, în toate, meșteșugul artistului dăruit, căruia îi prevedem un destin literar remarcabil.

Această carte este gândită ca un jurnal și este scrisă intimist-moralizator, pentru a dilua prin exerciții mnezice o energie auctorială ieșită din comun, și tocmai de aceea este plină de portrete de oameni și de sfinți, de tablouri votive biografice sau imaginare ori ilustru evocative, fiind mai înainte de toate o regăsire a inocenței ab initio din jurul unui ținut mirific, al Fălticenilor, asupra căruia autorul proiectează o viziune coerentă tămăduitoare, un biografism reținut, o autoreferențialitate structurantă și o întreagă mitologie inițiatică. Toate acestea sunt ingrediente psihanalitice bine administrate realului evocat, dozate cu scopul de a recupera starea paradisiacă. Niciun barometru constructivist nu i-a lipsit autorului, pentru a genera prin text și un efect pilduitor, didactic, proiectiv. „Avem nădejdea că într-o zi va fi din nou ca în vremea copilăriei, când toate ni se păreau frumoase și bune foarte”(p.214), spune Timotei Aioanei, precum fântânarul care știe că acolo unde sapă este miezul și că acolo unde este miezul este și adevărul. Regăsim aici, plasat în axul lumii și al credințelor religioase ale adultului, mitul reîntoarcerii la Itaca biografică, după trudă și multă răbdare, după cazne și exorcizări, care sunt în egală măsură vindecări și primeniri ale minții, ale trupului, ale spiritului și ale sufletului: un Ulise cu textură monahală se dovedește a fi un excelent personaj narator la persoana întâi, iar scenele din viața și luptele sale cu destinul și cu chemările, din Alaska până la Athos, și mai ales de la un sfânt la altul, de-a lungul salbei de podoabe ale ortodoxiei moldave sunt înconjurate de halouri de iluminare și revelație cristică. De altfel, scenele cele mai intense din carte sunt furnizate de relatarea cu dichis a ritualurilor de sărbătoare creștină din viața satului de altădată, sau relatarea și înfățișarea personalității, momentelor și rolului unor oameni providențiali. Nevoia de ritualuri și de laude caracterizează și apodicticele trăiri ce reiterează cultul pentru armonie și blândețe, ducând neîncetat oamenii locului pe drumul șerpuitor ritual dintre casă, biserică și țărână: „Așa era atmosfera în zilele marilor sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei. Oamenii se vizitau și era, parcă, mai multă bucurie. Odată cu trecerea anilor lucrurile s-au schimbat. Foarte mulți din vatra satului se află departe de casă, printre străini. Armonia de odinioară pe alocuri nu se mai întâlnește.”
Acest fel de a scrie îi va fi benefic Arhimandritului Timotei Aioanei pentru următoarele sale cărți, de a căror apariție nu ne îndoim, pe parcursul unui destin de scriitor veritabil și prolific. De altfel, cu această carte, ce urmează altor colecții personale de amintiri, cronici și meditații, Timotei Aioanei se anunță a fi unul din cei mai interesanți prozatori cu har, apăruți în ultimii douăzeci de ani în zona duhovnicească a literaților nativi moldoveni. El este un veritabil zugrav al meditației și al stării de liniște întemeietoare de gânduri bune și de pace; un mesager în adevăratul sens al cuvântului, pentru că îi aduce cititorului în atenție faptul că nu poți aprecia darul prezentului fără a te raporta la trecut și la uimirea descoperirii Divinității în Tot; un pasager ce nu rămâne singur pe calea purificării, ci ține să ia cu sine martori la iluminarea sa; un spiritus rector printre monahii ce pun ca pavăză oamenilor, dinaintea Răului, cuvântul bine scris și încărcat de duh. Era nevoie de un condei cult, religios prin vocație și profesie, îmbrățișând și scrisul cu o sobră religiozitate descendentă din fascinația pentru clasicitate, obsedat de micro-cosmogonia omului ce îl întâlnește pe Dumnezeu la tot pasul, iar toate acestea să vină în întâmpinarea respectului pentru construirea portretului, pentru alegerea vitraliilor existențiale zugrăvite, ca și pentru toarcerea firului narativ. Aș spune că Arhimandritul Timotei Aioanei a sosit la timp în literatura română.

Gaudeamus igitur!, spunem, la nașterea unui nou prozator, din perspectiva noastră de europeni greco-latini.
Bucurați-vă!, spunem din perspectiva spiritului creștin-ortodox.
Ad mea veesrim!, să dorim autorului, cel hăruit cu magia Cuvântului ca pasăre măiastră a civilizației iudeo-creștine.

Angela Furtună

15 ianuarie 2009

http://angelafurtuna2008.over-blog.com/
http://dialogeuropean.ning.com/profile/AngelaFurtuna54
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/In%20memoriam%20monseniorul%20Vladimir%20Ghika%20de%20Angela%20Furtuna.htm
http://www.romaniantimes.com/index.php?option=com_content&view=article&id=183:monica-lovinescu-din-nou-acasa&catid=56:angela-furtuna&Itemid=65



(Arhimandrit Timotei Aioanei, Aduceri aminte despre oameni și locuri din ținutul Fălticenilor, Ed. Mușatinii, 2008)