Amurgul pogora ușor peste Lacurile Alpine, în vreme ce Kabaraijian și echipa sa reveniră dinspre peșteri. Era o după-amiază liniștită și plăcută; umbrele înserării se contopeau cu verzuiul apelor, cu brizele dulci ale nopții și cu pălirea treptată a soarelui blând al lui Grotto. De la pupa șalupei, Kabaraijian privea amurgul și-i asculta zgomotele ce răzbăteau peste torsul motorului.

Grotto era o planetă tăcută, totuși zgomotele existau, dacă știai să asculți. Kabaraijian știa. Stătea rigid la pupa, o siluetă zveltă cu piele oacheșă, păr lung, negru, și ochi căprui ce priveau visători. O mână subțire se odihnea pe genunchi; cealaltă fusese uitată pe capota motorului. Urechile lui ascultau bolborositul apei în siajul ambarcațiunii, clipocitul vălurelelor ce unduiau la suprafață și vântul legănând ramurile verzi ale copacilor de pe țărmul apropiat. Ceva mai târziu, avea să audă și zburătorii-nopții, dar aceștia nu se înălțaseră deocamdată.

In șalupă se aflau patru inși, dar numai Kabaraijian asculta sau auzea. Ceilalți bărbați, mai voinici, cu chipuri palide și ochi inexpresivi, trecuseră de mult de etapa auzului. Purtau salopetele cenușii ale morților și în ceafa fiecăruia se găsea implantat un cip. Uneori, când controlerul cadavrelor era activat, Kabaraijian putea asculta și vedea cu urechile și cu ochii lor. Era însă greu, foarte greu, și nu merita efortul. Imaginile și sunetele pe care un manipulator de cadavre le simțea prin intermediul echipei sale reprezentau ecouri palide ale senzațiilor reale, adesea utile, însă niciodată plăcute.

Iar acum, amurgul răcoros de pe Grotto constituia o pauză binevenită. De aceea, controlerul lui Kabaraijian fusese dezactivat, iar mintea bărbatului, detașată de morți, se odihnea relaxată în propriul ei trup. Șalupa înainta neabătută în lungul țărmului și gândurile lui Kabaraijian rătăceau leneșe, atunci când se sinchisea să se gândească, în majoritatea timpului, prefera să stea pur și simplu, să privească apa și copacii și să asculte. In timpul zilei, lucrase din greu cu echipa și acum se simțea stors, golit. Gândirea - mai ales gândirea! - reprezenta un efort mai mare decât cel pe care accepta să-l facă. Prefera să contemple înserarea.

Fu o călătorie lungă și tăcută, peste două lacuri mari și unul mic, printr-o peșteră și, finalmente, în amontele unui râu îngust și iute. Kabaraijian ambala motorul și parcursul deveni mai zgomotos, în vreme ce ambarcațiunea își croia drum împotriva curentului. Noaptea se lăsase înainte ca el să ajungă la stația riverană, o construcție neregulată din piatră negru-albastră ridicată pe țărm. Ferestrele birourilor continuau totuși să strălucească, proiectând o lumină galbenă, voioasă.

Un chei lung din lemn de arbore-argintiu local se întindea pe o porțiune a râului, iar o duzină de șalupe identice cu cea a lui Kabaraijian fuseseră deja amarate pentru noapte. Existau, totuși, și spații goale. Kabaraijian alese unul dintre ele și-și pilotă ambarcațiunea într-acolo.

După ce asigură șalupa, strecură caseta sub un braț și sări pe chei. Mâna sa liberă se îndreptă către centură și atinse controlerul. Umbre vagi ale unor percepții îi plutiră în minte, dar Kabaraijian le împinse în lături și trezi morții cu o comandă neauzită. Cadavrele se ridicară, pe rând, și ieșiră din șalupă. După aceea, îl urmară pe Kabaraijian în stație.

Munson aștepta în birou - un individ gras, șleampăt, cu păr sur, cute în jurul ochilor și un aer patern. Stătea cu picioarele pe masă și citea un roman. Când Kabaraijian intră, îi zâmbi, coborî picioarele și lăsă volumul din mână, introducând cu atenție un semn de carte.
- Salut, Matt, rosti el. De ce naiba vii-ntotdeauna ultimul?
- Pentru că de obicei plec primul, surâse Kabaraijian.

Era replica lui cea mai nouă. In fiecare seară, Munson îi punea aceeași întrebare și se aștepta mereu să vină cu alt răspuns. Acum, păru doar pe jumătate încântat de cel auzit.

Kabaraijian puse caseta pe masă și o deschise.
- N-a fost o zi rea, comentă el. Patru pietre bune și douăsprezece mai mici.

Munson luă câteva pietricele cenușii din caseta metalică, capitonată, și le studie. In forma aceea nu arătau deloc grozav, dar șlefuite și fațetate aveau să fie cu totul altceva: voylburi. Erau pietre prețioase fără scânteieri, însă aveau propria lor frumusețe. Cele mai valoroase păreau cristale de ceață mișcătoare, pline de culori delicate, de taine și vise fragile.

Munson încuviință din cap și aruncă pietricelele înapoi în casetă.
- Nu-i rău! întotdeauna, faci treabă bună, Matt. Știi unde să cauți.
- Asta înseamnă să vii ultimul și să nu te grăbești. Mă uit în jurul, meu.

Celălalt strecură caseta sub masă și se răsuci spre consola calculatorului, o inserție de plastic alb în odaia lambrisată cu lemn. Trecu voylburile în inventar și ridică ochii.
- Vrei să-ți speli cadavrele?

Kabaraijian clătină din cap.
- Nu-n seara asta. Sunt obosit. O să le las așa.
- Bine, zise Munson.

Se sculă și deschise ușa dinapoia mesei sale. Kabaraijian îl urmă, iar cei trei bărbați morți se luară după el. In spatele birourilor, se aflau barăci lungi, cu acoperișuri scunde, conținând doar șiruri de paturi din lemn. Majoritatea erau ocupate. Kabaraijian își conduse morții spre trei paturi goale și-i întinse pe ele. După aceea, dezactiva controlerul. Ecourile din mintea sa dispărură și cadavrele rămaseră nemișcate.

Reveni apoi cu Munson în birou și mai flecăriră câteva minute. In cele din urmă, celălalt reveni la romanul său și Kabaraijian ieși în noaptea răcoroasă.

Îndărătul stației se găsea un șir de scutere aparținând companiei, însă bărbatul le ignoră, preferând să umble zece minute pe jos, de la râu la așezare. Merse cu pas relaxat și egal pe drumul forestier, oprindu-se la răstimpuri pentru a îndepărta din cale lianele și crengile joase. Întotdeauna, era o plimbare plăcută. Nopțile erau liniștite, brizele înmiresmate cu parfumurile fructelor din arbori și la tot pasul răsunau cântecele zburătorilor-nopții.

Așezarea era mai mare, mai luminată și mai zgomotoasă decât stația riverană - o masă compactă de locuințe, localuri și prăvălii, construite alături de portul spațial. Câteva erau făcute din lemn și piatră, totuși majoritatea coloniștilor se mulțumeau cu prefabricatele din plastic oferite gratuit de companie.

Kabaraijian străbătu străzile recent pavate, până la una dintre relativ puținele construcții din lemn. Deasupra ușii tavernei se afla o firmă masivă tot din lemn, dar lipsită de becuri electrice. Înăuntru, găsi lumânări, jeturi masive, capitonate, și un foc adevărat, din bușteni. Era un loc tihnit, cel mai vechi local de pe Grotto, barul favorit al manipulatorilor de cadavre, vânătorilor și personalului din stația riverană.

Un răcnet puternic îl întâmpină când intră:
- Hei, Matt! Vin-aici!

Kabaraijian descoperi sursa glasului și se apropie de masa din colț, unde Ed Cochran răsucea între palme o halbă. Ca și Kabaraijian, bărbatul purta uniforma alb-albastră a manipulatorilor de cadavre. Era înalt și slab, cu un chip îngust, veșnic zâmbitor, și o claie de păr vâlvoi, galben-roșcat.

Oftând satisfăcut, Kabaraijian se așeză pe scaunul din fața lui. Cochran surâse.
- lei o bere? îl întrebă. Am putea împărți o carafă.
- Nu, mulțumesc. In seara asta, am chef de niște vin. Ceva aromat, dulce și gros.
- Cum a mers?
- Bine, ridică din umeri Kabaraijian. Patru pietre frumoase și o duzină din cele mici. Munson mi-a oferit o evaluare bună. Mâine ar trebui să fie și mai bine. Am găsit un locșor nou.

Se răsuci spre bar și ridică brațul. Barmanul încuviință, iar vinul și paharele apărură peste câteva minute.

Kabaraijian își umplu un pahar și sorbi, în vreme ce Cochran povestea cum se descurcase el. Nu avusese o zi grozavă - doar șase pietre și nici una mare.
- Ar trebui să mergi mai departe, clătină din cap Kabaraijian. Peșterile din jur au fost destul de explorate, dar Lacurile Alpine acoperă suprafețe întinse. Caută un loc nou.
- De ce să-mi mai bat capul? se încruntă celălalt. Oricum nu le țin pentru mine. Ce câștigi în plus că te-omori cu alergătura?

Kabaraijian legănă încetișor paharul, rotind vinul din interior și-i privi adâncul rubiniu ca un vis.
- Sărmane Ed! vorbi el pe un ton jumătate trist, jumătate batjocoritor. Tu nu vezi decât oboseala. Grotto este o planetă frumoasă. Pe mine nu mă deranjează kilometrii suplimentari, dimpotrivă. Probabil că în timpul liber aș călători pe planetă, dacă n-aș fi plătit să fac asta. Faptul că găsesc pietre mai mari și că-mi cresc evaluările... ei bine, asta-i de acum un bonus.

Cochran zâmbi și scutură din cap.
- Ești nebun, Matt! spuse el cu afecțiune. Ești singurul manipulator de cadavre din univers care ar fi fericit să fie plătit în peisaje.

Kabaraijian zâmbi și el - o ușoară ridicare a colțurilor gurii.
- Ești insensibil, zise pe un ton acuzator.

Cochran comandă altă halbă.
- Uite ce-i, Matt, trebuie să fii practic! Cum să nu, Grotto este minunată, dar n-o să rămâi aici toată viața!

Lăsă berea pe masă și-și ridică mâneca hainei, ca să-și arate brățara masivă. Aurul scânteie stins în lumina lumânărilor, iar safirele sclipiră cu focuri de un albastru-întunecat.
- Cândva, gunoaiele astea erau valoroase... înainte de a se descoperi tehnologia de sintetizare a lor. Același lucru se va petrece și cu voylburile. Știi bine că așa va fi. Deja se lucrează în direcția asta. Să zicem că ți-au mai rămas doi-trei ani. Și după aceea? După aceea, nu vor mai avea nevoie de manipulatori de cadavre. Așa că vei pleca, fără să fii mai bogat decât la venirea aici.
- Nu-i chiar așa, zise Kabaraijian. Stația plătește destul de bine și evaluările mele n-au fost rele. Am economisit niște bani. In plus, poate că nu voi pleca. Îmi place Grotto. Poate că voi rămâne și mă voi alătura coloniștilor, sau așa ceva.
- Și ce vei face? Agricultură? O să lucrezi într-un birou? Pe mine nu mă prostești, Matt! Ești un manipulator de cadavre și asta vei fi mereu. Iar peste doi ani, Grotto nu va mai avea nevoie de cadavre.

Kabaraijian oftă.
- Și? întrebă el. Ce propui?

Cochran se aplecă spre el.
- Te-ai gândit la ceea ce ți-am spus?
- Da, dar nu-mi sună bine. In primul rând, nu cred c-ai reuși. Securitatea de la portul spațial este strictă, tocmai pentru a opri contrabanda de voylburi. Și chiar dacă ai reuși, eu nu doresc să particip la așa ceva. Îmi pare rău, Ed...
- Eu cred că ar merge, rosti apăsat Cochran. Tipii de la portul spațial sunt și ei oameni... Pot fi ispitiți. De ce să se aleagă compania cu toate voylburile, iar noi doar cu oboseala?
- Compania deține concesiunea.
- Cum să nu! flutură Cochran din braț. Și ce dacă? Cine-i dă dreptul ăsta? Și noi merităm câteva blestemății dintr-astea, pentru noi, câtă vreme mai au vreo valoare.

Kabaraijian suspină din nou și-și reumplu paharul.
- Uite ce-i, în privința asta sunt perfect de acord. Poate c-ar trebui să ne plătească mai mult sau să ne dea un procent din voylburi. Totuși, nu merită riscul. Dacă ne prind, ne vom pierde echipele și vom fi evacuați. Nu vreau asta, Ed, și n-o să risc. Grotto este prea bună pentru mine și nu intenționez să-i dau cu piciorul. Să știi că unii ne consideră norocoși. Majoritatea manipulatorilor de cadavre nu apucă niciodată să lucreze într-un loc ca Grotto. Ajung la liniile de asamblare de pe Skrakky, ori în minele de pe New Pittsburgh. Eu am văzut locurile alea și nu mă încântă. N-am de gând să risc să revin la așa ceva.

Cochran ridică ochii implorator spre tavan și își desfăcu brațele neajutorat.
- Ești incorijibil, clătină el din cap, incorijibil!

Reveni după aceea la halba sa. Kabaraijian zâmbea.

Mulțumirea lui se risipi peste câteva minute, când Cochran se încorda pe neașteptate și se strâmbă peste masă.

- La dracu', mormăi el, uite-l pe Bartling! Ce naiba caută aici?

Kabaraijian se întoarse spre ușă, unde noul venit rămăsese locului, așteptând să-și acomodeze ochii cu semiîntunericul. Era un bărbat voinic, cu o ținută sportivă, care ajunsese să se rotunjească o dată cu trecerea anilor, afișând acum un pântece considerabil. Individul avea păr negru, cu câteva șuvițe albe, o barbă neagră și țepoasă și purta o tunică multicoloră, la modă.

Alți patru bărbați intraseră după el și îl flancau. Erau mai tineri și mai mătăhăloși, cu chipuri dure și mușchi impresionanți. Gărzile de corp erau cât se putea de firești. Lui Lowell Bartling i se dusese vestea că-i detesta pe manipulatorii de cadavre, iar taverna era ticsită de aceștia.

Bartling își încrucișa brațele la piept și își plimbă privirea prin încăpere. Rânjea. Începu să vorbească.

Aproape înainte de a termina primul cuvânt, fu întrerupt. Unul dintre cei așezați în fața tejghelei barului emise un zgomot sonor, vulgar și râse.
- Salve, Bartling, spuse el. Ce cauți p-aici? Crezusem că nu te amesteci printre noi, drojdia societății.

Chipul lui Bartling se crispa, dar rânjetul ii rămase neschimbat.
- De obicei, n-o fac, dar mi-am rezervat plăcerea de a face personal acest anunț.
- Pleci de pe Grotto! răcni cineva și toți cei de la bar izbucniră în hohote de râs.
- Să bem pe chestia asta! adăugă altă voce.
- Nu, clătină din cap Bartling. Nu, amice, voi plecați! - Privi în jur, savurând momentul. - Mă bucur să vă anunț că Bartling Associates tocmai a achiziționat concesiunea voylburilor. La sfârșitul lunii, preiau stația riverană. Și, evident, primul meu act va fi să renunț la toți manipulatorii de cadavre.

Brusc, încăperea se cufundă în tăcere, o dată cu înțelegerea implicațiilor afirmației respective. In colțul localului, Cochran se ridică încet în picioare. Kabaraijian rămase așezat, buimăcit.
- Nu poți face una ca asta! se răsti Cochran belicos. Avem contracte!

Bartling se întoarse spre el.
- Contractele pot fi anulate, ii răspunse, și asta se va și întâmpla cu ele.
- Nemernicule! șuieră cineva.

Gărzile de corp se încordară.
- Ai grijă cum vorbești, minte-moartă! rosti unul dintre ei.

In toată încăperea, oamenii începuseră să se scoale de la mese.

Cochran era palid de furie.
- Lua-te-ar dracu', Bartling! strigă el. Cine te crezi? N-ai nici un drept să ne-alungi de pe planetă!
- Ba am toate drepturile, răspunse Bartling. Grotto este o planetă bună, curată și frumoasă. Aici n-au ce căuta cei ca voi. A fost o greșeală să vă aducem, și am spus-o din capul locului. Chestiile alea cu care lucrați contaminează aerul. Iar voi sunteți încă și mai rău. Lucrați cu cadavrele voluntar, pentru bani. Mă dezgustați! Nu aparțineți lui Grotto. Iar acum sunt în măsură să m-asigur c-o să vă văd plecați. - Făcu o pauză, apoi zâmbi: - Minți-moarte, adăugă el scuipând cuvântul.
- Bartling, o să-ți zbor creierii! răcni unul dintre manipulatori. Se auzi un vuiet general de aprobare. Câțiva bărbați porniră spre el.

Se opriră brusc, când Kabaraijian rosti încetișor:
- Nu, așteptați!

De-abia ridicase tonul, dar atrăsese atenția oamenilor furioși. Străbătu mulțimea și se opri în fața lui Bartling, părând mult mai calm decât se simțea!
- Iți dai seama, sper, vorbi el cu glas stăpânit și rațional, că, fără cadavre, costurile de exploatare vor crește, ceea ce va reduce profitul.
- Bineînțeles că-mi dau seama, aprobă celălalt. Sunt de acord să suport pierderea. Vom folosi oameni ca să extragem voylburile. Oricum, pietrele sunt prea frumoase pentru cadavre.
- O să pierzi degeaba niște bani.
- Nu cred. O să scap de cadavrele voastre puturoase.

Kabaraijian surâse tăios.
- Poate că de unele, dar nu de toate, domnule Bartling. Poate că ne poți anula contractele, însă nu ne poți alunga de pe Grotto. Eu unu! refuz să plec.
- Atunci, vei muri de foame.
- Nu fi melodramatic! O să-mi găsesc altă ocupație. Nu ești stăpânul planetei. Și o să-mi păstrez cadavrele. Morții pot fi utilizați la multe treburi... Atât că, deocamdată, nu ne-am gândit la toate posibilitățile.

Rânjetul lui Bartling se șterse brusc.
- Dacă rămâi, îl fixă pe manipulator cu o privire dură, îți promit că-ți va părea tare, tare rău!
- Chiar așa? râse Kabaraijian. Ei bine, iar eu îți promit că, în fiecare noapte, îmi voi trimite unul dintre morți la tine acasă, după ce te-ai culcat, ca să se strâmbe la ferestre și să scoată zgomote ciudate.

Râse din nou, mai sonor. Cochran i se alătură, apoi alții. Curând, întregul local hohotea.

Bartling se înroși la față, clocotind evident de furie. Venise aici ca să-și bată joc de dușmanii săi, să-și sărbătorească triumful, dar acum situația se inversase. Aceștia râdeau în fața învingătorului, își băteau joc de el, lipsindu-l de satisfacție. Rămase locului un minut lung, după care se răsuci și ieși mânios pe ușă. Gărzile de corp îl urmară.

Râsetele mai continuară o vreme după plecarea lui, iar câțiva manipulatori îl bătură pe Kabaraijian pe spate, când reveni la masa lui. Cochran era și el încântat.
- L-ai făcut praf, îi zise când se așezară.

Kabaraijian însă nu mai zâmbea. Se lăsă greoi pe scaun și întinse aproape imediat mâna spre paharul de vin.
- Cum să nu, mormăi el printre sorbituri, cum să nu...

Cochran îl privi intrigat.
- Nu pari prea fericit.
- Nu! - Kabaraijian își examina paharul. - Nemernicul ăla m-a iritat și m-a făcut să doresc să-i dau o lecție. Mă-ntreb numai dacă voi putea... Ce pot face cadavrele pe Grotto?

Ochii i se plimbară prin taverna care, deodată, devenise foarte posomorâtă.
- Au început să conștientizeze, îi spuse lui Cochran. Fac prinsoare că toți discută despre plecare.

Cochran încetase să mai surâdă.
- Unii dintre noi vor rămâne, replică el nesigur. Putem face agricultură cu cadavrele... sau altceva.
- Nu cred, îl privi Kabaraijian. Roboții sunt mult mai eficienți în agricultură. Iar morții sunt prea stângaci pentru orice, cu excepția celor mai necalificate munci... sunt mult prea lenți pentru vânătoare... își mai turnă vin și reflectă cu voce tare: - Sunt buni pentru munca în ateliere sau pentru conducerea unei autocârtițe în minerit, însă pe Grotto nu există așa ceva. Pot extrage voylburi cu perforatoare, atât doar că Bartling ne scoate din domeniul ăsta de activitate.

Clătină din cap.
- Nu știu, Ed, continuă el. N-o să fie ușor. Ba chiar s-ar putea să fie imposibil. Având concesiunea voylburilor, Bartling este acum mai tare decât compania coloniștilor.
- Asta fusese și ideea. Compania ne pune pe picioare, iar noi o cumpărăm pe măsură ce ne dezvoltăm.
- Adevărat, dar Bartling s-a dezvoltat mult mai rapid. Acum, se poate realmente folosi de puterea pe care a dobândit-o. Nu m-ar surprinde dacă ar introduce un amendament prin care să interzică staționarea cadavrelor pe planetă. Asta chiar că ne-ar sili să plecăm.
- Ar putea reuși așa ceva? Cochran se enervase din nou și tonul vocii i se ridica.
- Poate - dacă-l lăsăm. Mă-ntreb... - Kabaraijian legănă paharul gânditor. - Crezi că afacerea lui este încheiată?

Cochran păru derutat.
- Păi... așa a zis.
- Da, nici eu nu cred că s-ar fi lăudat, dacă n-ar fi încheiat-o deja. Cu toate astea, sunt curios cum ar reacționa compania dacă altcineva ar veni cu o ofertă mai bună.
- Cine?
- Poate că noi. - Kabaraijian sorbi din vin și urmă: - Ne adunăm toți manipulatorii și punem la bătaie tot ce avem. Ar trebui să fie o suma frumușică. Poate că am reuși să cumpărăm noi înșine stația riverană. Sau altceva - dacă Bartling a parafat afacerea cu voylburile. Este o idee...
- Nu cred, n-o să meargă! clătină din cap Cochran. Poate că tu ai ceva bani, Matt, dar eu n-am un sfanț. Pe majoritatea i-am cheltuit aici. In plus, chiar dacă o parte din băieți ar avea banii ăștia, n-ai putea să-i aduni laolaltă...
- Poate că nu, dar merită să-ncerc. Organizarea împotriva lui Bartling este singura modalitate prin care vom fi capabili să ne menținem pe Grotto, în cele din urmă.

Cochran își termină berea și mai comandă una.
- Nici vorbă! Bartling este prea puternic. O să ți-o tragă, dacă-l deranjezi prea mult. Eu am o idee mai bună.
- Contrabanda cu voylburi, zâmbi Kabaraijian.
- Exact, încuviință celălalt. Poate că acum o să-mi reconsideri propunerea. Dacă Bartling o să ne alunge de pe planetă, cel puțin să luăm niște voylburi cu noi. Asta ne-ar asigura, oriunde ne-am duce.
- Ești incorijibil, clătină din cap Kabaraijian. Sunt gata să pun prinsoare că jumătate din manipulatorii de pe Grotto vor încerca acum același lucru. Când vom începe să plecăm, securitatea portului spațial va fi sporită. Te vor prinde, Ed, și o să-ți pierzi echipa, sau și mai rău. Este posibil ca Bartling să încerce chiar să forțeze legislația morților și să înceapă să exporte cadavre.

Cochran păru tulburat de idee. Manipulatorii aveau contacte prea frecvente cu morții ca să fie încântați de ideea de a deveni unii dintre aceștia. Ei tindeau să se adune pe planete fără legislație a morților, unde delictele capitale continuau să fie pedepsite prin închisoare sau execuții „curate". Grotto era acum o planetă curată, însă legile se puteau schimba.
- Îmi pot pierde echipa oricum, zise Cochran. Dacă Bartling ne dă afară, va trebui să vând din cadavre, ca să-mi cumpăr biletul de plecare.

Kabaraijian zâmbi.
- In cel mai rău caz, mai ai o lună la dispoziție și există destule voylburi pe care să le găsești. - Ridică paharul. - Hai noroc! Să bem pentru Grotto. Este o planetă frumoasă și mai putem rămâne aici o vreme.

Cochran înălță din umeri și ciocni cu halba lui.
- Așa-i, aprobă el, însă rânjetul nu-i ascundea îngrijorarea.

***

In dimineața următoare, Kabaraijian se prezentă devreme la stație, pe când soarele lui Grotto se străduia să risipească pâclele râului. Șalupele goale erau amarate la chei, legănându-se în sus și în jos în ceața care se destrăma cu iuțeală.

Ca întotdeauna, Munson se afla în birou. Alături de el se găsea, surprinzător, Cochran. Amândoi ridicară ochii, când Kabaraijian intră în odaie.
- 'Neața, Matt, vorbi grav Munson. Ed mi-a povestit ce s-a întâmplat aseară. (Dintr-un motiv sau altul, astăzi își trăda vârsta mai mult ca oricând.) Îmi pare rău. N-am știut.

Kabaraijian surâse.
- Nici nu mă gândisem că ai fi știut. Totuși, dacă auzi ceva, dă-mi de știre. Nu vrem să cedăm fără luptă. - Se uită spre Cochran. - Ce cauți aici așa de dimineață? De obicei, faci ochi abia la amiază.
- Așa-i, rânji celălalt, dar acum m-am decis s-o iau devreme. Dacă vreau să-mi păstrez echipa, am nevoie de evaluări bune luna asta.

Munson scosese de sub masă două casete. Le întinse manipulatorilor și aprobă din cap.
- Ușa din spate e deschisă, le spuse. Vă puteți lua morții oricând doriți.

Kabaraijian porni să ocolească masa, dar Cochran îl prinse de braț.
- Cred c-o să-ncerc spre est, zise el. Sunt pe-acolo niște peșteri care încă n-au fost examinate cu atenție. Tu unde mergi?
- Spre vest. Þi-am spus c-am găsit un loc nou și bun.

Cochran dădu din cap. Apoi, merseră împreună în odaia din spate și-și activară controlerele. Cinci morți coborâră din paturi și-i urmară, târșâindu-și picioarele. Înainte de plecare, Kabaraijian îi mulțumi lui Munson. Bătrânul îi spălase cadavrele și le hrănise.

Când ajunseră la docuri, ceața se risipise aproape complet. Kabaraijian își sui echipa în șalupă și se pregăti să pornească. Cochran însă îl opri, cu o expresie stânjenită pe chip.
- Ã-ă-ă... Matt, spuse el stând pe chei, locul ăla nou... despre care povesteai, este cu adevărat bun?

Kabaraijian încuviință din cap, ținându-și ochii întredeschiși. Soarele tocmai se ridicase deasupra vârfurilor copacilor și proiecta o aură în jurul capului lui Cochran.
- Ai fi de acord să vin și eu? întrebă Cochran plecându-și privirea. (Era o solicitare neobișnuită. Se obișnuia ca fiecare manipulator să exploreze singur, să găsească și să-și exploateze propria peșteră de voylburi.) Știi, dacă a mai rămas doar o lună, probabil că n-o să poți culege totul... dacă-i un loc atât de bun pe cât spui. Și am nevoie de evaluări bune - am mare nevoie de ele!

Kabaraijian putea să-și dea seama că nu-i venise ușor să-l roage. Ii zâmbi.
- Nici o problemă, îi spuse. Sunt destule. la-ți șalupa și țin-te după mine.

Cochran aprobă din cap și se sili să-i surâdă. Porni pe chei spre șalupa lui, urmat de morți.

Călătoria în aval era mai ușoară decât cea în amonte și mult mai rapidă. Kabaraijian ajunse repede la lac și ambala motorul peste întinderea verde, scânteietoare, ridicând o jerbă de stropi. Era o dimineață minunată, cu un soare puternic și un vânticel înviorător, care biciuia apa, stârnind vălurele. In ciuda evenimentelor din seara anterioară, prospectorul se simțea voios. Acela era efectul planetei asupra sa. Intr-un fel, atunci, când se afla pe Lacurile Alpine, avea impresia că-l poate învinge pe Bartling.

Se mai confruntau cu probleme similare, pe alte planete. Bartling nu era singurul care-i ura pe manipulatori. Încă de la prima operație, când creierul unui om fusese extras din craniul său și înlocuit cu sintecreierui unui mort, mulți protestaseră, afirmând că practica era o perversiune, iar manipulatorii - niște indivizi impuri și păgâni. Se obișnuise cu prejudecata aceea; făcea parte din meseria lui. O mai învinsese și înainte, îl putea învinge și acum pe Bartling.

Prima parte a drumuiui era cea mai rapidă. Șalupele traversară în goană două lacuri mari, trecând pe lângă maluri teșite de arbori-argintii și balansori din care se revărsau liane. Apoi, însă, începură să încetinească, pe măsură ce lacurile se îngustau și abundau în vegetație acvatică, iar ținutul devenea mai sălbatic. Pe țărmuri, arborii-argintii impunători și balansorii stranii lăsau loc haosului de tufișuri dese, roșii și negre, de măceși, ca și arborilor pitici și contorsionați ce nu fuseseră încă botezați în vreun fel. Solul tot mai accidentat și stâncos lăsă loc finalmente munților.

Apoi, începură să treacă prin peșteri.

Acestea erau realmente de ordinul sutelor, perforând munții ce înconjurau zona respectivă din toate părțile. Nu fuseseră niciodată cartate exhaustiv. Erau prea multe și păreau că se leagă toate între ele, alcătuind un labirint natural incredibil de complex. Majoritatea erau pe jumătate inundate; fuseseră săpate în roca moale a muntelui de paralele și râurile ce continuau să le străbată.

Un străin se putea rătăci cu ușurință în aceste peșteri, dar străinii nu veneau niciodată aici. Iar manipulatorii de cadavre nu se rătăceau niciodată. Era tărâmul lor. Aici așteptau voylburile, în mantii de piatră și beznă.

Toate șalupele erau echipate cu proiectoare. Kabaraijian îl aprinse pe al său de îndată ce pătrunse în prima peșteră și încetini. Urmându-l îndeaproape, Cochran procedă la fel. Senatele ce străbăteau peșterile erau puțin adânci și nu merita să riști să-ți distrugi fundul ambarcațiunii.

La început, senatul era îngust, iar pereții umezi și sclipitori de piatră moale, verzuie, păreau să-i apese din ambele părți. Treptat, însă, pereții se îndepărtară, în vreme ce curentul purtă șalupele într-o uriașă sală subterană. Caverna era la fel de mare ca portul spațial, plafonul fiind invizibil în semiîntunericul de deasupra. Nu după mult timp, pereții înșiși dispărură în beznă, iar ambarcațiunile călătoriră ca două emisfere micuțe de lumină pe suprafața aproape nemișcată a unui lac rece și negru.

Apoi, în fața lor, pereții reapărură. De data aceasta, în loc de un singur coridor se zăreau mai multe. Curentul săpase o intrare, dar cel puțin șase ieșiri.

Kabaraijian cunoștea peștera. Fără ezitare, conduse șalupa în coridorul cel mai larg, din extrema dreaptă. Cochran îl urmă, ținându-se în siajul său. Aici exista o pantă descendentă și ambarcațiunile reîncepură să-și mărească viteza.
- Atenție! avertiză Kabaraijian la un moment dat. Plafonul coboară!

Cochran flutură brațul în semn de înțelegere.

Avertismentul venise aproape în ultima clipă, în vreme ce pereții se depărtau treptat, plafonul stâncos de deasupra lor se apropia întruna, lăsând iluzia că nivelul apei se ridica. Kabaraijian își aminti cum transpirase prima dată când intrase aici; șalupa mergea prea rapid și se temuse că avea să se ciocnească de tavan.

Fusese însă o spaimă lipsită de temei. Tavanul coborî destul de mult ca să le atingă capetele, după care porni să se înalțe la un nivel decent. Intre timp, șenalul se lărgi și mai mult, iar în lungul fiecărui perete apărură bancuri de nisip moale.

In cele din urmă, coridorul se ramifică și, de data aceasta, Kabaraijian alese varianta din stângă. Era mică, întunecată și îngustă, șalupa de-abia având loc să se strecoare. Nu era totuși lungă și, după câteva zeci de metri, îi scoase într-o a doua cavernă uriașă.

O traversară iute și pătrunseră în geamăna ei, pe sub o arcadă grotescă de piatră. Urmă apoi un alt coridor întortocheat, alte ramificații și coturi. Kabaraijian le parcurse calm, aproape fără să gândească, de-abia având nevoie să gândească. Acestea erau peșterile sale; secțiunea aceasta din subteranele muntelui reprezenta domeniul lui, unde lucrase luni de zile. Știa încotro se îndrepta. Și, în cele din urmă, ajunseră la destinație.

Sala era vastă și spectrală. Hăt deasupra apei puțin adânci, plafonul fusese erodat și lumina pătrundea prin trei spărturi mari, scăldând caverna într-o strălucire verzui-întunecată, reflectându-se din pereții verde palid și din suprafața întinsă a lacului.

Șalupele ieșiră dintr-o fisură îngustă a peretelui peșterii, purtate de curenții reci și întunecați. Atingând lumina, apa devenea ca de smarald, încălzindu-se și reducându-și viteza. Ambarcațiunile încetiniră și înaintară fără grabă spre plajele de nisip alb ce tiveau interiorul grotei.

Kabaraijian se apropie de una dintre plaje și sări în apă, trăgând șalupa pe nisip. Cochran îi urmă exemplul și rămaseră unul lângă celălalt, după ce ambele ambarcațiuni se aflau în siguranță.
- Mda, făcu Cochran privind în jur. E frumos. Normal, de altfel. Tu ești ăla care-și găsește un loc frumos în care să lucreze, în vreme ce noi, restul, stăm până la genunchi în apă și ne chinuim cu proiectoarele.
- L-am descoperit ieri, zâmbi Kabaraijian. E absolut neatins. Uite, îi arătă peretele, de-abia am început.

In jurul zonei unde lucrase, bolovanii alcătuiau un semicerc aproximativ, iar din perete lipsea o porțiune. Cu toate acestea, acea mare parte a lui era neatinsă, întinzându-se în ambele părți, ca o perdea verde sclipitoare.
- Ești sigur că nimeni nu mai știe de locul ăsta? întrebă Cochran.
- Aproape sigur. De ce?

Celălalt ridică din umeri.
- Când treceam prin peșteri, am fost gata să jur c-am auzit înapoia noastră un motor de șalupă.
- Probabil ecoul, zise Kabaraijian. - Privi către șalupa sa. - Oricum, e timpul să-ncepem treaba.

Își activă controlerul și cele trei siluete nemișcate din ambarcațiune începură să se miște.

Bărbatul rămase pe nisip, nemișcat, privindu-le. In timp ce le privea, undeva în adâncul minții se vedea pe sine prin ochii lor. Morții se ridicară rigizi; doi coborâră pe plajă. Al treilea se apropie de lada de la prova și porni să descarce echipamentul: perforatoare, târnăcoape și lopeți. Apoi, cu brațele pline, coborî și el din șalupă și se alătură celorlalți.

Desigur, în realitate, nici unul dintre ei nu se mișca. Totul îl făcea Kabaraijian. El le acționa picioarele, el le întindea brațele și strângea degetele. Comenzile lui, preluate de controler și amplificate de sintecreier, confereau viață acestor corpuri. Sintecreierele asigurau desfășurarea funcțiilor automate, însă manipulatorul asigura voința cadavrelor.

Nu era ușor și era departe de a fi perfect. Percepțiile primite de manipulator erau rareori utile; în majoritatea cazurilor, el trebuia să-și supravegheze cadavrele ca să știe ce făceau. Mânuirea lor era arareori grațioasă; morții se mișcau încet și stângaci, neavând capacitatea de a executa acțiuni de precizie. Un cadavru putea lovi cu târnăcopul, însă nici cel mai bun manipulator n-ar fi reușit să facă un mort să coasă un nasture, ori să vorbească.

Un manipulator nepriceput de-abia putea mișca un cadavru. Pentru dirijarea chiar și a unui singur mort era necesară o coordonare, dacă, la rândul său, manipulatorul se ocupa și cu altceva. Trebuia să separe comenzile adresate cadavrului de cele către propriii săi mușchi. Majoritatea reușeau acest lucru, însă dificultatea sporea o dată cu numărul membrilor echipei. Recordul pentru un singur manipulator era de douăzeci și șase de cadavre, dar tot ceea ce făcuse respectivul fusese să le pună să mărșăluiască în coloană. Când morții nu executau toți aceeași acțiune, munca manipulatorului devenea extrem de complexă.

Kabaraijian avea o echipă de trei - toți morți excelenți, cadavre în stare foarte bună. Fuseseră bărbați zdraveni și încă erau; Kabaraijian plătea taxe suplimentare pentru hrană, ca să-i țină în formă. Unul avea părul negru și o cicatrice pe un obraz, altul era blond, tânăr și pistruiat, iar al treilea avea părul împletit în codițe castanii. Altfel, erau interșanjabili; toți aveau cam aceeași înălțime, greutate și constituție. Cadavrele n-au personalitate. O pierd o dată cu mintea.

Echipa lui Cochran, care cobora acum pe nisip, ascultând ordinele bărbatului, era mai puțin impresionantă. Formată numai din doi morți, nu avea nici un specimen de gradul întâi. Primul cadavru era destul de voinic, cu umeri lați și mușchi ce-i jucau sub piele. Avea însă picioare subțiri ca scobitorile, se împleticea adesea și umbla chiar mai lent decât cadavrele obișnuite. Al doilea mort avea vârstă mijlocie, era chel, slab și părea debil. Amândoi erau murdari. Cochran nu considera că echipa trebuia îngrijită, așa cum o făcea Kabaraijian. Era un obicei prost. Cochran începuse ca manipulator lucrând cu cadavrele altcuiva; îngrijirea nu făcuse parte din îndatoririle sale.

Membrii echipei lui Kabaraijian se aplecară și luară perforatoare din maldărul de echipament de pe nisip. Apoi, dispuși în linie, avansară spre peretele peșterii. Burghiele sfredeliră zumzăind găuri în roca poroasă și din fiecare gaură se născu și crescu o rețea de fisuri subțiri, în zigzag.

Cadavrele sfredeliră la unison, până ce burghiele se afundară aproape până la mâner și fisurile căpătară lățimea unui deget. Apoi, toți ca unul, retraseră burghiele și le abandonară în favoarea târnăcoapelor. Ritmul muncii deveni mai lent. Fisură cu fisură, cadavrele atacară peretele, îndepărtând cu atenție un strat de piatră verzuie. Ridicau târnăcoapele încet, dar loviturile erau teribil de puternice, neobosite, fără pauze. Erau incapabili să simtă durerea - oasele lor de-abia percepeau șocurile impactului.

Morții făceau toată treaba. Kabaraijian stătea înapoia lor - o statuie zveltă și întunecată pe nisip, cu mâinile în șolduri și ochii pe jumătate închiși. Nu făcea nimic altceva decât să privească. Și totuși, el făcea totul. Kabaraijian era cadavrele; cadavrele erau Kabaraijian. El era un om cu patru corpuri și mâna lui dirija fiecare lovitură, cu toate că nu atingea nici o unealtă.

La cincisprezece metri mai departe, Cochran și echipa sa începuseră de asemenea munca. Kabaraijian de-abia era conștient de prezența lor, deși le putea auzi zumzetul perforatoarelor și bubuiturile târnăcoapelor. Mintea îi era alături de cadavrele sale, spărgând peretele, atent la orice pată cenușie care putea fi nodulul unei voylburi. Era o muncă istovitoare, care necesita concentrare și încordare, o muncă pe muchie de cuțit. O muncă pe care numai echipele de cadavre o puteau executa cu eficiență reală.

Cu câțiva ani în urmă, când fusese descoperită Grotto, cu peșterile sale, se încercaseră și alte metode. Primii coloniști căutaseră voylburile cu autocârtițele, pulverizatoare de rocă asemănătoare unor tractoare, ce puteau mesteca munți întregi. Problema era că mestecau și voylburile fragile, îngropate adânc, care, de multe ori, erau recunoscute prea târziu. Compania ajunsese la concluzia că munca manuală atentă reprezenta unica modalitate de a stopa distrugerea sau stricarea unui număr prea mare de pietre. Iar cadavrele erau lucrătorii cei mai ieftini de pe piață.

Acum, acești lucrători erau ocupați, încordați și asudați; echipa îndepărta succesiv straturile de piatră de pe perete. Clivajul natural al rocii era vertical, ceea ce constituia un avantaj. Găsești o fisură, introduci forțat vârful târnăcopului, te lași pe spate, tragi și, cu o pocnitură, desprinzi o felie de rocă. Cauți apoi altă fisură și reîncepi.

Kabaraijian privi neclintit cum peretele se prăbuși, iar mormanul de piatră verde se adună în jurul picioarelor morților săi. Doar ochii i se mișcau, alergând neobosiți înainte și înapoi peste suprafața rocii, în încercarea de a zări voylburile, dar fără să găsească ceva. Finalmente, retrase cadavrele și se apropie de perete. Îl atinse, își trecu palma peste stâncă și se încruntă. Echipa dezgolise fără succes un strat întreg de piatră.

Nu era totuși ceva neobișnuit, nici chiar în peșterile cele mai bune. Manipulatorul reveni la marginea plajei și-și retrimise echipa la muncă. Lucrătorii ridicară perforatoarele și atacară din nou peretele.

Pe neașteptate, Kabaraijian fu conștient de faptul că înapoia sa se afla Cochran, spunând ceva. Nu distingea însă nimic. Nu-i ușor să fii atent la spusele altuia, când dirijezi trei morți. O parte a minții sale izbuti să se detașeze și ascultă.

Cochran începuse să repete. Știa că atenția unui manipulator care lucrează este concentrată asupra echipei sale.
- Matt, fii atent! Cred c-am auzit ceva. Slab, dar am auzit. Mi s-a părut c-ar fi altă șalupă.

Problema era una serioasă. Kabaraijian își îndepărtă mintea de la morți și se întoarse, ca să-i ofere lui Cochran întreaga sa atenție. Cele trei perforatoare amuțiră pe rând și, brusc, în jurul lor răsună clipocitul slab al apei pe malul nisipos.
- O șalupă?

Cochran încuviință din cap.
- Ești sigur?
- Nu sută-n sută. Mi s-a părut c-am auzit. La fel ca mai devreme, când am venit încoace.
- Nu știu, clătină din cap Kabaraijian. Nu mi se pare foarte probabil. De ce ne-ar fi urmărit cineva? Voylburi sunt peste tot, dacă te străduiești să le cauți.
- Așa-i. Totuși, am auzit ceva și m-am gândit c-ar trebui să-ți spun.
- In regulă, aprobă Kabaraijian. Mi-ai spus. Dacă apare cineva, o să-i arăt o secțiune a peretelui și n-are decât să caute acolo.
- Bine, zise Cochran, dar cumva, nu părea defel mulțumit. Ochii i se plimbau de colo-colo, agitați. Se răsuci și porni pe nisip, spre peretele în fața căruia îl așteptau încremenite cadavrele.

Kabaraijian se întoarse către echipa sa, care reînvie. Burghiele începură să bâzâie și alte fisuri se lățiră pe suprafața rocii. Apoi, când deveniră îndeajuns de mari, târnăcoapele înlocuiră perforatoarele și îndepărtară alt strat de piatră.

De data aceasta, înapoia lui exista ceva.

Cadavrele stăteau afundate până la glezne în așchii de piatră, când Kabaraijian o zări: o bucată cenușie de mărimea unui pumn, încastrată în verdele înconjurător. Se încorda și cadavrele încremeniră, cu târnăcoapele ridicate. Kabaraijian le ocolii și studie nodului voylburii.

Era o minunăție; întrecea de două ori cea mai mare piatră care fusese găsită vreodată. Chiar și ciobită, ar fi valorat o avere. Dacă însă ar fi putut s-o desprindă intactă, evaluarea ar fi stabilit un record. Era sigur în privința asta. Ar fi fost prelucrată ca o singură piatră. Parcă o vedea în fața ochilor. Un ou de ceață cristalină, fumegos și misterios, cu văluri de ceață acoperind culori pe jumătate estompate.

Se gândi la ea și surâse. Atinse ușor nodulul și se întoarse, ca să-l strige pe Cochran.

Întoarcerea îi salvă viața.

Târnăcopul vâjâi prin aer, trecând prin locul în care fusese capul lui și izbi cu o forță teribilă în perete, imediat lângă voylbură. Scântei și așchii de piatră zburară în toate direcțiile. Kabaraijian rămase înlemnit.

Cadavrul ridică târnăcopul deasupra capului pentru următoarea lovitură.

Kabaraijian izbuti să se desprindă din paralizie și se clătină. Târnăcopul se abătu în jos. Nu spre perete, ci spre el.

Bărbatul se mișcă, în ultima clipă, azvârlindu-se în lateral. Lovitura îl rată cu câțiva centimetri, iar manipulatorul ateriza în nisip și se ridică iute în picioare. Ghemuindu-se ușor, începu să se retragă.

Cadavrul avansa spre el, cu târnăcopul ridicat deasupra capului.

Kabaraijian de-abia putea gândi. Nu înțelegea. Cadavrul care-l atacase era brunet și cu cicatrice, cadavrul lui.

Mortul se mișca încet. Kabaraijian păstră o distanță sigură. Apoi, întoarse capul și privi îndărăt. Ceilalți doi morți ai săi avansau din celelalte direcții. Unul ținea în mâini un târnăcop. Celălalt avea un perforator.

Kabaraijian înghiți un nod imens și încremeni. Cercul de cadavre se strânse în jurul lui. Omul urlă.

Ceva mai departe, pe plajă, Cochran privea spre el. Făcu un pas spre Kabaraijian. Dinapoia lui, se zări o mișcare neclară - ceva înălțându-se și coborând -, urmată de o bufnitură surdă. Cochran se răsuci sub lovitură și căzu cu fața în nisip. Nu se mai ridică. Cadavrul său cu mers împleticit rămase lângă el, cu târnăcopul în mână; lovi o dată și încă o dată. Celălalt cadavru pornise spre Kabaraijian.

Ecourile urletului nu se stinseseră încă, dar acum Kabaraijian tăcea. Se uită la Cochran, care zăcea nemișcat, și acționa brusc, azvârlindu-se spre mortul brunet. Târnăcopul coborî ucigaș, dar stângaci. Kabaraijian îl evită. Îl placă pe brunet și amândoi căzură pe nisip. Cadavrul se sculă mult mai încet. Până ce o făcu, Kabaraijian se afla înapoia lui.

Manipulatorul se retrase încet, pas cu pas. Acum, propria sa echipă se afla în fața lui, împleticindu-se spre el cu armele ridicate. Era un spectacol care-i dădea fiori. Cadavrele continuau să înainteze și brațele li se mișcau. Ochii lor însă erau inexpresivi, iar fețele moarte – MOARTE!

Pentru prima dată, Kabaraijian înțelese oroarea pe care o simțeau unii în prezența morților.

Privi peste umăr. Cadavrele lui Cochran veneau spre el, înarmate. Cochran nu se sculase. Zăcea cu fața în nisip și valurile îi loveau încetișor cizmele.
În scurtul moment de răgaz pe care-l avea la dispoziție, mintea sa reîncepu să funcționeze. Bărbatul duse mâna la centură. Controlerul era activat; îl simțea călduț și bâzâind. Îl testă, își proiectă gândurile spre cadavrele sale, în ele. Le porunci să se oprească, să-și arunce sculele, să încremenească.

Ele continuară să avanseze.

Kabaraijian se cutremură. Controlerul funcționa; putea percepe ecourile în mintea lui. Dintr-un motiv sau altul, însă, cadavrele nu răspundeau. Simți cum îngheață.

Și îngheță realmente, când înțelegerea îl lovi ca un duș de apă glacială. Nici cadavrele lui Cochran nu răspunseseră. Ambele echipe se întorseseră împotriva manipulatorilor lor.
Comandă prioritară!

Auzise de așa ceva. Nu văzuse însă nici una în desfășurare, și nici nu visase că ar putea vedea. Telecomenzile de prioritate erau obiecte de contrabandă foarte scumpe și, în primul rând, absolut ilegale pe toate planetele pe care se legiferase manipularea cadavrelor.

Iar acum, se confrunta cu una. Cineva dorise să-l ucidă. Cineva încerca să-l ucidă. Folosind o telecomandă de prioritate, utiliza împotriva lui propriile sale cadavre.

Se azvârli mental asupra morților, luptându-se să reia controlul, străduindu-se să îndepărteze ceea ce-i dirija. Nu avea însă cu ce să se lupte. Pur și simplu, cadavrele refuzau să răspundă.

Kabaraijian se aplecă și ridică de pe nisip un perforator.

Se îndreptă repede și se răsuci, pentru a înfrunta cadavrele lui Cochran. Cel mai voinic dintre ele, cel cu picioare subțiri, se apropie, lovind cu târnăcopul. Kabaraijian pară cu perforatorul, ridicându-l ca o pavăză. Mortul izbi din nou.

Kabaraijian porni perforatorul și-l înfipse în abdomenul cadavrului. Urmă o secundă oribilă, cu sânge țâșnind și carne sfâșiată. Scena ar fi trebuit să continue printr-un țipăt și o agonie. Bineînțeles, nu se întâmplă așa.

Iar târnăcopul se abătu oricum în jos.

Contraatacul lui Kabaraijian dezechilibrase cadavrul și lovitura acestuia nu-l nimeri, totuși îi spintecă tunica pe piept, rupând-o pe jumătate și trasându-i o urmă însângerată de la umăr la stomac. Clătinându-se, bărbatul se rezemă cu spatele de perete, lipsit de apărare.

Cadavrul se apropie, ridicând din nou târnăcopul, cu ochii goi. Perforatorul îi rămăsese înfipt în abdomen, bâzâind și funcționând, iar sângele se revărsa în jeturi roșii. Cu toate acestea, continua să umble.

„Nu simte durerea", se gândi Kabaraijian cu acel colțișor al minții sale care nu încremenise de spaimă. Rana nu era imediat fatală și cadavrul n-o putea simți. Avea să sângereze până cădea, fără s-o știe, fără să-i pese. N-avea să se oprească decât atunci când nu se va mai putea clinti. Nu simțea durerea!

Cadavrul ajunsese aproape lângă el. Kabaraijian se azvârli pe nisip, înhață un bolovan și se rostogoli.

Morții sunt lenți, foarte lenți; decalajul între comandă și gest este mare. Lovitura sosi târziu și alături. Kabaraijian se rostogoli în picioarele cadavrului și-l răsturnă. Apoi se ridică deasupra lui, cu bolovanul în pumn, izbindu-l în țeastă, o dată și încă o dată, spărgând osul până la sintecreier.

In cele din urmă, cadavrul nu se mai clinti, însă ceilalți ajunseseră la el. Două târnăcoape se înălțară aproape simultan. Unul dintre ele rată complet ținta. Celălalt, însă, îi smulse o bucățică din umăr.

Kabaraijian prinse al doilea târnăcop și-l răsuci, luptându-se să-l oprească, și pierzând. Cadavrele erau mult mai puternice decât el. Mortul își eliberă târnăcopul și-l înălță, pentru o nouă tentativă.

Bărbatul se ridică în picioare, izbindu-se cu umărul în cadavru și răsturnându-l. Ceilalți morți îl atacară, căutând să-l prindă. El nu rămase să se lupte. O luă la fugă. Cadavrele porniră în urmărire, lente și stângace, dar cumva terifiante.

Kabaraijian ajunse la șalupă, o prinse cu ambele mâini și împinse. Ambarcațiunea lunecă greu peste nisip, împinse din nou, și acum alunecă mai ușor. Era scăldat de sudoare și sânge, respira gâfâit, sacadat, însă continua să împingă. Umărul îi pulsa cumplit, trimițându-i în întregul corp valuri de durere. Îl ignoră, rezemându-l de bordul șalupei și, în cele din urmă, izbuti să coboare ambarcațiunea în apă.

Apoi, un cadavru ajunse lângă el și-l atacă exact atunci când se urca în șalupă. Kabaraijian porni motorul și-l ambala la maximum. Șalupa răspunse imediat. Demară cu o explozie bruscă de spumă și stropi, străbătând apele verzi spre despicătura întunecată și sigură din peretele îndepărtat al peșterii. Kabaraijian suspină... și cadavrul îl prinse de gât.

Se suise în șalupă. Târnăcopul i se înfipsese în lemn, devenind inutilizabil, dar îi rămăseseră brațele, iar acelea erau îndeajuns. Le petrecu în jurul beregatei manipulatorului și strânse. Kabaraijian îl lovi înnebunit, zdrobindu-i chipul calm, inexpresiv. Mortul nu schița nici un efort de a se feri de lovituri. Le ignora. Kabaraijian lovi din nou și din nou, își înfipse degetele în ochii goi, îl izbi în gură, până-i sparse dinții.

Cu toate acestea, degetele din jurul gâtului său se strângeau tot mai mult și, în ciuda strădaniilor, nu le putea desface. Sufocându-se, nu mai lovi în cadavru, ci împinse cu piciorul în volan.

Ambarcațiunea vira brusc, legănându-se într-o parte și alta. Peștera goni pe lângă ei ca o ceață, iar pereții se apropiară. Urmă apoi impactul dur, bubuitura lemnului care se crăpa și rostogolirea scurtă din șalupă în apă. Kabaraijian fu deasupra, însă căzură amândoi. Cadavrul continua să-și mențină strânsoarea, trăgându-l pe Kabaraijian în jos, o dată cu el, sufocându-l.

Insă bărbatul inspiră adânc înainte ca undele verzi să se închidă deasupra lui. Cadavrul încercă să respire sub apă. Kabaraijian îl ajută. Își vârî ambele mâini în gura lui și o menținu deschisă, asigurându-se că-și umplea plămânii cu apă.

Mortul muri primul. Degetele sale slăbiră strânsoarea.

In cele din urmă, simțind că plămânii lui erau pe punctul de a exploda, Kabaraijian reuși să se elibereze și se împinse către suprafață. Apa abia îi ajungea la piept. Stătu pe cadavrul nemișcat, ținându-l dedesubt, în vreme ce el inspira adânc.

Șalupa se înfipsese într-o creastă de steiuri ascuțite care se ridica din apă în lateralul ieșirii din peșteră. Coridorul respectiv se distingea la numai un metru depărtare, conturându-se în umbre. Dar acum se afla în siguranță? Fără o ambarcațiune? Kabaraijian se gândi să pornească pe jos, dar abandonă imediat ideea. Avea prea mulți kilometri de parcurs înainte să ajungă la lumina zilei, fără să pună la socoteală distanța care-l despărțea de stația riverană. Ar fi însemnat să fie vânat prin beznă de ceea ce mai rămăsese din echipa lui de cadavre. Ideea îi trimise un fior pe șira spinării. Nu, mai bine să rămână și să-l înfrunte pe atacator!

Se îndepărtă de cadavru și porni spre epava șalupei, agățată încă de stâncile ce o spărseseră. La adăpostul ei, avea să fie dificil de găsit sau, cel puțin, de văzut. Iar dacă inamicul nu-l putea vedea, avea să-i fie greu să trimită cadavrele împotriva lui.

Între timp, poate că-l putea zări el pe inamic.

Inamicul... Cine era? Bartling, bineînțeles. Bartling trebuia să fie sau unul dintre oamenii săi. Cine altul?

Dar unde era? Trebuiau să fie în apropiere, într-un loc de unde puteau vedea plaja. Nu poți dirija un cadavru de la o depărtare prea mare; feedback-ul senzorial nu este suficient de bun. Singurele simțuri la care ai acces sunt văzul și auzul, ele înseși neclare. Trebuie să vezi
cadavrul, să vezi ce face și ce ai dori să facă. Prin urmare, omul lui Bartling se afla undeva în preajmă, în peșteră. Dar unde anume?

Și cum ajunsese acolo? Kabaraijian căzu pe gânduri. Era probabil șalupa pe care o auzise Cochran. Fuseseră urmăriți de cineva care deținea o telecomandă de prioritate. Poate că, în timpul nopții, Bartling îi fixase un emițător pe șalupă.

Kabaraijian își flexă genunchii, până ce numai capul îi rămase deasupra apei, și privi pe lângă epava șalupei. Plaja era o pată alburie, dincolo de întinderea verzuie și neclară a apei din peștera uriașă. Nu se auzeau decât clipocelile vălurelelor pe bordul ambarcațiunii. Zărea însă mișcare. A doua șalupă fusese coborâtă de pe nisip, iar un cadavru suia la bord. Celelalte, mișcându-se încet, intrau în apă. Purtau târnăcoapele pe umeri.

ÎI căutau. Inamicul bănuia că el continua să se găsească acolo. Îl vâna. Kabaraijian fu ispitit din nou să plonjeze spre ieșire, să fugă și să înoate către lumina zilei, să iasă din semiîntunericul oribil în care propriile lui cadavre îl urmăreau cu chipuri reci și mâini chiar mai reci.

Își înăbuși acest impuls. Cât timp ei scotoceau peștera, ar fi putut să-și asigure un avantaj. Dar cu șalupa, l-ar fi ajuns imediat din urmă. Putea încerca să scape de ei prin labirintul cavernelor, însă dacă i-o luau înainte, nu aveau decât să-l aștepte la ieșirea din sistemul de peșteri. Nu, nu! Trebuia să rămână aici și să-și descopere inamicul.

Unde putea fi acesta? Cercetă peștera cu privirea, fără să vadă nimic. Era o întindere uriașă de verde mohorât, stâncă, apă și plaje. Suprafața apei era întreruptă de câteva stânci mari ce-și înălțau crestele deasupra vălurelelor. Înapoia lor se putea ascunde un individ. Nu însă și o șalupă. Nu exista nimic suficient de mare înapoia căruia să se ascundă o șalupă. Poate că inamicul purta echipament de scufundător. Totuși, Cochran auzise o șalupă...

Ambarcațiunea traversase jumătate din cavernă, îndreptându-se către ieșire. La comenzi, se afla mortul șaten. Ceilalți doi plescăiau încet prin apa puțin adâncă, în siajul șalupei.

Trei cadavre, vânând. Și pe undeva, pe aproape, se ascundea manipulatorul lor. Cel cu telecomanda de prioritate. Mintea și voința lor. Dar unde anume?

Șalupa se apropia. Părăsea grota? Poate credeau că el fugise? Sau... nu, probabil că intenționau să blocheze ieșirea și apoi să cerceteze peștera.

Îl văzuseră? Știau unde se afla?

Brusc, își reaminti de propriul său controler și mâna îi bâjbâi sub apă, pentru a verifica dacă rămăsese intact. Nu se spărsese, în plus, funcționa; controlerele erau etanșe. Era adevărat, nu mai controla nici un cadavru, totuși putea fi util la un moment dat...

Kabaraijian închise ochii și încercă să ignore orice sunete. In mod deliberat, își înăbuși percepțiile și se concentra asupra îndepărtatelor ecouri senzoriale ce continuau să-i murmure în minte. Nu dispăruseră. Erau și mai vagi decât de obicei, dar mai puțin confuze; acum, nu existau decât două seturi de imagini. Al treilea cadavru al său plutea la câțiva metri depărtare și nu mai emitea nimic.

Își încorda mintea, ascultă și încercă să vadă. Acele pete încețoșate începură să prindă contur. Două imagini, ambele neclare, luară formă, suprapunându-se, alcătuind o încâlceală senzorială, dar Kabaraijian trase de firele ei și imaginile se limpeziră.

Un cadavru se afla afundat până la brâu în apa verde, mișcându-se lent, cu un târnăcop în mână. Putea zări coada sculei și mâna care o ținea, precum și apa tot mai întunecată spre adânc. Mortul nu privea însă în direcția lui Kabaraijian.

Al doilea cadavru se afla în șalupă, cu o mână pe volan. Nici el nu se uita spre Kabaraijian. Privea în jos, la tabloul de bord. Trebuia multă concentrare pentru ca un cadavru să conducă orice fel de mașinărie. De aceea, manipulatorul îl obliga să nu scape din ochi comenzile.

Atât doar că putea vedea mai mult decât tabloul de bord. Vedea perfect întreaga șalupă.

Și brusc, totul deveni cât se poate de clar. Știind acum că epava constituia o ascunzătoare perfectă, Kabaraijian se retrase mai mult la adăpostul ei, apoi își trecu o mână peste bord și se prelinse încetișor înăuntru, ghemuindu-se. Stânca făcuse o gaură mare în fundul ambarcațiunii, dar lada cu scule era intactă. Se târî spre ea și o deschise. Cadavrele luaseră majoritatea echipamentului minier, însă rămăsese o trusă de reparații. Kabaraijian scoase din ea o cheie fixă masivă și o șurubelniță. Vârî șurubelnița la brâu și strânse cu putere cheia în mână. Și așteptă.

Cealaltă șalupă aproape că ajunsese lângă el; putea auzi torsul motorului și clipocitul apei în jurul său. Așteptă până se lipi de epavă. Apoi, se ridică brusc și sări.

Ateriza exact în mijlocul celeilalte ambarcațiuni, care se legănă violent sub impact. Kabaraijian nu-i lăsă inamicului timp să reacționeze - cel puțin, cadavrul nu avu timp s-o facă. Păși înainte și lovi din toate puterile cu cheia în țeasta mortului. Cadavrul căzu pe spate. Kabaraijian se aplecă, îl prinse de picioare și-l ridică, împingându-l peste bord. Imediat, mortul dispăru din șalupă.

Răsucindu-se apoi rapid, prospectorul privi în jos, spre chipul stupefiat al lui Ed Cochran. Þinu cheia cu o mână, iar cu cealaltă pipăi după comenzile șalupei și mări viteza. Ambarcațiunea acceleră și se năpusti spre ieșire. Peștera și cadavrele dispărură în urmă, iar bezna coborî brusc, o dată cu pereții stâncoși. Kabaraijian aprinse proiectorul.
- Salut, Ed, zise el, cântărind cheia în palmă. Glasul îi era foarte calm și foarte rece.

Cochran emise un suspin zgomotos de ușurare.
- Matt, vorbi el, slavă Domnului, de-abia acum mi-am revenit! Cadavrele mele... au...

Kabaraijian clătină din cap.
- Nu, Ed, nu ține! Nu mă vrăji cu așa ceva, te rog! Dă-mi telecomanda de prioritate.

Cochran păru speriat. Se sili apoi să zâmbească în stilul lui specific.
- Glumești, nu? N-am nici o telecomandă de prioritate. Þi-am spus c-am auzit altă șalupă...
- Nu există nici o altă șalupă. A fost doar o pistă falsă, pentru eventualitatea că vei da greș. La fel ca lovitura aceea pe care ai primit-o pe plajă. Sunt convins c-a fost o treabă foarte delicată - să dirijezi cadavrul să te atace cu târnăcopul, astfel încât să am impresia că te-a lovit cu adevărat. Ai reușit-o însă excelent. Complimentele mele, Ed! L-ai manipulat perfect. Ca și pe celelalte. Nu-i ușor să coordonezi o echipă de cinci care să facă simultan lucruri diferite. O treabă de nota zece, Ed! Te-am subestimat. Nu crezusem niciodată că ești un manipulator atât de bun.

Cochran ridică ochii de pe fundul șalupei și-l privi; zâmbetul ii dispăruse. După aceea, se uită în jur, spre pereții de piatră aflați atât de aproape.

Kabaraijian cântări din nou cheia, simțindu-și palma asudată. Cu cealaltă mână își atinse umărul în treacăt. Sângerarea se oprise. Se așeză fără grabă, punând palma pe capota motorului.
- Nu mă-ntrebi de unde știu, Ed? întrebă el. Dar, întrucât Cochran tăcea posac, continuă: O să-ți spun oricum. Te-am văzut. Am privit prin ochii cadavrului meu și te-am văzut ghemuit aici, în șalupă, întins pe fundul ei și trăgând cu coada ochiului peste bord, căutând să dai de urma mea. Nu păreai deloc mort, ci mai degrabă foarte vinovat. Atunci am înțeles. Tu ai fost singurul care vedea perfect toată plaja. Tu erai singurul din peșteră.

Apoi tăcu, simțindu-se cumva stânjenit. Glasul îi ezită și se înmuie.
- Vreau doar să știu... de ce? De ce, Ed?

Cochran îl privi din nou și ridică din umeri.
- Pentru bani, ii răspunse. Doar pentru bani, Matt. Ce altceva ar fi putut să fie? - Zâmbi; nu era zâmbetul lui obișnuit, ci unul silit, strâmb. - Îmi place de tine, Matt.
- Ai o modalitate aparte de a mi-o demonstra, răspunse Kabaraijian fără să-și poată opri surâsul. Ai cui bani?
- Ai lui Bartling. Aveam mare nevoie de bani. Evaluările mele sunt mici și n-am economisit absolut nimic. Dacă ar fi fost să părăsesc Grotto, ar fi trebuit să-mi vând echipa ca să cumpăr un bilet de plecare. Apoi, aș fi redevenit manipulator de închiriat. Nu doresc asta. Aveam nevoie de bani - repede.

Ridică din umeri.
- Voiam să-ncerc să strecor niște voylburi prin contrabandă, însă tu m-ai descurajat. Aseară, mi-a trecut prin minte altă idee. N-am crezut c-o să meargă chestiile alea cu organizarea noastră și cu înfruntarea lui Bartling, dar m-am gândit că pe el l-ar fi interesat. După ce-am plecat din tavernă, m-am dus la el. Mă gândisem că s-ar putea să-mi plătească ceva pentru informație, ba poate chiar să facă o excepție și să mă lase să rămân pe planetă.

Clătină mohorât din cap. Kabaraijian tăcu. In cele din urmă, Cochran continuă:
- M-am dus să-l văd. Era cu trei gărzi de corp. Când a auzit, l-a apucat isteria. Deja îl umiliseși, iar acum credea că s-ar putea să ai succes. Mi-a... mi-a făcut o ofertă. O grămadă de bani, Matt. O grămadă de bani.
- Mă bucur că nu m-ai vândut așa de ieftin!
- Nu, zâmbi Cochran, Bartling dorea realmente să-ți vină de hac și l-am făcut să plătească. El mi-a dat telecomanda. Nu voia s-o atingă. Mi-a zis că făcuse rost de ea pentru eventualitatea că „mințile-moarte" și „zombii" lor l-ar fi atacat vreodată.

Bărbatul strecură o mână în tunică și scoase o cutiuță plată, asemănătoare controlerului de la centură. O aruncă ușurel spre Kabaraijian.

Acesta nu schiță gestul de a o prinde. Telecomanda îi trecu peste umăr și căzu în apă.
- Hei! rosti Cochran. Nu trebuia s-o lași să cadă. Cadavrele tale n-or să te asculte, dacă n-o dezactivezi.
- Mă doare umărul, începu Kabaraijian și se opri brusc.

Cochran se ridică în picioare și se uită la el de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.
- Îmhâm, zise el încleștându-și pumnii, îmhâm.

Era cu un cap mai înalt decât Kabaraijian și mult mai masiv. Părea că abia acum observase rănile celuilalt.

Kabaraijian simți cum cheia îi devine mai grea în palmă.
- Să nu încerci ceva, îl preveni el.
- Îmi pare rău! spuse Cochran și se năpusti asupra lui.

Kabaraijian încercă să-l izbească în cap cu cheia, dar Cochran pară lovitura. Cu cealaltă mână prinse încheietura și i-o răsuci. Kabaraijian își simți degetele amorțindu-i.

Nu exista ideea de fair play ori de milă. Se lupta pentru viața lui. Mâna liberă ii bâjbâi spre brâu și înhață șurubelnița. O smulse și o înfipse în celălalt. Cochran icni și strânsoarea ii slăbi pe neașteptate. Kabaraijian lovi din nou, răsucind scula, apoi o trase, sfârtecând tunica și carnea.

Cochran se împletici spre înapoi, ținându-se cu mâinile de abdomen. Kabaraijian îl urmări și îl împunse cu șurubelnița pentru a treia oară, cu sălbăticie. Cochran căzu.

Încercă să se ridice, apoi renunță și căzu din nou. Rămase pe fundul șalupei, sângerând abundent.

Kabaraijian reveni la comenzi și menținu șalupa pe un curs egal depărtat de pereți. Conduse prin coridoare, peșteri și tuneluri, peste lăcușoarele cu apă verzuie. Iar în lumina albă, puternică a proiectorului, îl privi pe Cochran.

Acesta nu se mai clinti deloc și vorbi o singură dată. Imediat după ce ieșiseră din peșteri, sub soarele de după-amiază al lui Grotto, ridică ochii pentru câteva clipe. Palmele îi erau acoperite de sânge. Avea ochii umezi
- Îmi pare rău, Matt! spuse el. Îmi pare al dracu' de rău!
- La naiba! mormăi Kabaraijian cu glas tremurat.

Opri brusc șalupa în mijlocul apei și se aplecă spre trusa de prim-ajutor. Se apropie apoi de Cochran și-i bandajă rănile.

Când reveni la comenzi, ambala motorul la maximum. Ambarcațiunea goni nebunește peste apele verzi, sclipitoare.

Cochran muri înainte să fi ajuns la râu.

Kabaraijian opri șalupa și rămase plutind în derivă. Ascultă sunetele planetei din jurul său: susurul apei râului vărsându-se în lacul cel mare, ciripitul păsărilor și fâlfâitul aripilor, clipocitul peștilor sărind din unde. Rămase acolo până ce se lăsă înserarea, privind în amonte și gândindu-se.

Se gândi la ziua de mâine și la cea de poimâine. Mâine trebuia să revină la peștera cu voylburi. Cadavrele lui încremeniseră când ieșiseră din raza de acțiune a telecomenzii; ar fi trebuit să le poată recupera. Tot acolo se mai afla și un mort din echipa lui Cochran. Poate c-ar fi reușit să înjghebeze o echipă de trei, dacă cel pe care-l împinsese peste bord nu se înecase.

În plus, acolo existau voylburi din cele mari. Avea să extragă oul de ceață tremurătoare, să-l predea și să obțină o evaluare bună. Bani. Trebuia să facă rost de bani, de toți banii pe care-i putea aduna. După aceea, putea începe să vorbească cu alții. Și după aceea... după aceea, Bartling avea să se trezească în plin război. Cochran fusese o victimă - prima. Nu însă și ultima. Kabaraijian avea să le spună celorlalți că Bartling trimisese pe cineva cu o telecomandă de prioritate și că de aceea murise Cochran. Era adevărat. Era perfect adevărat.

În seara aceea, Kabaraijian reveni la stație cu un singur cadavru în șalupa lui, un cadavru care era straniu de rigid și de nemișcat. Întotdeauna, cadavrele sale îl urmaseră în birou, umblând după el. In seara aceea, cadavrul era purtat pe umărul lui.

Chicago, Decembrie 1972