Avraam mijlocește pentru Sodoma

Dar Avraam stătea tot înaintea Domnului / Avraam s' a apropiat și a zis; Vei nimici Tu oare și pe cel bun împreună cu cel rău? Poate că în mijlocul cetății sunt cincizeci de oameni buni; îi vei nimici oare și pe ei, și nu vei ierta locul acela din pricina celor cincizeci de oameni buni care sunt în mijlocul ei? Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate? Și Domnul a zis; Dacă voi găsi în Sodoma cincizeci de oameni buni în mijlocul cetății voi ierta tot locul acela din pricina lor./ Avraam a luat din nou cuvîntul și a zis; Iată, am îndrăsnit să vorbesc Domnului. eu care nu sunt decât praf și cenușă. Poate din cei cincizeci de oameni buni vor lipsi cinci; pentru cinci, vei nimici Tu oare toată cetatea? Și Domnul a zis; N' o voi nimici dacă voi găsi în ea patruzeci și cinci de oameni buni./ Avraam I-a vorbit mai departe și a zis; Poate că se vor găsi în ea numai patruzeci de oameni buni. Și Domnul a zis; N' o voi nimici pentru cei patruzeci. Avraam a zis; Să nu te mâni, Doamne, dacă voi mai vorbi. Poate că se vor găsi în ea numai treizeci de oameni buni. Și Domnul a zis; N' o voi nimici dacă voi găsi în ea treizeci de oameni buni. Avraam a zis; Iată, am îndrăsnit să vorbesc Domnului. Poate că se vor găsi în ea numai douăzeci de oameni buni. Și Domnul a zis; N' o voi nimici pentru cei douăzeci./ Avraam a zis; Să nu Te mâni Doamne dacă voi vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni. Și Domnul a zis; N' o voi nimici pentru cei zece oameni buni./ După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat.

Genesa; 18/ 22-23.


1. Din stânga bate grindina. Doamne ce mai grindină bate! A venit ca un vânt alb dinspre miazănoapte culcând dealurile la una cu câmpia Tisei. Avioanele agonizează, undeva acolo sus, printre fulgere. Incearcă și ele să scape de urgie. Până mai deunăzi au bombardat la metru pătrat zona gării și satul. Ulițele încă mai poartă cicatricele lor. Batalionul a scăpat ca prin urechile acului. Acum suportă bărbătește potopul. Soldații au întins repede foile de cort. In mai puțin de patru-cinci minute sunt uzi până la piele. Apa a năvălit peste tot. A muiat armamentul, efectele, hrana. Unii se închină după care-și acoperă ochii de franjurile albe, sonore, omniprezente ale fulgerelor. Câmpul pare sub o jerbă de foc și mare e minunea că încă nu a trăznit pe nimeni. In mijlocul masei agitate de oameni ce caută să improvizeze o scuteală, stau pe valize câțiva civili ridicați cu forța pentru a fi duși spre vest odată cu retragerea. Lor le lipsesc foile de cort. Mâinile crispate le acoperă ochii și capul. Doar o mamă firavă a renunțat la propria-i apărare ocrotind în disperarea ei cele două fetițe gemene făcute ferfeliță și care nu mai au nici măcar puterea să scâncească. Sunt niște zdrențe pe care turbioanele de vânt le flutură la bunul lor plac. Doi tineri au scos o pătură din geamantan și țin de ea cu disperare să nu o smulgă vântul. Un bătrân strânge o geantă de piele la piept murmurând pesemne o rugăciune. Grindina îi lovește insistent lentilele mici și rotunde ale ochelarilor fiindcă el își îndreaptă, în ruga lui, fața spre cer. Trei bărbați obosiți, între două vârste, s-au strâns sub o manta militară rusească. Intr-o metamorfoză rapidă praful gălbui al drumului a prins consistența mămăligii și culoarea cenușii. In el se pierde bufnetul sec al pietrelor albe ricoșate din foile de cort. Cîțiva militari, purtând ordine, aleargă disperați printre aceste grămezi de câte cinci-șase ostași și foi de cort îmbibate în apa de ploaie. După vreo cinsprezece minute de foc continuu grindina dă înapoi. Se țese o ploaie rece și așezată.
- Gata, pornim! se aude vocea maiorului strecurându-se nu prea departe printre picăturile grele și dese de ploaie. Hai, ridicarea! Repede! Scoală jidovi, mă, că fac pe împietriții! ordonă unui gradat aflat la câțiva pași îmbrâncindu-l cu cisma în timp ce încăleca.
Anevoie coloana se repune în mișcare. Cerul a căpătat o formă grizonată, uniformă. Forța ploii rivalizează cu cea a grindinei. Stropii se prăbușesc greoi, oblic, echidistant. Picioarele încărcate de noroiul drumului ascultă anevoie comenzile, par a rămâne ancorate în aceastră clisă mizeră, lunecoasă și rece. S-a lăsat o răcoare de criptă. Din ce în ce mai dese, pâraie puternice și tulburi traversează grăbite spre Tisa. Fiecare torent ce trebuie trecut, deși nu e adânc, e un chin. Reușește să smulgă regulat din bagajele trupei. Civilii se împiedică. Unul din ei a căzut. Valiza grea i s-a înfipt cu o forță neobișnuită în mocirlă. Luat cu baioneta de la spate, și zorit, n' a mai fost chip să o tragă. Abia încheietorii de pluton au spart-o jefuind-o. Aleargă greoi, ca niște brotaci, să prindă trupa. In mâini poartă două calupuri de salam. Ploaia a umplut valiza instantaneu revărsând în noroi câteva scrisori și fotografii de familie, niște cărți de joc, două volume și o păpușă. Pădurea spintecă precum o pană dealurile. Culoarea pământului ud s-a ridicat din drum peste iarba văii, peste poala pădurii, peste masa informă de oameni ce pășește dezordonat precum o omidă paralizată. Un cenușiu tern.
- Dracu mai știe încotro mergem! vorbește maiorul ca pentru sine. Aghiotant, la mine! urlă scuipând apa ce i-o bagă în gură rafalele înghețate de vânt și care acum bat din față. Ploaia i-a muiat cozorocul mulându-l grotesc pe fruntea pătrată și pleșuvă. Ai idee băiete încotro mergem? Unde duce blestematul ăsta de drum forestier? Busola mea a luat-o dracu. Sper să nu coborâm mai mult de trei grade sud la cincizeci de kilometri. Am pierdut și Tisa din câmpul vizual.
Aghiotantul, un locotenent masiv cu mustața ciudat brodată de ploaie în jurul buzelor cărnoase, abia se mai ține după calul maiorului. Pe cisme îi sunt sudate cîteva kilograme de noroi. Incearcă să scoată o hartă din porthartul ud. Iese greu, după un timp, sfâșiată în vreo patru sau cinci bucăți. Două din ele sunt înghițite pe loc de glodul drumului în care ploaia puternică le degradează înainte ca el să poată schița vreun gest de recuperare. O a treia îi pică în timp ce încearcă să le salveze pe primele. Maiorul încă n-a observat. Doar pentru moment.
- Știu domnule maior unde suntem!
- Ești dobitoc locotenent! Ce ai făcut cu harta?
In mînă i-a zărit resturile pe care, cu un gest superficial mascat de ploaie, încerca să le ascundă.
- Locotenent, cu mîna mea te omor! Te împușc imbecilule! Lași inamicului traseul de retragere al diviziei? Căutați harta! Marș!
O parte din ofițeri scormonesc în genunchi prin mocirlă. Gâfâie disperați cu mâinile înfipte în clisă. Toată trupa s-a oprit. Harta, sau mai bine zis bucățelele ce o compun și pe care s-a călcat, trebuiesc găsite. Pînă în acest fericit moment nimeni nu face un pas mai departe. In sfârșit s-au scos din humă câteva gogoloaie de hârtie. Aghiotantul le-a introdus cu forța intr-un bidon de apă. Plouă de patru ceasuri infernal. Natura își pierde consistența solidă văzând cu ochii. Dealurile, pădurile, drumul, oamenii, par că se topesc în aciditatea ploii.
- Aveți grije de jidovi! urlă din senin maiorul.
Civilii sunt cu sufletul la gură. Numai de fugă nu le arde. Fetițele gemene; niște sperietori din piele palidă, plete ude, zdrențe și noroi. Mama lor poartă povara unei fuste sfâșiate. Ciorapi i-au coborât ca niște tăvăluguri grele pe încheietura picioarelor sprijinindu-se într-o pereche de pantofi aproape diluați în glod. Mai mult i se simte icnetul sacadat al pieptului decât tusea. Tușesc încet toate trei. Undeva, deasupra norilor, trec iarăși avioane. Zgomotul lor se suprapune peste cel al ploii. Plafonul de nori a coborât, odată cu seara, foarte jos.
- Ãștia zboară doar ca să-și consume combustibilul, remarcă absent maiorul. Dar nimeni nu-l aude. Pare că toată lumea e la capătul puterilor. Civilii au rămas practic doar cu hainele de pe ei. Trupa forțează marșul împingându-i de la spate cel mai adesea cu armele dar și cu picioarele. Din când în când femeia alunecă frângându-se din genunchi. Plânge printre tuse refuzând cu gesturi brutale ajutorul celorlalți civili.
Brusc drumul ocolește la stânga, trupa lovindu-se din inerție de o poartă masivă de lemn ce le-a apărut în atmosfera umedă și lăptoasă. Un suspin de ușurare și încredere se aude în primele rânduri. Calul maiorului s-a pironit lângă poartă. Ofițerul bate furios cu cisma. Dar bufnetul e sec, lipsit de vlagă. Scoate pistolul și trage în aer. Glonțul urcă anevoie înfruntând densitatea picăturilor de ploaie.
- Nenorociții nu vor să deschidă! Le dau foc ca la șoareci!
In sfârșit, în spatele porții, se aud câteva lătrături de câine. Deschide un țăran ferindu-se de aversă cu un sac făcut glugă. Maiorul ridică porthartul ud și-l repe cu toată puterea în capul omului. Strunește calul de-a doua, lovindu l puternic cu cizma în piept. Picioarele alunecă pe iarbă, trupul se izbește de poartă și se scurge pe lemnul ud de brad.
- Nu vrei să deschizi câine? Te bag în măta de ordinar! Te spintec cu baioneta! Aghiotant, arestează-l!
Omul îi privește ca unul care nu știe pe ce lume se află. Loviturile nu i-au dat timp să gândească. Bângui ceva, timp în care se sculă și împinse porțile. Printre ele trupa pătrunse aproape călcându-se în picioare. In mijlocul ei, agonizând, civilii.
In curând aflară că este vorba de un mic cătun slovac pe ulița căruia se înșirau cinci sau șase gospodării. Casa era arătoasă, deși obosită de ploaie. Avea tinda și curtea generoase, chiar foarte generoase. O femeie cu o lampă în mână se uita după perdeaua rărită a uneia dintre uși. Aversa își diminuă forța aproape brusc. Þăranul conduse cea mai mare parte a trupei în șopron. Unii rupseră gardurile invadând gospodăriile vecine, împușcând câinii ce le ieșeau în cale. Maiorul urcă în tindă, călare, se roti de câteva ori, doborând ghivecele de porțelan cu mușcate, și scoase capul de sub strașină uitându-se la cer.
- Băieți, camuflajul e bun! Puteți face un foc zdravăn.

2. Șopronul acesta întunecos are sarcina să acopere cincizeci de suflete. S-au învelit în fân odată cu gândurile ce le întrețin flacăra. Miroase a iarbă proaspăt ucisă și a mâl. O parte din ele, din gânduri, se frământă. De atâta oboseală nu pot să se topească în somn. O altă parte plutește în deriva unei somnolențe iar alta în spațiile oniricului. Și au dezbrăcat în prealabil trupurile și s-au trântit în fânul uscat și cald. Câțiva militari conversează pe șoptite. Cei care s-au mai simțit în stare au ieșit afară la foc. Un voal sonor de tuse umple șopronul înlocuind ropotul ploii. Palpabilă pare a fi doar această dimensiune sonoră. Cea spațială se reduce la pierdute penumbre iscate de vâlvătaia focului de afară ce-și aruncă lumina flăcărilor printre scândurile rare ale șopronului. Civilii stau undeva în mijlocul tuturor, ghemuiți, cu trupurile arzânde de febră. Lui Iacobovici, unul din cei doi tineri care nu depășesc 28-30 de ani, maiorul i-a ordonat să vină la el. A plecat lăsându-l singur, meditativ, pe celălalt, Herskovici. Cei trei evrei ruși, veniți de undeva din stepele sudice, dorm un somn profund garnisit cu sforăituri. Mantaua umedă au pus-o sub cap. Nici măcar cizmele noroite și jilave nu le-au dat jos din picioare. Femeia și-a tras fetițele lângă piept, ca de obicei, fiecare lipită de câte un sân. Mânuțele tremurânde li s-au încleștat de gâtul ei. Așteaptă ca ceilalți să adoarmă pentru a putea ieși tiptil la pârâul din spatele ogradei ca să se spele și să umple bidonul cu apă. Trebuie să potolească setea copiilor. Se amăgește cu ideea că, poate în halul în care e, nu mai prezintă nici un interes pentru simțurile hulpave ale trupei. Simte că într-o astfel de situație nenorocită nu ar mai avea puterea să lupte. Fusta umedă și cleioasă, mânjită de noroi și paie, i s-a lipit de coapse. Fetițele înlătură bluza jilavă îmbrățișându-i disperate sînii. Încetul cu încetul gândurile i se scurg , sunt absorbite de un turbion interior în trup, prin mușchi, spre somn. Zvârcolirea fetelor o trezește. Obraji le ard și cer apă. Trebuie să-și facă într-un fel curaj. Îi vine greu să părăsească climatul de căldură pe care și l-a creat cu propriu-i trup și din care doar rar îl răzbat niște frisoane. Fetele sunt bolnave. In mod cert sunt bolnave. Poate va trebui să facă rost de ceva medicamente.
- E vreunul din dumneavoastră medic? se pomenește că întreabă în șoaptă.
O mână mare, rece, se ridică din fân, îi mângâie în trecere sânul gol oprindu-se pe fruntea unei fetițe. E mâna lui Hershkovici.
- Copiii sunt bolnavi! șoptește la rândul său. Facețivă curaj și mergeți la comandant să vă dea ceva. Batalionul trebuie să aibă o lădiță, cât de săracă, de cruce roșie.
- Credeți că o să-mi dea?
Iarba foșni brusc și gradatul care fusese desemnat cu paza lor se ridică în picioare.
- Ce faceți, mă, gălăgie? Vreți să vă leg cu funii?
- Domnule, am fetele bolnave. Foarte bolnave. Trebuie să primesc ceva medicamente.
- Primești pe măta! Ce-i aici? Sanatoriu? Stai jos! Jos , jos, că-ți rup gâtu!
Dar femeia prinse curaj. Se ridică în picioare. Văzu silueta sodatului apropriindu-se. Acesta întinse mâna, ștergând-o de noroi pe sânul ei stâng, după care o apucă de subsioară. In trecere călcă mâna unei fete care începu să plângă. Câțiva militari aprinseră hârti răsucite. Râdeau pe înfundate.
- Vă implor, domnule, înțelegeți-mă! Sunt disperată. Am fetele grav bolnave. Poate și dumneavoastră acasă aveți......
Celălalt braț al soldatului îi acoperi gura strângându i în așa fel obrajii și buzele că restul cuvintelor se pierdură într-un grohăit.
- Gura! Haide la comandant!
Vru să se aplece să ia bidonul dar mâna soldatului o apucă de păr ridicând-o, răsucind-o cu spatele spre el, lipind-o de pieptu-i. Îi simți inima bătând puternic. Pieptul gol, masiv, scheletic, aproape că o înveșmânta în coaste. Gradatul îi eliberă gura apucând-o de sâni pe care îi strânse până la durere. Un icnet surd i se opri în gât aproape fiind să se transforme într-un urlet.
- Dacă țipi te strâng de gât, îi șopti el răsuflând greoi. Buzele i se scurseră pe păr, pe ureche, înfigându-se în gâtul subțire al femeii. Fața nebărbierită îi rașchetă umărul. Una din mâini abandonându-i sânul coborî precipitată spre baza trupului, se strecură printre pântece și bata fustei apucând-o brutal de păr.
- Nu aici, vă implor, domnule! Nu aici! abia șopti.
- Haidem la domnul maior!
O luă aproape pe sus, desculță, cu sânii goi, cu bluza jilavă, descheiată, ieșită din fustă. Călcau involuntar pe trupurile adormite ale altor soldați care se trezeau înjurând. Câțiva mai îndrăzneți o luară după ei chicotind. Gradatul se întoarse lovindu-l pe primul peste gură.
- Marș la culcare, soldat! Inapoi, fuga marș! Mama voastră de căcați!
In dreptul intrării șopronului îi dădu drumul să se închidă la bluză prinzând-o în același timp de fustă.
- Aș vrea să mă spăl puțin la pârâu!
- Vrei să fugi, cucoană! Cu mine nu-ți merge!
- Unde aș putea fugi? Nu mi-am lăsat fetițele înăuntru?
- Bine. Mergem și la pârâu!
Apa curge undeva spre răsărit plantată ca un arc lichid printre măgurile negre ale pădurii ce invadează cu fagi tineri livezile cu pomi ale gospodăriilor. Iarba e udă, malurile alunecoase, scoarța prunilor de care se prind cu mâna, jilavă. Vuietul apei speriate de pădure se împletește cu șoaptele soldaților veniți pe mal să-și facă nevoile, cu întunericul. Dacă gradatul o va viola, o va ucide și o va arunca în puhoi? Pășesc amândoi pe mal, prin pelicula subțire de humă și nisip care-i gresează tălpile, îi pătrunde printre degetele de la picioare. Limbile de iarbă grasă înaintează, pe alocuri, ca niște console vegetale peste valuri. In sfârșit, a simțit cîteva lespezi de piatră lucioasă ce pătrund cu o parte din trupul lor umed și rece în apă. Inaintează pipăind iar când pârâul e la glezne se apleacă aruncând apă pe ochii injectați. Lichidul e aspru, tulbure. Gradatul continuă să o țină puternic de fustă.
- Pe picioare te spăl eu, cucoană!
Pumnul masiv, plin de apă, îi prinse genunchiul apoi se desfăcu umed, rece, continuându-și cursa pe coapse. Fusta impregnată cu mâl și paie se ridică greoaie ca un carton. Limba i se lipi de spate. Mare, aspră, acidă, flămândă, fremătătoare. Simte prin epidermă mirosul de tutun, de măsele cariate. Gleznele i-au amorțit în curentul apei. O cuprinde amețeala. Întinde mâna și se sprijină de marginea șlefuită a marmorei șemineului. Simte în palmă micile forme ale basoreliefului încălzite de flăcări, șerpuitoarele rostogoliti ale acantului și formele pline de pasiune ale zeilor Marte și Venul încremeniți în adorare. Veioza violetă, fotoliul de piele în care stă Carlino, genunchii lui ușor transpirați ce-i alunecă printre coapse, brațele lui fine dar energice care o tăvălesc prin voluptate, buzele lui ce-i măsoară șira spinării vertebră cu vertebră, timpul care pare a-și înceta cursa.... Dar focul flămând s-a răcit brusc, brațele au slăbit strânsoarea sânilor, buzele înțepenite duhnesc a tutun și cari dentare, a praf de pușcă și a sudoare de front. A rămas doar o senzație penibilă de arsură și tensiune.

3. Privită ziua, prin lumina filtrată a teilor din curte, odaia ar fi arătat de-a dreptul cochetă. E prezent aici acel amestec, ce nu afectează bunul simț estetic, dintre un interior rural și unul citadin, mic-burghez. Pe pereții destul de albi, văruiți cu câteva luni în urmă, mai precis de Sfintele Paște Catolice, mobilă rustică de lemn băițuit închis și pictat în culori vi; lalele, anemone, romanițe, albăstrele, chiar și begonii. Ferestrele, mari și duble, mirosind a brad, mai ales după ploaie, se aproprie ca formă mai mult de tipicul, ca să nu zic stilul, galițian și nu slovac. Sobă de teracotă albastră, covor negru cu flori roșii și un tablou în ulei, plasat pe perete, oblic, între rama simplă a căruie e ucis Wallestein. In colțul din dreapta se află o pianină, poate mai degrabă un fel de spinetă austriacă după sunetul ușor ascuțit, pictată și ea, la care trebuie să ne închipuim o fetiță de 12-13 ani. Detaliile arătate au dispărut, fiindcă e noapte, singurele surse de lumină aflându-se pe instrument. O lampă și două pâlpâiri punctiforme de lumânare. Lumina îi trece prin părul pieptănat în grabă, alunecă pe semiprofilul ei robust, tăiat aproape drept, și se pierde anemică în spațiul odăii. Mirosul pare greu de suportat; fum, seu, gaz lampant, sudoare, pentru a le enumera doar pe cele mai pătrunzătoare. In general miroase a militar. Un miros caracteristic de om și animal, sudoare și urină, tutun și cisme puse la uscat. Venit de afară simți o strângere de gât. Intrarea curierilor, cu minuscula deschidere a ușii, se simte ca un plus vital ce te oprește să cazi în agonie. Căldura e sufocantă și pretutindeni. Nu se poate vedea mai nimic cu excepția fetei de la pianină. Se aude undeva o respirație greoaie, inumană, chinuită, pe care unda melodică a pianinei nu reușește să o camufleze. Femeia a intrat de câteva clipe în odaie. După discuția în care sunt antrenate mai multe voci își îndreaptă privirea spre stânga. Ochii încep să se obișnuiască. Încă nu intră nimeni pe ușă și starea de leșin e foarte accentuată. În sfârșit reușește să deslușască aproape toată încăperea. Pânza de fum, neomogenă, se ridică undeva deasupra tapetând tavanul. Lipsa de bun simț e la fel de acută ca lipsa de aer. Lângă sobă, pe un soi de ladă servantă acoperită cu o velință, stă tolănit maiorul într-o cămașă albă de in și în izmene. Vestonul pus la uscat pe spătarul unui scaun obturează calea luminii ce trebuie să vină de la gura sobei. Alături, pe un taburet, aghiotantul maiorului, dezbrăcat până la brâu, mângâie un motan zburlit și umed. Pe alt taburet mai scund, cu trei picioare, stă Iacobovici fumând pipă. Rezemat de sobă, unul din căpitanii anturajului imediat apropiat maiorului, își lipește o țigară. Lângă picioarele lui, ca o imensă movilă pe care ofițerii își puseseră la uscat șepcile, desluși cauza acelei respirații greoaie; silueta ghemuită a calului maiorului. Peste trupul lui încă umed era trântit covorul negru cu flori roșii. Soldatul, din spate, îi strângea puternic încheietura stângă. Fetița de la pianină își întoarse spre intrare ochii doar atât cât să se distingă, în abrupta tăietură a feții, că deține și așa ceva. Odată cu întoarcerea ei, dincolo de lumina palidă se simți o mișcare. O țărancă trecută, înspăimântată, vădit îngrijorată, într-un costum pitoresc. Cât privește pe proaspeții intrați, nimeni nu dădea semne că i-ar băga în seamă. Doar fetița de la pianină și Iacobovici aruncau din când în când spre femeie cu coada ochiului. Masa pe care își rezema maiorul mâna dreaptă era asaltată de vase cu friptură, căni pântecoase de sticlă cu vin roșu și bere de casă.
- Nu, nu cred, repetă maiorul, în conștiința soldatului. Soldatul e ca și câinele, roade oasele stăpânului și mușcă pentru el. Ce, credeți oare că la ruși e altfel? Domnilor, tremură Alioșa în fața comisarilor și cadrelor de se pișe pe el. Eu, cu ochii mei, am văzut, în încercuire, un palcovnic rus care și-a împușcat pur și simplu o parte din companie cu mitraliera, domnilor. Ce, credeți că romanii erau tâmpiți când aplicau legiunilor indișciplinate decimarea?
- Intr-adevăr, domnul maior are dreptate, întărește căpitanul rezemat de sobă. Fără bici Stalin n-ar fi reușit ruperea Donețului. Dar nu uitați că la ei și vodca a făcut minuni. Am auzit că au fost cazuri când celor care nu beau li se turna pe gât cu forța înaintea atacurilor acelea catastrofale. Se aruncau practic înaintea mitralierelor.
- Ești naiv căpitane, îl apostrofă maiorul. Nu cred să se fi născut rusul nebăutor. Ãsta când îl face mă-sa îl spală în vodcă. Să nu credeți că rusul este un sentimental, un hoinar care-și ia balalaica și cântă prin taiga după fuste. O fi el utopic și barbar dar, la război, a învățat legea cruzimii. Rusul e crud, domnilor, și asta-i dă câștig de cauză. Soldatul crud este soldatul bun. La el nu țin sentimentalismele, melancoliile care de multe ori au dus la pierderea unui imperiu. Mai puțin cu aforismele și mai mult cu glonțul. Războiul e o acțiune pe viață și pe moarte, nu un concert. In ultimă instanță cruzimea este un act accesibil și firesc în atari situații. Germanii, care poartă povara unei mari culturi și civilizații ariene, sunt pătimași în ale cruzimii. Japonezii domnilor, suflete fragile, adoră florile, fac poezie cum beau rușii vodcă, sunt de un brutalism militar feroce. Se pare că Wermachtul și-a trimis psihologi să studieze acest fenomen contrastant și pozitiv. Ce mai în colo și-n coace! Eu când am împușcat primul om la care m-am uitat în ochi, era în Belgia, ca astăzi îmi amintesc, am făcut-o cu o grație aproape chirurgicală. Acum am ceva din vulgaritatea sănătoasă a lui Jack Spintecătorul.
Căpitanul trase un fum continuând ideea în discuție.
- Eu cred că războiul schimbă, nu numai mental ci și fiziologic, structura omului. Am întâlnit soldați care în civilie erau total impotenți. Odată aduși pe front, confruntându-se cu gratuitatea actelor generate de război, sub raport social vorbind, s-au vindecat. Apropierea lor de un trup de femeie nu se mai făcea cenzurată de prejudecăți și timorare, elemente care în viața civilă reușesc să blocheze aceste suflete fragile, ci cu firescul instinctului și al forței. Femeia devenea brusc un obiect de consum cucerit odată cu teritoriul. O nereușită sexuală nu-l speria știind că pentru dama în cauză el este un anonim sau că ea nu trăiește zi de zi în preajma lui putându-l bârfi și păta în ochii societății. Chiar și femeile, și poate mai ales ele, prezintă o dezorientare, o senzație de abandon în dulcele viciului. Imunitatea ei socială la astfel de acte hedoniste este mult diminuată față de vremurile de pace.
Maiorul puse mâna pe sticla de vin bând zdravăn cu înghițituri sonore. In locul mustății avea o tăietură lungă, dreaptă, paralelă cu dantura, care se mula în mod caraghios pe gâtul vasului. Profitând de tăcerea care s-a lăsat, fiindcă între timp și fetița terminase bucata muzicală, Iacobovici se ridică ușor și-i șopti maiorului ceva la ureche. Maiorul făcu câteva grimase după care, lăsând sticla pe masă, exclamă;
- Aaa, doamna este contesă?!! Doamna contesă Ana-Maria Müler Rackotzy! Și de religie romano-catolică! Mă scuzați că v-am crezut de religie israelită. Și de neam, evident! adăugă el râzând, întorcându-se spre ceilalți pentru a le citi în ochi reacția. Apoi brusc; Gradat, fă o frecție puternică, cu rachiu, calului! Domnului căpitan i-au amorțit mâinile. Dar nu prea arătați ca o doamnă. O contesă desculță? Subiect de operetă. Sau de basm dramatizat. Aduceți, stimată cucoană, cu Gretel din povestea fraților Grimm.
Peste starea de sufocare, femeii i se adăugă una de nervi, de indignare. Deși căldura o dezmorțise de-a binelea avea, din când în când, accese de frisoane spre abdomen, spre membre, sfârșind undeva în zona maxilarului căruia îi dădea o nestăpânită vibrație. Gura i se încleștase părând a nu putea spune nimic.
- Iacobovici, poruncește femeii să-i aducă niște straie! Măcar blazonul face un rând de țoale. Luă o gură de vin. Vedeți! Asta am invidiat eu întotdeauna la jidani. Spiritul poliglot. Eu nu știu decât germana, maghiara și româna. Baba de-abia rupe ungurește. De fapt, dete el a lehamite din mână punând sticla pe masă, pentru limbile slave am avut o repulsie nativă. Iacobovici se pare că stăpânește foarte bine și slovaca, ceha, polona, ucrainiana și chiar limbile baltice. Cu acest tânăr revizor contabil nu riști să mori de foame în Europa răsăriteană. Doamnă, terminați cu emoțiile! Dați comandă fetiței ce anume să interpreteze!
Femeia se blocă câteva clipe după care ridică din umeri.
- Hai! Hai! o încurajă maiorul. Zi, ce mai aștepți! Lasă bâțâitul și dă comanda! De la o contesă poți avea pretenți, nu-i așa?
- Sonata lunii, zise pe nerăsuflate contesa. Dar, domnule maior.....
Gestul lui fu hotărât. Trecu brusc mâna prin fața pieptului după care-și îndreptă privirea spre fetiță care nedumerită nu înțelesese comanda sau nu știa să o execute.
- Iacobovici, știe vițica asta să execute numărul contesei sau o punem să ne zică altceva?
- Domnule maior, insistă contesa prinzând curaj, vă rog din tot sufletul....
- Știți doamnă, problemele de suflet încap foarte greu într-o campanie militară, chiar victorioasă, darămite într-una de retragere. Vedeți, asta nu înțelegeți voi civilii, în război sufletul e o monedă complet devalorizată. Nu, nu mă întrerupeți! Noi facem o campanie militară, nu un bal. Când rușii vor ocupa Berlinul ne vom lua smokingul și vom merge la bal. Abia atunci vom pune problema sufletului. Aici vedeți....de fapt auziți...
Și făcu un gest cu degetul generând tăcere. Prin tavan cobora vibrația penetrantă, ca un urlet chinuit, a escadrilelor de aviație.
- .....americanii. Ei au sarcina măreață de a ne depărta noțiunea de suflet și de-a ne apropia-o pe cea de strategie. Credeți că ei zboară cu sufletul? Aș! Au ultimul model perfecționat Lockheed Lightning XP 58, un tun calibrul 20, patru mitraliere 12,7 și 1450 kilograme de bombe. Ce suflet au putut avea când, numai în retragere, mi-au omorât 316 soldați și 47 de cadre? Practic tot batalionul. Și nu așa. față-n față, bărbătește, ci numai din văzduh. Vedeți! Retragerea este o chestiune mult mai dificilă decât ofensiva. În primul rând fiincă pleci de la un mare atu în minus; moralul trupelor.
- Domnule maior, vreau doar niște medicamente pentru fetițele mele!
- Medicamentele sunt pentru ostași, doamnă!
- Trebuie să aveți o cotă pentru prizonieri!
- Ce prizonieri, doamnă? Domnilor, asta e idioată! Ai purtat de când te-a fătat mă-ta uniformă militară? Dacă te-a fătat în uniformă de contesă nu e nici pe departe același lucru.
- Dacă nu sunt prizonieră, ce statut am? De ce m-ați ridicat cu forța din automobil, mi-ați omorât șoferul, m-ați târât prin noroaiele astea nenorocindu-mi copiii?
- Am crezut că ești evreică, răspunse calm maiorul punând mâna pe sticlă și trăgând un gât zdravăn. Te-am văzut în compania jidanului ăsta, continuă arătând spre Iacobovici. Sau sunteți amanți? In fine, ce mai atâta vorbărie?! A fost o confuzie. In campanie confuziile nu se explică, nu se justifică, au un statut de confuzii, pur și simplu. Și fiindcă tot ești romano-catolică ar trebui să ști că fiecare om e dator să-și poarte crucea. Dumneata, că vrei, că nu vrei, ai onoarea s-o porți în compania batalionului în retragere strategică 16 "Maria Luisa" 14/456 care momentan face o amplă operație de anvergură, prin noroaiele de care vorbeai, pentru a evita impactul îngrozitor cu aviația americană, în primul rând, și cu infanteria bolșevică în al doilea. Oricum, până se elucidează cu probe juridice confuzia, vă tratez ca pe o israelită. Iar israeliți nu au lege. Sau, mai bine zis, au una care-i bagă-n mormânt. Este adevărat, sunt oarecum misogin. Dacă totuși vă dau haine și medicamente nu o fac pentru că aș fi umanist, Doamne ferește de așa ceva până la instaurarea păcii, nici pentru blazon pe care în vremurile astea te poți pișa, pardon de expresie, nici ca să mă culc cu dumneata, toată lumea știe că sunt pervers și homosexual fiind degradat de două ori din pricina asta, ci pentru cele două fetițe ale dumitale care, privindu-le în marș, de pe cal, mi-au plăcut pur și simplu. Asta e o slăbiciune de-a mea, recunosc. Sunt în stare de orice, absolut orice, dar să ucid copii, nu. Fără copii, fără viitorul lor, nu pot exista nici războaie. Soldat, du-te după curier și spune-i să aducă un pachet de medicamente! Unde am rămas domnilor? A, da! La sonata doamnei contese. Dați-i drumu' ! Bâzâitul aviației inamice mă supără.
Fetița, căreia între timp Iacobovici îi explicase în slovacă ce trebuie să cânte, atinse timid cu degetele clapele pianinei. Sunetul fu la început puțin fals dar deveni treptat cristalin umplând încăperea. Mama fetei, care în tot acest timp stătuse cu un rând de haine pe brațe, i le întinse femeii explicându-i ceva ce părea că se referă la mărimea lor. Ea îi mulțumi șoptit în germană strângând-o puternic de mâini. Adusese un fel de rochie de seară, brodată pe la gât și mâneci, o velință groasă de lână, portocalie, și o pereche de cisme bărbătești, purtate, mari, dar foarte zdravene și uscate. Sosiră gradatul și curierul. Acesta era beat și somnoros. Faptul că intrară unul după altul, ușa rămânând mai mult timp deschisă, generă o ușoară înviorare în atmosfera camerei cu care de altfel se mai obișnuise. Maiorul luă pachetul, îl desfăcu cercetându-l cu un aer curios, după care întinse într-un plic câteva tablete femeii.
- Bănuiesc că sunt ușor răcite. Și ține minte, doamnă! Este un act unic în biografia mea de front. In campanie prefer să dau un medicament calului decât unui civil ridicat care, mai devreme sau mai târziu, sfârșește prin a fi împușcat. Pentru civili războiul este, și trebuie să fie, aspru. Extrem de aspru. Altfel, atunci când se bucură de prioritate, în timpul păcii, nu au destulă abilitate să lupte suficient pentru ea. Rețineți! În fața mea nu aveți nici un atu. Vă tratez ca pe ultimul jidan. Să nu aveți impresia că dacă v-am dat un deget îmi luați toată mâna. Sunt militar și am tăria să-mi tai singur degetul de care a-ți apucat și sub care se deschide prăpastia. Gata! Ieși afară!
Maiorul se îmbătase. O surprindea vitalitatea acestor oameni în aparență cu nimic ieșiți din comun. Deși ea pica de somn după calvarul prin care trecuse, acestor bețivi cruzi, din care ieșeau încă aburi, le mai ardea de cozerii inutile.

4. Când contesa ieși afară ploaia încetase definitiv. Casa i se păru mai mare. Undeva pe stânga se găseau o serie de uși pe care înainte nu le observase. Prima, întredeschisă, elibera o lumină caldă și binefăcătoare. Se gândi că n-ar fi rău să se aciuieze undeva la căldură cu fetele. Împinse hotărâtă ușa și intră. Camera era la fel de spațioasă ca și cealaltă dar părea mult mai intimă, aerisită, curată. Avea un miros nedefinit de pâine și busuioc, de lapte cald. Dar ceea ce o frapă era un pom de iarnă împodobit sub care se găseau cuti de smochine uscate grecești, lapte praf englezesc, bomboane de ciocolată americană, portocale și mandarine. Soba era concepută ca un fel de cămin cu gura mai strâmtă. La gura ei un bărbat în straie de aviator citea. Cozorocul imens al chipiului îi ascundea fața. Caraghios părea faptul că, față de monumentalitatea uniformei negre plină de insigne, trese și decorații, era desculț, cu picioarele sprijinite pe vatră. Cenușa îi contura ușor tălpile rumenite de foc. În mijlocul camerei, pe un jilț obosit, mâncat de carii, stătea o bătrână care torcea. Părea că doarme dacă n-ar fi existat aceea mișcare stereotipă a mâinii și piciorului adaptată ritmului mașinii de tors. Pe un dulăpior din scândură de brad, pictat în stilul bohemian, se aflau șase castroane verzui din care ieșeau aburi. Ceara unor lumânări lipite de marginea lor se scurgea concurând, cu sfârâiturile, țăcănitul unui ceas auriu învelit în porțelan. Femeia era în încurcătură. Nu știa în ce limbă să le spună măcar bună seara. Nu cunoștea uniforma ofițerului. Putea fi, la fel de bine, american, englez, belgian sau sovietic. Se hotărî să înceapă în germană. Risca să-i jignească dar era o limbă care se vorbea în zonă încă înainte de război cu atât mai mult în perioada ocupației.
- Noi vorbim ucraineana, mai rar slovaca și poloneza, îi răspunse bătrâna. Sărbătorim Crăciunul acum fiindcă casa asta, ridicată de bunicul bunicului meu, n-o să mai prindă Nașterea Domnului. Băiatul meu este aviator. Așteaptă să-i sosească o trupă de colegi chiar acum. Dumneavoastră păreți evreică. Cunoașteți idiș?
- Nu sunt evreică. Sunt mai mult maghiară. Am avut o bunică nemțoaică iar străbunica de pe mamă sârboaică. Cunosc bine toate cele trei limbi. Am locuit o vreme la Debrețin, aproape de zona asta. Tata avea domenii acolo. De pe bunic el e alsacian. Cred că am și ceva sânge francez. Prietenii din colegiu îmi ziceau "franțuzoaica".
- Nu se poate să nu știți idiș. Doica mea a fost așkenază refugiată din Petersburg de urgia roșie. Cu ea nu vorbeam decât idiș. Si dumneavoastră aveți o figură foarte iudaică. N-am mai vorbit idiș de șaizeci și cinci de ani. Ia încercați?
Ciudat era că nu o revolta insistența ei fără noimă. Părea atât de patriarhală și tot odată atât de năucă! Un fel de Sfânta Vineri din basme.
- Eu sunt romano-catolică, doamnă. Sunt botezată la Roma în basilica Santa Maria Maggiore. Tata și soțul meu, creștini dintotdeauna, dețin titlul de conți. tata îl moștenește de pe vremea Mariei Tereza.
- Fiule, auzi! Doamna e romano-catolică. Și fiul meu e romano-catolic, doamnă. Eu, la vârsta mea, nu știu încă ce sunt. Mama a murit tânără iar tata a fost un aventurier. Cred că botezată am fost ortodoxă pravoslavnică. Dar soțul meu a fost romano-catolic polonez.
Intre timp aviatorul își întoarse capul spre ele. Semăna uimitor de bine cu Iacobovici. Ca un frate geamăn.
- Dumneavoastră sunteți rudă cu domnul Iacobovici? Revizor contabil și comis voiajor din Odesa.
- Rudă spuneți? Nu. Eu sunt aviator.
- Dumnezeule, ce uluitor semănați! Domnul Iacobovici este dincolo. Este evreu. Căpitanul și maiorul nu-l scapă din ochi. Au impresia că el știe unde și-au ascuns evreii din zonă aurul și devizele. Campania de retragere a maiorului este de fapt campania de căutare a comorii, campanie căreia i-au căzut victime 316 soldați și 47 de cadre.
- Nu știu de ce campanie îmi vorbiți. Și nici nu mă interesează. Eu sunt introdus în campania aerului. Am luptat mult pentru asta.
Și parcă obosit, sâcâit de atâta conversație, se întoarse iarăși la citit.
- Puteți servi niște lapte cald și o bucată de pâine de casă, o rugă bătrâna ridicându-se, turnând într-o ulcică și întinzându-i-o.
N-ar fi refuzat dar se gândi că plecase cam demult de lângă fete. Nici nu-și putea da seama cum s-a complăcut în pierderea asta de vreme când fetițele sunt așa de bolnave.
- Nu mi-o luați în nume de rău că vă refuz. Sunt moartă de somn și de foame. Dar mă așteaptă fetele mele. Trebuie să le duc, în șopron, medicamente și pătura asta. Dacă ați putea să-mi oferiți un loc unde să mă schimb!
- Fiți liniștită doamnă! zise aviatorul. Schinbați-vă unde doriți! Eu citesc o carte foarte interesantă despre noua strategie aeronautică. Nici nu am apucături de mahalagiu.
- Vino la oglindă, fata mea! o apucă bătrâna ducând-o în fața a ceea ce ea crezuse a fi o a doua fereastră pe peretele opus intrării și pe care o dezveli de pânza albă care-o acoperea. Era o oglindă foarte mare, încadrată într-o ramă sculptată, lată și aurie. Bătrâna o privea prin oglindă cu un zâmbet abia schițat. Era foarte bătrână și slabă. Slabă, slabă, ca un schelet aproape. Mult mai slabă decât o văzuse în jilț. O ajută se se schimbe. Mâinile ei uscate îi pipăi, aproape indecent, formele trupului, sânii, sfârcurile, abdomenul, după care îi pieptănă încetișor, pe îndelete și cu o anumită voluptate, părul, altădată buclat dar acum plin de mâl, cu o perie aspră. La fereastra opusă, cea de lângă ușă, o trupă de piloți cînta colinde de Crăciun. Îi vedea în oglindă cântând și zâmbind. În jurul gâtului aveau ghirlande de beteală iar în mâini țineau artificii aprinse. Când terminară, intrară în cameră scoțându-și politicoși caschetele. Erau așa de înalți cu toții că trebuiră să se aplece destul de mult pentru a nu se lovi cu capul de prag. Contesa se ridică. I se părea nefiresc, penibil chiar, să participe la un Crăciun la care nu fusese poftită. Dar primul pilot îi apucă mâna sărutându-i-o, ținând-o în loc și fixând-o cu privirile lui cenușiu-brune. Părea puțin mai vârstnic decât ceilalți. De bună seamă că nu depășea treizeci de ani deși pe chipul lui se citea o suferință ieșită din timp, accentuată de o cicatrice violacee în zona sprâncenelor.
- Căpitan-comandor Orson Harris, se recomandă el după care făcu un gest larg cu mâna spre ceilalți colegi. Ei o înconjurară binevoitori pe contesă prezentându-se.
- Locotenent-comandor Jack Wilson.
- Locotenent-comandor Lery Lewis.
- Locotenent-comandor William Murray.
- Locotenent-comandor Lee Mc Murphy.
Le simțea hainele de piele atingându-i trupul ca niște țesături imponderabile, nedefinite, confecționate din eternitate. Intre timp bărbatul de la sobă terminase cu lectura și își pusese cizmele. Negre și lustruite. Se apropie de contesă.
- Îmi scuzați impolitețea de a nu mă fi prezentat până acum dar poate făceam una mai mare față de colegii mei de zbor. Locotenent-comandor Tadeush Rutkovschi.
Masa se umpluse cu prăjituri, vin și bere. I se părea chiar nefirească această opulență survenită pe nesințite. In locul lui Rutkovschi, pe scaunul de la sobă, se adusese un patefon "Columbia". Prin pâlnie se scurgeau uniform tangouri de Carlos Almaran și Juan Lassas. Comandorul Harris o luă pe contesă la dans. Ea prinsese puțin curaj deși aproape că se abținea să nu adoarmă cu capul pe umărul lui. De fapt somnul pe care-l simțea părea mai degrabă un abis vecin cu leșinul. Oglinda aceea îi furase și energia care o mai avea. Contesa ridică fruntea și întrebă;
- Este adevărat domnule căpitan că cel mai bun aparat de zbor este Lockheed Lingthing XP 38?
Comandorul rămase un moment descumpănit încât pierdu pasul tangoului. Părea că nu s-ar fi așteptat la o astfel de întrebare de la o civilă în plină sărbătorire a Crăciunului.
- Industria aeronautică americană n-are fisuri, doamnă. De exemplu William și Jack pilotează câte un avion de cercetare-vânătoare Hawcker Huricane. E întradevăr un tip puțin mai vechi dar până acum nu au avut de ce să se plângă. In acțiunile de cercetare sunt primii care angajează lupta.
Comandorii, auzindu-se puși în discuție, întoarseră capul și zâmbiră. Erau foarte tineri. Dacă trecuseră cu puțin de douăzeci de ani. Nici o umbră de ofilire nu așternuse războiul pe chipurile lor încât păreau că-și împrumută frumusețea metafizică sferelor angelice. Speriată parcă, contesa se smulse din mijlocul tangoului, dădu bună seara și ieși pe ușă.

5. Două zile mai târziu

În timp ce mărșăluiau între două dealuri, convoiul se întâlni cu mașinile de Crucea Roșie. Gestul nu surprinse pe nimeni așa cum s-ar fi așteptat doamna cu fetițele și care fu realmente frapată. Două ambulanțe Skoda, albe, imaculate, apărură după dealul în formă de semilună. Maiorul, care se uita cu binoclul spre nord-vest, a părut că nu le observă. Și-au croit drum cu greu printre militari patinând pe alocuri din cauza terenului umed. În dreptul civililor au oprit. Abia atunci femeia a văzut că le urma îndeaproape un minibuz Ford, kaki închis, aproape negru, care a depășit salvările pe partea stângă. Prin parbriz l-a văzut pe comandorul Harris făcându-i prietenești semne cu mâna. Era într-un costum de paradă alb, scrobit. Aproape că i-a reținut toate detaliile, până și un anumit fel de regret întipărit pe față. Mânușile din piele, albe și ele, ceasul elvețian Vacheron Constantin, ochelarii de soare cu lentilele sclipitoare. În spate, ceilalți, pe banchete, păreau foarte bucuroși că au zărit-o. Aproape toți și-au dus mâinile la buze sărutând-o. Mașina a trecut totuși prea repede pentru a surprinde alte detalii în afara celor legate de comandorul Harris. A putut, totuși, citi pe ea, scis cursiv cu o pensulă, sărbătorește, "Merry Christmas to you". Din mașinile de Crucea Roșie au coborât călugărițe care au început să împartă civililor medicamente și alimente; sulfamide, vitamine, conserve, lapte praf în pungi elvețiene, ciocolată cu vanilie, nuci de cocos.
- Îl cunoașteți pe comandorul Harris?
- Nu, îi răspunde o maică mai vârstnică dar totuși vioaie. Dar i-am zărit în oglinda retrovizoare în apropiere de Kisvarda. Am băut împreună acolo, la un restaurant cochet, un ceai. Zicea că are de îndeplinit cu echipa o misiune specială în cotul Tisei.
- Și noi suntem misionare, interveni o altă maică aranjându-și cochet coiful de pânzâ albă.
Bătrâna o trată cu un zâmbet condeșcendent întinzându-i un baton de ciocolată.
- Deh! Domnul are printre oițele lui, fel și fel.
- Știți ceva despre soțul meu, contele Karl Müler-Rackotzy?
- Da. Am primit prin telefon, chiar la cochetul restaurant de care vă vorbeam, știrea că se află cu balerina Otilia Zagrada la Veneția. Se zice că dânsul este un mare admirator al sportului feminin. Personal, iertați-mi brutalismul și cinismul, eu cred că femeia asta, drăguță cu adevărat, i-a sucit mințile. Și Excelența Sa nu este tocmai la prima tinerețe. E îndrăgostit, doamnă, de această cocotă pe care Hitler și Franco au pus-o să danseze goală în fața lor, la Berlin, ce credeți? nici mai mult nici mai puțin decât Stravinski. Bătrâna cicoti și adăugă; asta știindu-se aversiunea Fuhrerului pentru cultura slavă.
- Știți, eu îl iubesc pe Carlino, băiatul acela timid din anturajul ambasadorului italian la Horty. Despre el nu știți nimic?
- Nu, absolut nimic. Apoi, confidențial, aproape de ureche; corpul diplomatic italian din Ungaria este foarte discret. Fiindcă îmi sunteți tare simpatică, singura femeie și romano-catolică pe deasupra, plus că aveți doi boboci de copilași, vă dau ceva extraordinar. Un pachet dublu de ciocolată Toblerone.
- Vă mulțumesc!
Călugărițele zburară spre ambulanță ridicându-și elegant fustele mari, greoaie, negre, și lăsând să se vadă bocancii cazoni luați pe piciorul gol cu care încercau să evite bălțile. Vântul bătea dinspre nord-vest așa că ambulanțele se depărtară destul de repede în direcție opusă.

6. 15 August. Ora 15.

Azi n-au mai trecut avioane. De fapt nici ieri. N-a mai fost nevoie ca batalionul să urmărească cele mai ciudate forme de relief; pădurile, smârcurile, cărările cele mai ascunse. Încă de dimineață maiorul a presupus că operațiunile de retragere au luat alt curs decât cel preconizat. Pesemne, aviația inamică și-a concentrat atacurile mai spre nord. Dacă presupunerile lui sunt bune, înseamnă că linia Mukacevo n-a opus rezistența scontată și a căzut. Și-a luat inima în dinți și a ordonat tăierea câmpiei. Drumul ales implică un mare risc dar și o mare operativitate. Scurtează distanța de parcurs până la primele poziții cu 53 de kilometri ceea ce înseamnă, în condițiile dificile ale deplasării și camuflării, aproape două zile, două zile și jumătate. Dar trupa rămîne complet descoperită timp de paisprezece ore.
Maiorul e nemulțumit. Dimineața, când s-a atacat câmpia, plafonul de nori era foarte jos și de o grosime apreciabilă. Aproape că atingea poala pădurii. Camuflajul ar fi fost excelent. Acum ziua este eminamente splendidă. Dă un sentiment de optimism, de caldă reconstrucție interioară. Mai ales în rândul civililor. Toată lumea tușește dar ei mai cu sârg. După tentativa de evadare, Iacobovici a fost bătut măr, aproape desfigurat de chiar cizma maiorului, legat cu mâinile la spate și, cu o coardă, de calul acestuia. Când, în urmă cu cinci ore, norii fugiseră grăbiți spre vest și soarele se arătase, comandantul a ridicat mâna făcând liniște.
- Domnilor, suntem la jumătatea drumului. Deci riscul s-a înjumătățit iar de prima pădure ne mai despart șapte ore. Dar, pe cerul și cu soarele ăsta, numai Dumnezeu ne scapă în cazul în care suntem reperați de aviație. Orice oprire este strict interzisă. Vom servi prânzul din mers. Trebuie să moară cineva, moare din mers. Sper ca vremea, ostilă și de astă dată, să ne reconforteze iar soarta să ne fie favorabilă. Înainte, marș!
Trupa se pusese din nou în mișcare. Din ce se afundau mai mult în trupul câmpiei iarba devenea mai mare. Þăranii, speriați de foarte desele raiduri, nu mai îndrăzneau să cosească fânul decât pe scurte parcele vecine cu pădurea. Prin iarba imensă înaintarea era grea. Din aliat, soarele de vară deveni curând indiferent, sfârșind prin a le fi dușman. Orizontul căpătase o stare continuă de incertitudine, de ondulare. Oboseala acumulată își spunea cuvântul. Calvarul conviețuirii cu trupa reîncepu. Oamenii cădeau epuizați fiind sculați de lovituri date cu patul armei. Maiorul și aghiotantul fumau țigară după țigară. Își strecurau, regulat parcă, binoclul pe sub cozoroacele boțite și țepene ca niște burlane.
- Camarazi! surprinse vocea comandantului. Þin să vă anunț că mi-e frică de moarte. Tot frontul am bravat într-un dur ieșit din comun, oferind altora cu generozitate moartea, fără să mă întreb ce se petrece în sufletele lor. Dar îmi e și mi-a fost tare frică. Ași fi preferat să cobor în mormânt camuflând această lașitate ce-l micșorează pe comandant în ochii subordonaților. Dar nu e drept. Nu e drept să fiți singuri în fața acestui coșmar care ne sperie cu veșnicia neființei. Nu cred într-un judecător care va veni cu arsenalul chinurilor sale pe o tavă servindu-mă cu durere și oroare așa cum servești un musafir cu dulceață. Singurii judecători garantați sunt aparatele americane care se apropie. Singurii. Le simt pulsul aerian cu mult înaintea altora. Așa cum am împărțit cu generozitate moartea dușmanilor, v-o împart și vouă, subordonații și camarazii mei. Sunt complet răspunzător de cele ce vor urma. Ce mai în colo și-n coace, domnilor! A fost o mișcare strategică de tot rahatul. Paisprezece ore de risc nici un cadet începător n-ar fi acceptat.
Deasupra câmpiei, străpungând orizontul încins, se arătaseră două aparate de cercetare Hawker Hurricane. În câteva minute salutară cu o salbă de gloanțe trupa în marș, făcură o voltă, și se depărtară.
- Uite mămică! Ãștia care zboară cu aripi argintii sunt îngerii lui Dumnezeu!!?
Avioanele veneau din două părți. Două Hawker Hurricane și patru Lockheed Lightning. Dragară iarba cu focuri paralele de mitralieră. Trupa răspunse anemic. O bombă înghiți printre primii pe maior, aghiotant, Iacobovici și încă câțiva ofițeri. Fetițele se speriară și începură să plângă. Lângă ele, domnul cu geanta de piele, fu eminamente sfârtecat de câteva glonțe având un calibru apreciabil. Lovite din spate, organele-i ieșiră în aerul cald al câmpului desfăcându-i mâinile și aruncând geanta în văzduh. Cărțile rabinice, făcute ferfeliță, plonjau în suflul bombelor ca niște pescăruși deasupra mării de iarbă. Femeia, cu fetițele în brațe, ședea culcată, acoperită pe jumătate cu țărână. Gradatul, care o violase și o urmărise ca o hienă ce caută să-și mânce hulpav bucata de șuncă până la capăt, zăcea înjumătățit. În zece minute orice ripostă a trupei încetă. Câțiva alergau înebuniți pe câmpie, prin iarba udă de sânge. Avioanele făceau bucle perfecte, se întorceau, și iarăși mitraliau orice tentativă de mișcare. Deja era inutil să mai arunce bombe. Oricum, nu făcuseră exces de așa ceva.
Femeia fu cuprinsă de o cumplită deznădeșde. După bucla-i planată, aparatul alunecă înfometat spre ea mușcând din fâneață, cu tirul concentrat, două șanțuri paralele. Se ridică brusc strângând fetițele la piept mai puternic ca niciodată. Rămase nemișcată urmărind traiectoria pământului și a ierbii zvârcolite care păreau că se apropie într-o îmbrățișare. Oare pilotul va vedea că e civilă? A-i face semn cu mâna implica a lăsa una din fete jos tocmai în momentele cele mai grele. Se întoarse și o luă instinctiv la fugă în direcție opusă. Gloanțele, două, gemene, o străpunseră prin omoplați, îi exfoliară sânii de pe coaste, parcurseră firavele trupuri ale fetițelor curmândule țipătul și se odihniră în iarbă. Căzu în genunchi, fără să scape copiii, culcându-se ocrotitor peste ei.
Aparatele mai zburară câteva momente, piloții se salutară prin carlingă, după care, virând spre apus, lăsară în iarbă rămășițele fizice ale batalionului 16 "Maria Luisa" 14/456; 153 soldați, 26 gradați, 8 ofițeri și 9 civili - 6 bărbați și 3 femei.


Pledoarie pentru alt final;
Câmpul rămase gol. Doar iarbă și gâze. Undeva din orizont se ridicau colinzi de Crăciun pe care numai niște urechi trecute în eternitate le mai puteau auzi:
"Marry Christmas to you, Marry Christmas to you!"


Sfârșit