agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-13 | |
Un soare fierbinte pe cer, un câmp întins, lanuri de grâu și porumb până la orizont, un drum de praf venind de undeva, un pâlc de copaciți rătăciți în planul netulburat și o clădire micuță străjuind o pereche de șine de fier ce vin de departe și merg înspre departe. Un peisaj oarecare. O gară fără nume în care oprește un singur tren pe zi. Nimeni nu suie, nimeni nu coboară. Dar în acea zi trenul opri ca de obicei și din al doilea vagon coborî o fată îmbrăcată în rochie de stambă. Se opri parcă orbită de soarele moale și-și îndreptă pălărioara de paie. Mâna stângă îi atârna fără vlagă pe lângă trup, iar trenul porni ca întotdeauna căutându-și orizontul. Liniștea se așternu cu regret, fata nu se mișcă până când trenul dispăru dincolo de lanurile unduinde. Își îndreptă spatele și parcurse cu pasul măsurat cei câțiva metri până la clădirea părăsită sau nicicând locuită a gării. Oprindu-se în fața ușii ce nu mai era de mult, își duse mâna la pălărie cu un gest galant, de gentleman ce salută o doamnă în epoca victoriană. Apoi intră.
O ploaie vântuită prefăcând în mocirlă drumul de țară, un câmp plin cu resturi și paie, porumb zgribulit la margini de șanțuri înguste și mustind de apă, copaci cu frunze umed aurite căzând din vreme în vreme peste șinele lucioase și o gară coșcovită străjuind timpul. Un peisaj tomnatic, friguros, străpuns în neclintirea-i puțin încețoșată de un tren pe zi. Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Dar în acea zi trenul opri ca întotdeauna și așteptă puțin, apoi din clădirea fără ușă și fără geamuri a gării ieși un domn învăluit într-o pelerină lungă, dintr-un material greu ce parcă tresărea sub ploaia măruntă. Privi fără grabă în lungul trenului și apoi, cu un gest hotărât, întinse o mână îngrijită pe care lucea un inel cu piatră roșie și își aranjă pălăria cu boruri late. Apoi se sui în al doilea vagon, cizmele-i cu vârf ascuțit alunecând puțin pe treptele umede de metal. Cu un semnal scurt, trenul plecă dispărând într-un sfârșit printre lanurile de porumb zgribulit. Un pâlc de copaci înmuguriți, o câmpie verde toată, un soare zgribulit pe cerul pufos pe alocuri de nori răzleți, un drum moale care-și taie calea printre tulpinile de-abia răsărite, o cale ferată care îmbrățișează orizonturile și o clădire mică, nimai zidărie, cu un acoperiș dărăpănat, așteptând singurul tren zilnic. Un peisaj proaspăt primăvăratic, de aprilie zâmbitor. Un tren ce vine și pleacă mereu la fel. Dar în acea zi trenul opri ca oricând altcândva și din vagonul al doilea coborî cu mișcări leneșe un domn bine, la vreo 50 de ani, un pic burtos, îmbrăcat într-un costum elegant și ținând în mâna dreaptă o umbrelă demodată. Scoase din buzunărelul special un ceas de aur, cu lanț de aur, și ridicându-i capacul îl privi cu atenție. Își îndreptă jobenul înalt, de mătase, apoi cu un oftat ușor se îndreptă către căsuța singuratică. Oprindu-se în fața ei, o privi dezaprobator, clătinând ușor din cap, apoi cu pas egal intră. O pătură de zăpadă acoperind câmpul adormit, un văl de nori plângând fulgi mari și mici, o cale ferată de-abia ghicită între orizonturi, câțiva copaci goi, cu ramuri străpungând monotonia, un drum de țară pe care neaua se așterne neatinsă și gara fără geamuri, paznic de neclintit, cu ziduri jupuite de timp, ce întâmpină cu pasivitate singurul tren dintr-o zi. Un peisaj dezolant, dar încântător pentru un pictor rătăcit. Un tren care vine și pleacă fără remușcări. Dar în acea zi trenul opri și-n gara neînsemnată nu coborî nimeni. După un timp, conductorul sări din locomotivă, tremurând în salopeta-i murdară, înjurând. Se îndreptă către vagonul al doilea, suind cu hotărâre, apoi coborî cu o expresie de nedumerire pe figura lungă, îndreptându-și șapca murdară de ulei. Privi în jur cu atenție, apoi merse repede către gara cu o singură încăpere și privi prin fereastra fără geam. Dădu din umeri apoi cu liniște intră. Apoi n-a mai fost nici un tren. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate