Coca Cola, pâinea mea cea de toate zilele


Când mă trezesc din somn, în loc de cafea, beau cola; înainte să adorm tot cola beau (de aceea nu prea adorm). Când îmi aprind țigara beau cola iar când o sting tot cola beau. Și când vorbesc cu tine beau cola ; între cuvintele mele sunt pauze dese, extrem de necesare mie pentru că în ele îmi reînoiesc, cu cola, abilitatea de comunicare.
Mă întreb dacă prin venele mele circulă sânge sau cola. Cred că a doua variantă este de mult valabilă. Aș putea, de fapt, încerca : mi-aș putea înțepa mâna cu un ac sau, în lipsă de ac, cu vârful peniței pe care nu o folosesc nicidată. Așa mi-aș da seama de consistența venelor mele. Dar nu o fac ci beau mai departe cola.
Îți fac cinste cu o bere, îmi spui. Nu mulțumesc, prefer o cola, îți răspund. Și conversația noastră merge mai departe; mai departe decât terasa la care ne aflăm, mai departe decât parcul pa care îl avem în fața noastră, mai departe chiar și decât conversația însăși. Mă întreb, dacă aș fi acceptat berea ta, mai mergea conversația noastră atât de departe ? Cu siguranță, nu. Mă privești cu blândețe în timp ce eu îmi umplu gura cu cola. Te stropesc ca o stropitoare răsadurile de vară. Te stropesc pe față, pe
cămașă, pe blugi. Te acopăr astfel cu o peliculă de cola ; așa pot să îmi fac o impresie despre tine. Tu mă înjuri în timp ce te străduiești să îți ștergi stropii de cola cu un șervețel amărât. Mai ceri șervețele. Apoi îmi zâmbești, îmi iei mâna în mâna ta și mă întrebi : mai vrei o cola ?