Pleoapele s-au închis.
Am ajuns undeva departe. Undeva unde soarele tremură ca o bășică sângerie, unde întreg cerul este o rană, iar pământul o spinare albă de om... Undeva, la răscrucea tuturor vânturilor, acolo unde viscolul urlă spumegând de furie... Unde ziua și noaptea au doi ochi larg deschiși, orbi, veninoși, care te urmăresc oriunde te-ai duce. Acolo unde nu plouă niciodată, deoarece lacrimile mele sunt de ajuns. Acolo unde nu ninge niciodată. Undeva unde căldura despică pământul, ca pe un cadavru putrezit, lăsat la suprafață. Unde nu există decât un lac imens, cu apă sărată, imposibil de băut... O mare care clocotește, fierbe de tristețe...
O să desființez totul, lăsând doar locul în care strigăte mute își plimbă durerea prin neant, și acolo voi putea în sfârșit să mă odihnesc. Așezându-mă pe pământul descompus, voi începe să plâng cu tot trupul meu, până când din mine nu va mai rămâne nici măcar amintirea... Și atunci voi muri pentru prima oară.
Am ajuns undeva unde stelele nopții sunt flori mari de sare mucegăită, unde Luceafărul moare răstignit pe o cruce din lemn de abanos, noapte de noapte. Acolo unde întunericul nu e nimic altceva decât o pleoapă care se închide peste lume, în clipa finală... Și îmi vor crește aripi de pământ și mă voi înălța până la soare, până la lună, pe care îi voi înțepa cu un ac lung. Iar din aștrii vor curge doar sânge și lacrimi. Sângele meu. Lacrimile mele. Și atunci voi muri a doua oară.
Am ajuns acolo unde vântul de nord naște copii, după care se stinge. Și copii lui nasc alți copii, după care mor, și tot așa, la infinit. Acolo unde totul e durere, dincolo de orice altceva, dincolo de lumină, dincolo de viață, dincolo de moarte, dincolo de neființă. Acolo unde nu există memorie, unde totul este doar materie, dură, aspră, rea. Și atunci picioarele mi se vor întinde, vor pătrunde prin crăpăturile țărânii, iar mâinile mi se vor alungi, vor intra adânc în cerul cleios... Și cerul și pământul se vor contracta brusc, rupându-mă în două... Și atunci voi muri a treia și ultima oară...
Din ochi îmi va curge otravă, iar pielea mi se va uni cu restul materiei, oasele mele vor deveni o mică parte din imensa coloană vertebrală a pământului... Și otrava din ochii mei va căpăta formă umană, și, întorcându-se în lumea celor adevărați, va renaște pentru a închide cercul la infinit...
Și pleoapele se vor redeschide.