Cu o noapte înainte, cineva „încropise” un graffitti pe peretele exterior al primăriei, format dintr-un semn ciudat, ca o siglă și cuvintele: PRIMARUL ÎȘI FACE CRUCE CU MÂNA DREAPTÃ ÎN PANTALONI. ÎN TIMP O SÃ VÃ ÎNVEÞE ȘI PE VOI SÃ VÃ ÎNCHINAÞI CA EL ȘI ATUNCI O SÃ SE ALEAGÃ PRAFUL DE TOT...
O echipă de „profesioniști” se chinuia de ceva timp să râcâie fără succes peretele și oamenii care treceau prin față aveau acum două motive de amuzament: mesajul „filozofic” și prostia celor care încercau să-l curețe.
Până la urmă, un trecător își făcu milă de ei și le sugeră, zâmbind:
- Luați măi băieți o mână de var și o bidinea!...
Înăuntrul primăriei, pe holuri, se agitau aceiași oameni, zi de zi care să creeze, probabil, impresia că aici era locul unde se rezolvau problemele orașului, locul unde plângerile își regăseau surâsul, dar...
De fapt și în sala de așteptare din fața biroului primarului erau câțiva „cetățeni”, care trebuiau să fie primiți în audiență, dar ei se aflau acolo, doar pentru a ți se tăia ție craca, în cazul în care aveai tupeul de a cere o întrevedere, „căci sunt prea mulți pe listă azi, reveniți mâine” și mâine, știți placa...
Să dai de primar, era ca și cum ai căuta acul în carul cu fân: când tu aveai nevoie de el, era imposibil să-l găsești, dar când el avea nevoie de tine, te înțepa în cur...
De partea cealaltă a străzii, Moșul surâse.
„Lasă”, își spuse în sinea lui, „că mai aștept o săptămână și la momentul potrivit vă mai scriu unul! Dacă nu mă băgați în seamă cu Primăria, o să continui cu spitalul și cu biserica, căci așa nu se mai poate fraților! Chiar nu vedeți că fiecare zi e un prilej pentru o nouă bătaie de joc? Nu vedeți că cu fiecare zi trecută se mai pierde câte un strop din omenia care odată ne deosebea de animale? Aveți nevoie de cineva care să vă trezească! Așa că…TREZIÞI-VÃ!”
Își aprinse o țigară și o luă încet spre casă. De cum păși în scara blocului, observă că dispăruseră iar cutiile poștale.
Ca întotdeauna, obiectele din metal treceau printr-un proces tehnic denumit „Hocus-pocus, nu mai e!” și ajungeau, probabil, la fier vechi.
- Bine că n-am ușă de metal la apartament, mormăi, că altfel…
“…urlu atât de tare, încât, în jurul meu, zidurile se spulberă. Dar după zidurile fărâmițate, nu găsesc altceva decât alte ziduri. M-am săturat. Tot ce am e drumul. Plec mereu fără să ajung nicăieri. Tot ceea ce fac e să găsesc suflete rătăcite, pe care încerc să le readuc pe calea cea dreaptă. Le ajut să se echilibreze, să se împace. Pe al meu l-am pierdut de mult. Atât de demult, încât, mă întreb dacă chiar l-am avut vreodată. Numele meu este Eftimie, dar mi se spune “ Moșul”, căci, deși, nu am nici treizeci de ani, am trecut prin toate. Trăiesc o viață, dar mor de mai multe ori. Asta e povestea mea…”
Moșul se opri din scris. Mai reciti o dată totul, apoi rupse foaia, o mototoli și o aruncă pe undeva pe lângă coșul de gunoi. Nu nimerea niciodată. Până la urmă, cui îi păsa de ceea ce scria, de ceea ce simțea el? Lumea vroia să audă povești frumoase cu final fericit, ficțiuni. Lumea avea nevoie de îngeri, nu de costume de carnaval. Oftă…
În trecut avusese multe. Multe și de valoare. Nu bănească, sufletească. Avusese multe și într-un fel sau altul renunțase la tot.
Moșul avea un stil al lui, aparte, de a îngropa tot ce iubea. De a murii în sine pentru ca alții să trăiască mai bine. Își amintea de Alexandra… Alexandra și poeziile ei, Alexandra și iarba verde și mătăsoasă…

- Cum te cheamă?
Exact așa începuse totul, cu o întrebare.
Glasul ei venind de undeva din spate, l-a făcut să se înfioare. S-a întors încet și a privit-o. Era îmbrăcată cu o rochiță albastră cu floricele și părul lung și negru îl avea prins cu clame portocalii. Nu prea știa el cum s-o descrie în momentul ăla, caci aveau amândoi aceeași vârsta, adică șase ani, dar era frumoasă. Nu, nu era frumoasă, căci cuvântul ăsta nu reprezenta nimic, mai degrabă era ca cireșele alea mari și roșii pe care i le culegea bunica si i le punea la capul patului dimineața, pentru a le mânca când se trezește, dar el nu putea s-o facă, căci ar fi stricat mirajul acela care-l făcea să le privească cu ochii pierduți, așa că ieșea cu castronul pe geamul din spatele casei și se chinuia să le agațe la loc în pom, blocându-le cu crengi și frunze.
Așa era ea, numai că ea nu căzuse din nici un copac, ea coborâse probabil din cer, căci numai acolo puteai întâlni îngeri. Maică-sa îi povestise că atunci când era el mic, dar atât de mic încât nu putea să se recunoască într-o biată oglindă, taică-su plecase în cer, la îngeri. El îl întrebase cum arată îngerii, dar maică-sa negăsindu-și cuvintele, îi spusese doar că atunci când îi va fi dat să vadă unul, își va da cu siguranță seama.
- Cine ești tu?, a murmurat el, lăsând să-i cadă din mână pușca de jucărie primită cadou de la Moș.
- Eu te-am întrebat prima!, a surâs ea și în acel moment el s-a gândit că probabil așa arată pomii când înmuguresc.
- Eu sunt Eftimie, i-a răspuns. Dar tu cine ești?
- Ef-ti-mi-e, a silabisit ea. Ciudat nume, o să-ți spun Timi! Eu sunt Alexandra.
El a scormonit pentru o vreme cu botul adidasului țărâna, până când și-a făcut curaj și a întrebat-o:
-Tu ești cumva un înger?
Ea a râs și i-a răspuns:
- Nu, sigur că nu! Sunt o fetiță, atâta tot! Hai că ești tare Timi! Vrei să fim prieteni?
- Da, a zis el și fața i s-a luminat.
- Vrei să mergem să culegem cireșe?, l-a întrebat ea și el i-a răspuns afirmativ, căci lângă ea putea să facă orice, nimic în afară de ea nu mai prezenta vreo importanță. Vreo strălucire…
În ziua aceea, când ea s-a dus spre casă, el s-a întors în curte unde-și lăsase pușca de jucărie, a luat-o și a îngropat-o. Văzuse într-un film că fetele fugeau de băieții cu arme și nu putea să riște ca ea să considere că el ar fi unul dintre aceia. Pentru ea era în stare să renunțe la tot. Ar fi fost în stare să renunțe și la el, doar să-i mai vadă o dată zâmbetul. Nimic nu putea fi mai frumos și mai bun ca un înger și el tocmai descoperise unul…

Pisica fătase cinci pisoi si bunica lui Timi îi bagase într-un sac și plecase cu ei înspre pădure.
- Nu înțeleg, ce face cu ei?
-Îi aruncă, ce altceva!?, îi răspunsese Alexandra posomorâtă.
Văzându-i ochii înlăcrimați, se hotărâse într-o fracțiune de secundă.
- Hai sa mergem după ea, dar ușor sa nu ne vadă.
- Păi de ce?
- Să luam pisoii! O să-i creștem noi!
- Timi, tu vorbești serios?
Se șterse la ochi și se luă după el. Era cel mai bun prieten al ei. De fapt numai avea pe nimeni altcineva. Cu o zi în urmă scrisese o poezie numai pentru el, dar nu avusese curajul să i-o dea. A ascuns-o sub păturica cu care se învelea și a rămas acolo. Poate nu-i plăcea, sau poate râdea de ea și atunci exista o posibilitate să-l piardă, să rămână fără el.
După mai mult de jumătate de oră de mers, bunica lui Timi s-a oprit și la marginea unor copaci, a deșertat sacul de pisoi după care a luat-o înapoi pe drumul pe care venise. Ei s-au ascuns rapid, punându-se pe burtă în iarba mare și deasă așteptând-o să treacă. Bunica s-a prefăcut că nu-i vede și a mers mai departe.
„Of, ce și-e și cu copiii ăștia!”, și-a zis în gând. Oricum a plecat liniștită spre casă, crezând că ăia micii, doar se joacă de-a urmăritul, nu că au ca scop recuperatul puilor de pisică, căci așa le-ar fi dat amândoura câte o palmă la fund și gata! A intrat în curte dând naibii o găină pe care era cât pe-aici s-o joace în picioare, că deh, așa e la țară și a dat nas în nas cu vecina, adică bunica Alexandrei care venise s-o întrebe de nepoată.
- Trebuie să apară!, i-a răspuns. Am fost să arunc niște pui de mâță, că mi-a fătat aia albă și ei m-au urmărit tot drumul.
- Ah, bun…a făcut bunica Alexandrei. Hai că am scuturat așternuturile și să vezi ce-am găsit! I-a citește!
Și spunând asta i-a întins o hârtiuță. Bunica lui Timi, curioasă, și-a proptit ochelarii pe nas și s-a apucat să citească.
„Pentru Timi. Azi am văzut cerul albastru Și o sa-l văd și mâine Si totul e frumos Când Timi e cu mine.”
- Ne-am dat naibii fată!, a exclamat. Cred că o să ne încuscrim!
Au început să râdă. Seara, când s-a pus în pat, bunica lui Timi a realizat un lucru important și anume că Alexandra, la șase anișori ai ei scria poezii.
- Bine că mă întreb eu cum de știe să scrie, a mai mormăit femeia și a adormit.
Asta într-adevăr era o întrebare de nota zece.

Bunica o chemase, anunțând-o că peste o săptămână, ai ei vor veni s-o ia.
- S-a terminat vacanța maică! Vin ai tăi să te ducă la tine la oraș, numai vor să te lase cu mine, le e frică să nu te transformi într-o mică țărăncuță.
Văzându-i ochii triști, bunica continuase:
- Ce să faci iubita, peste o lună o să intri și tu la școală, căci trebuie, acum ești fată mare, dar la vară o să aveți vacanță mai mare și o să vi iar la buni. Bine, asta dacă o să mai vrei, căci la câți prieteni noi o să-ți faci, s-ar putea să rămâi să te joci cu ei și să uiți de mămăica.
Alexandra a luat-o tristă în brațe și a strâns-o tare-tare, căci nu avea cum s-o uite nici pe ea nici pe Timi. Era pentru prima oară când nu-și mai dorea chiar atât de tare, ca mami și tati să vină după ea.
Timi era la pisoiași și se învârti ceva timp pe lângă el, neștiind cum să-i spună, iar când o făcu, o mai duru o dată, căci ochii lui rămaseră fixând podeaua de lemn, parcă așteptând să se întâmple ceva. O minune, care să spulbere momentul ăsta atât de chinuitor și să le readucă în viață ziua de ieri. Să-i lase acolo…
- Crezi că dacă ne-am ruga mult de tot, ne-ar ajuta Dumnezeu?, o întrebă el.
- Cum adică?
- Adică, îi explică el, arătându-i crucifixul de lemn de pe peretele hambarului, să ne rugăm și Dumnezeu să ne ajute și să facă o minune și să nu mai trebuiască să ne despărțim.
- Păi, făcu ea neștiind ce să-i răspundă, nu știu… Crezi că dacă ne rugăm, o să ne asculte?
- Da, păi dacă nu ne-ar asculta, atunci rugăciunile nu ar mai fi existat, nu?!
Când el îngenunche în fața crucifixului, îl urmă.
Timi începuse să silabisească ceva, ceva ce semăna cu o rugăciune și ar fi vrut să zică și ea ceva, dar nu știa ce și el își ținea ochii închiși, dar ea putea jura că în acel moment putea să vadă ce se întâmplă în jur și nu numai atât ci putea să vadă mai multe, căci ochii, chiar dacă închiși se mișcau sălbatec în toate părțile și fața îi căpătase o strălucire stranie de parcă de undeva de sus, ceva îl lumina și pentru o clipă crezu și ea că prin el orice era posibil, pentru că el nu era ca ceilalți el era Special, dar…
Þipă speriată când el începu să tremure din toate încheieturile și îl atinse pe frunte, încercând cumva să-l liniștească.
Atunci fu punctul culminat când aproape că se scăpă pe ea de frică, căci el se ridică în picioare, înșfăcă crucifixul și îl rupse în două, pe atât de ușor pe cât ai rupe o scobitoare.
- ASTA E BÃTAIE DE JOC!, zise el cu un glas care nu-i aparținea. DE CE TE ÎNCHINI LA O BUCATÃ DE LEMN? CHIPUL ACELA CIOPLIT E DUMNEZEUL TÃU, SAU EU? SPUNE!...
Apoi ochii i se deschiseră și privi în jur dând senzația că tocmai s-a împiedicat și și-a pierdut echilibrul și acum-acum o să cadă și…căzu.
Alexandra nu mai rezistă și ieși pe ușa hambarului țipând.
Aceea fusese ziua, când cele două bunici descoperiseră „afacerea cu pisicile” dar rugate cu lacrimi în ochi de cei mici, renunțară la a mai le arunca și le păstrară căci până la urmă, cel mai important lucru, era că cei mici erau bine.
Dar de la a părea „a fi bine”, până la chiar a fi, e cale lungă. Atât de lungă, încât puțini sunt aceia care o reușesc străbate. Timi întrebase odată, dacă „Dumnezeu există cu adevărat, de ce se ascunde în ceruri?” și adevărul era că primise o grămadă de răspunsuri, dar niciunul nu-l mulțumise. Întrebarea rămăsese aceeași:
„Dacă Dumnezeu există, atunci de ce se ascunde? Ce, dincolo de cer, e o altă lume?”