agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-14 | |
Trilogia “Proiectul unei limbi universale”
Partea I – “SUFLETUL Motto: “Prin clopot nu dai veste Doar unui singur om Ci zvoană - ’mpărățită Ce vine de la Dom” Clopotele în literatură - autori străini “Curând însă clopotul mare bătu încă o dată de trei ori – semnul vestitor, salva tradițională, care anunța proba unui nou clopotar. După ce așteptase și fusese dezamăgită, mulțimea asculta mai cu atenție, cu atât mai mult cu cât de data aceasta clopotele răsunau mai dulce și trebuia să le auzi într-o tăcere adâncă. Începutul în surdină era ceva bine închegat și nu se mai deslușeau clopotele alternând sau amestecându-se, ci contopite într-un concert de bronz ca un tot, răsunând de foarte departe și din vremuri de demult. Muzică de vis! Nu venea din turn, ci de undeva de sus, din înaltul cerurilor și din negura timpurilor. Acest clopotar avusese ideea să cânte străvechi colinde, colinde flamande născute în popor și care sunt oglinzi în care el se recunoaște. Erau grave, puțin cam triste, ca tot ce a străbătut veacurile. Erau foarte vechi și totuși înțelese de copii. Erau foarte îndepărtate, abia auzite, ca în preajma tăcerii și totuși înțelese de fiecare, pătrunzând în sufletul oricui. Ochii multora se încețoșară, nu se știe dacă din cauza lacrimilor sau a picăturilor de sunet mărunte și triste, care îi umpleau… Toata mulțimea tresări. Tăcută și gânditoare, simți cum se desfășoară în văzduh înlănțuirea lăuntrică a visului ei pe care-l îndrăgea așa, nerostit până la capăt. Când seria vechilor colinde se sfârși, mulțimea rămase mută un moment, ca și cum ar fi condus în gând pe drumul spre eternitate pe prea bunii strămoși, întruchipați de astădată de clopotele venite să le cânte întâmplări de demult, povești nedeslușite cărora fiecare putea să le găsească un sfârșit după placul său… Ce să facă? Era vorba să execute o a doua bucată. Colindele fuseseră băbuțele de pe drumul istoriei, beghinele în genunchi de la marginea văzduhului. Cu ele, poporul care aștepta jos se întorsese la timpurile de glorie, la țintirimul propriului său trecut… Era pregătit acum pentru eroism. Omul își șterse fruntea, se așeză în fața claviaturii, tulburătoare ca și orgile, cu pedale pentru clopotele mari, în timp ce cele mici sunt acționate de niște tije de fier care se ridică de pe clape – un fel de război de țesut al muzicii! Carillonul se auzi din nou. Intona cântecul “Leul din Flandra”, un vechi cântec popular cunoscut de toți, anonim ca și turnul însuși, ca tot ce sintetizează un neam. Clopotele seculare întineriră, proclamară vitejia și imortalitatea Flandrei. Era în adevăr chemarea leului care parcă avea, ca și cel din Sfânta Scriptură, botul plin de albine. Odinioară un leu de piatră, heraldic, se afla deasupra turnului. Părea că se va întoarce acolo odată cu acest cântec, tor așa de bătrân ca și el, și că va ieși din turn ca dintr-o vizuină. Un cântec ritmic ca un popor care mărșăluiește și scandează o melopee razboinică și umană în același timp, ca un chip într-o armură… Mulțimea asculta cu sufletul la gură. Nu se mai știa dacă ceea ce auzeau era clinchetul carillonului și prin ce minune cele 49 de clopote ale turnului sunau ca unul singur – era cântecul unui popor unanim în care clopoțeii de argint, greoaiele clopote oscilante, vechile clopote mari se arătau în adevăr precum copiii, femeile cu mantie și soldații eroici care se-ndreptau spre orașul ce fusese socotit o cetate moartă. Mulțimea nu se înșeală; și ca și cum ar fi vrut să întâmpine cortegiul trecutului pe care cântecul îl întruchipa, intona și ea, la rândul ei, nobilul imn. Fiecare gură cânta. Cântecul oamenilor se ridica în văzduh în întâmpinarea cântecului clopotelor; și inima Flandrei plutea ca soarele între cer și mare”. “Arhitectura contemporană este sortită să fie mediocră… Greșeala nu este a indivizilor ci a mulțimii. Mulțimea este cea care construiește monumentele. Un singur om nu poate decât să ridice locuințe particulare care constituie un capriciu individual, expresia visului său personal. Dimpotrivă, catrdralele, turnurile, palatele au fost construite de mulțime. Ele sunt după chipul și asemanarea ei. Dar pentru asta trebuie ca mulțimea să aibă un suflet colectiv, să vibreze la unison. Acesta a fost cazul Parthenonului ca operă a unui popor unanim în artă; al bisericilor, care sunt opera unui popor unanim în credință. Atunci, monumentul se naște chiar din solul pe care se înalță; în realitate, poporul l-a creat, l-a conceput, l-a fecundat în maruntaiele pamântului, iar arhitecții nu fac decât să ajute țărâna să-l zămislească. Astazi, mulțimea nu există ca atare. Ea nu mai are unitate. Deci nu mai poate să aducă pe lume nici un monument. Poate doar o bursă, căci într-aceasta, în josnicul instinct pentru aur, s-ar regăsi unanim. Dar ce este o arhitectură, sau oricare altă artă care ar clădi contra Idealului?” Georges Rodenbach – CLOPOTARUL – 1897 ***** “-Există o legendă despre clopotul mânăstirii, spuse Paul. Am găsit-o într-unul din manuscrise. S-ar putea să-ți placă…Așezământul este foarte vechi. Încă din secolul al doisprezecelea au existat – cu unele întreruperi- călugărițele benedictine. Cele de acum sunt tot benedictine, dar anglicane. Oricum, undeva în secolul al paisprezecelea –adică înaintea desființării mânăstirii- legenda spune că una dintre călugărițe avea un iubit. Nu că ăsta ar fi fost un fapt neobișnuit la vremea aceea, dar ordinul a avut întotdeauna o bună reputație. Nu se știe cine a fost călugărița. Tânărul a fost văzut de vre-o două ori escaladând zidul, iar în cele din urmă a căzut și și-a frânt gâtul. Zidul – care întâmplător mai există și astăzi – este foarte înalt. Stareața a cerut ca vinovata să recunoască, dar nici una dintre ele nu a mărturisit. Atunci a fost chemat episcopul. Acesta, care era un om de o înaltă ținută morală, aproape un sfânt, a cerut de asemenea ca păcătoasa să mărturisească. Cum însă tot nu s-a aflat nimic, el a blestemat mânăstirea și, după cum spune cronicarul, atunci clopotul cel mare și-a luat zborul din turn, ca o pasăre, și a căzut în lac. Și asta nu-i tot, spuse Paul. Călugărița cea păcătoasă, copleșită de această împrejurare, a fugit imediat din mânăstire și s-a înecat în lac. Asemenea legende au în general un sâmbure de adevăr. Există documente care vorbesc despre un clopot renumit aici, dar nu se știe ce s-a întâmplat cu el. A fost făurit de un mare meșter din Gloucester, Hugh Balleyetere, sau Bellfounder și avea o oarecare faimă datorită sunetului său și a puterii de a îndepărta ciuma și spiritele rele. Era și ceva încrustat pe el, scene din viața lui Iisus, lucru destul de neobișnuit atunci. Dacă ar fi să iasă vreodată la iveală, ar fi o piesă de mare interes. E posibil să fi fost aruncat în lac la momentul desființării mânăstirilor fie de către oamenii veniți să jefuiască mânăstirea, fie – și mai puțin probabil – chiar de catre către călugărițe pentru a-l pune la adăpost. Metalul clopotelor era foarte valoros. Clopotul se numea Gabriel…dar povestea spune că uneori clopotul bate pe fundul lacului și că, dacă-l auzi, ăsta e semn de moarte…. …- Nu pot fi de acord cu Milton, spunea James, care refuză să laude virtutea ascunsă în izolare. Virtutea, inocența trebuie prețuită indiferent de trecutul ei. Ea are o strălucire care iluminează și purifică și care nu este întunecată de păreri stupide cu privire la valoarea experienței. Cât este de greșit să li se spună tinerilor să caute experiența! Ar trebui să li se spună mai degrabă să-și prețuiască și să-și păstreze inocența: asta este o misiune îndeajuns de grea, o aventură în sine! Iar dacă ne putem păstra inocența destul timp, darul cunoașterii i se va adăuga, o cunoaștere mai profundă și mai precisă decât cea dobândită prin metodele ieftine ale experienței. Inocența noastră și a celorlalți este demnă de toată lauda și vai de cel ce o distruge, așa cum însuși Domnul ne spune. Matei, (18:6) Dar care sunt semnele inocenței? Candoarea – ce cuvânt minunat – cinstea, simplitatea, mărturia involuntară. Imaginea care îmi vine în minte acum este una binecunoscută, imaginea clopotului. Clopotul este făcut pentru a da de veste. La ce folosește un clopot care n-a bătut niciodată? El răsună clar, aduce mărturie, nu poate vesti fără a chema în același timp. Un clopot adevărat nu poate fi redus la tăcere. Să ne amintim de simplitatea lui. Nu are nici un mecanism ascuns. Totul este simplu și la vedere iar, dacă este mișcat, el trebuie să sune…În momente ca acesta parcă simțim că scopurile Creatorului devin vizibile pe pământ. Parcă simțim că epoca miracolelor nu s-a încheiat încă. Va fi cu siguranță un model vital și poate chiar decisiv pentru această comunitate faptul că cineva care ne-a aparținut în totalitate, care a fost asemeni nouă, a ales cealaltă cale; și, cu toate că rareori o vom vedea după aceea, vom ști că este alături de noi și că suntem în rugăciunile ei”… “…Vă amintiți că săptămâna trecută James v-a vorbit despre inocență. La ceea ce a spus el atât de minunat aș adăuga doar atât: ni se cere să fim nu doar curați ca porumbeii, ci și înțelepți ca șerpii. Pentru a trăi în curățenie, sau pentru a ne întoarce pe calea cea bună după căderea în păcat, avem nevoie de toate puterile noastre iar, pentru a ne folosi de aceste puteri, trebuie să știm unde sălășuiesc ele în noi. De exemplu, nu trebuie să facem o faptă numai pentru că, în mod abstract, ea pare a fi bună, dacă ea merge în realitate atât de evident împotriva percepției noastre asupra realității spirituale încât nu o putem duce la bun sfârșit, adică nu o putem împlini. Fiecare dintre noi percepe numai un anumit tip de realitate și numai într-o anumită măsură, iar din aceasta izvorăște puterea noastră de a trăi ca niște ființe spirituale: și, folosind și bucurându-ne de ceea ce știm, putem spera să aflăm mai multe. Cunoașterea de sine ne va ajuta să evităm situațiile cu potențial de tentație mai degrabă decât să sperăm că vom avea tăria de a le depăși. Nu trebuie să ne asumăm fapte ce aparțin unora cu o viziune spirituală mai înaltă sau măcar diferită de a noastră. Dintr-o asemenea încercare nu poate ieși decât nenorocire și vom constata că ceea ce am împlinit nu va mai fi în final fapta măreață pe care am plăniut-o, ci altceva. Aș folosi, din nou după modelul lui James, imaginea clopotului. Clopotul este supus forței gravitației. Mișcarea care-l coboară trebuie să-l și ridice. Așa trebuie să înțelegem și noi mecanismul energiei noastre spirituale și să aflăm, pentru noi înșine, care sunt punctele noastre tari. Asta vreau să spun când afirm că fapta bună ne salvează. Trebuie să lucrăm dinăuntru spre afară, prin puterea noastră și, descoperind și folosind tocmai această energie, să dobândim mai mult. Aceasta este înțelepciunea șarpelui. Aceasta este lupta, plăcută desigur lui Dumnezeu, de a deveni oamenii care suntem, pe deplin și în profunzime. Explorând și sfințind fiecare părticică din ființa noastră, să aducem la viață acea făptură unică și desăvârșită pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o când ne-a creat.” “Clopotul, aflat acum în balans liber, scoase un dangăt copleșitor, dând glas întregii sale măreții. Se întoarse, abia vizibil în noapte, un bulgăre de întuneric în mișcare…Acum trebuia doar întreținută legănarea. Dangătul copleșitor continua, vestind, cum nu o mai făcuse de câteva secole, ceva măreț, revenit la viață. Sunetele se înălțau clare, uimitoare, ajungând până la conac și mânăstire, până în sat și pe șosea, pe o distanță de câteva mile în toate direcțiile…” Iris Murdoch – CLOPOTUL –1958 PÃRÃU |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate