agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-11 | |
Toti visăm. Suntem uneori victime ale propriilor vise ce se metamorfozeaza în dulci iluzii sub care se ascunde dezamăgirea. Fără iluzii n-am mai fi capabili să deschidem ochii asupra lumii. E cursul agitat al vieții.Ea ne întoarce pe dos sentimentele cu talazurile ei...
Mi-am dorit sa ma aflu pe marginea unei coaste și de acolo sa privesc oceanul. Să vad valurile imense, nesătule de stânci ce urlă de durere atunci cand le mușcă...Stâncile, săracele, roase neîncetat de valuri ca de niște câini flămânzi care rod lacomi oasele unui cadavru din care încă răsună ecoul unui țipăt de durere pe care acei colți albi și neîndurători l-au provocat-o. Dar nu se opresc. Continuă să sfâșie la nesfârșit în speranța ca li se va potoli foamea de piatră. Acesta a fost blestemul zodiei sub care-au fost create valurile albastre...iar când vor fi termiant de ros și ultima pietricică, se va abate asupra lor furtuna, înecându-le în propriul trup. Ce trist... Am vrut să fiu în mijlocul furtunii, să vad cum fulgerele ei rup Cerul ca niște ghiare ce sfâșie pielea fragedă a unei fecioare...să simt picaturile de ploaie cum cad și se izbesc de stânci precum sângele nevinovat al unui înger ce a fost sugrumat de coada tăioasă a satanei și atins de bicele usturătoare și necruțătoare ale demonilor. Zgomotul tunetelor era de fapt al unor topoare ce sfărâmau țestele stelelor .Ele urmau să cadă la nesfârșit în haos, nemaigăsindu-și linistea cum nu și-o găsesc nici sufletele care încă mai cauta adevarul printre noi. Când nu vor mai fi îngeri pe care să-i omoare necuratul, asupra-i se va napusti iarna...Iar neaua va stinge focurile iadului și va îngheța tot ce înseamnă cald, prefacând demonii în aburi, ai proprie-i esențe... Și când toate stelele vor fi cazut, topoarele acelea se vor fărâmița între ele și se va topi sunetul tunetelor într-un ecou care se va lovi de zidul Infinitului...Cerul va rămâne pustiu, fără nici o lumină, fără nici o sclipire. Doar Luna... Soarele se va stinge iar Luna va domni în beznă ca o torță aprinsă intr-un cavou... M-am visat în norii de zapadă...nori care scutură fulgi din gura nesătulă a iernii după ce aceasta a devorat speranțele albe și înaripate ale oamenilor. Apune Soarele iar ea rânjește sângeros cu colți albi și ascuțiți. Sfidează astrul vieții cu lumina pe care o împrăștie...Apoi apare Luna. Împreuna, își unesc razele străvezii începând să schimbe lumea ființei în neființă după felul lor sinistru. Trezesc din moarte stihiile și sufletele ce zac condamnate în purgatoriu. Toate cele neînsuflețite se înalță pe razele palide ale Lunii ca o armată de călăreți negri, fără cap. Călare pe propriile păcate ei zboară mai repede decat mitologicul Pegas spre cer. Se organizează singuri și în miscarile lor se simte lipsa sufletului. Se sincronizează perfect, nici un pas nu o ia mai înaintea altuia...ca un monstru imens, format din milioane de mâini și picioare conduse de același trup. Fără cap. Luceafărul, regele stelelor, e ținta mult râvnită. Acolo sus, rămânsese fără sprijin iar săgețile otravite de ură se indreaptă spre el... Privirea sa e calmă, mai senină decât a unui nou-nascut. Știe ce i se va întâmpla dar nu are regrete. Oricum nu are ce să mai piardă. Singura lui bucurie fusese de a vedea oamenii cum coboară din cer și cum se înalță la loc, după epuizarea vieții lor.Acum însă, e sfârsitul vieții universale. E sfârșitul toturor, chiar și al său. O lumină orbitoare și un zgomot înmărmuresc tot Universul. O săgeată desprinsă din palma Lunii îi pătrunde inima de piatră și o sparge în milioane de fragmente. Abătându-se într-o ploaie de gheață asupra Pământului, il fac să plângă cu sânge pierderea unui fiu. Luceafarul moare. Lumina-i piere. În Cer se lasă întunericul, îndoliind stelele. În negură , Luna pare mai mare ca niciodată. Și mai puternică...A rămas albă. Rânjește, se simte unică împărteasă . Știe că de acum, nu mai are nimeni cum să iasă din noapte. De fericire lumina-i se așterne peste rănile Pămantului ca sarea presărată prin sita norilor de nea închinați la picioarele ei . Își savurează împreună izbânda...Stafiile se joacă pe apa oceanului contopindu-se una cu alta. Un fum ce se încheagă și se spuberă ca un miraj, ridicând spre Luna ca pe o ofrandă valuri imense si negre, devorând stânci în linștea eternei nopți. Fulgii albi și fragili încep sa cadă unul câte unul peste noapte ferind-o de sabia rece a Lunii pline. Gerul îi sâfșie pe fiecare în parte și îi sparge în mii și mii de cioburi de cristal ce rănesc cu marginile ascuțite sufletul îndurerat al Terrei. Nu mai e nici o SPERANÞÃ . Soarele nu mai răsare. Plânge...Se stinge în durerea Luceafărului. Nimicul așteaptă cu gura larg deschisa. Se va înfrupta din nou din umanitate. Pândea de mult momentul în care toți vom deveni o parte din el. Acum a venit timpul. Oamenii își luau dorul cu ei și porneau resemnați în nesfârșita calatorie spre Nimic. Fiecare avea dorul lui care să-l încălzească,o flacăra pe care o aprinsese cu mult timp în urmă... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate