Viața era ca o bucată strâmbă de lemn, în care anii se înfigeau precum cuiele ruginite și a „face ceva” însemna a citi multe cărți, a trăi prin prisma altora. Între pagini stăteau așezate semne de carte, delimitând timpuri și vieți, amintiri și ficțiune, lupte epice cu personaje negative și construcții de castele, ale căror turnuri străpungeau norii. Câteodată, să salvezi prințesa, însemna răbdare și răbdarea însemna curaj, căci scara rezemată la baza turnului era șubredă și din această cauză trebuia să urci încet, foarte încet. Bunica Alexandrei murise și în bucata strâmbă de lemn, mai fură înfipte șase cuie și Timi mai urcă șase trepte de scară, până reuși să o mai vadă o dată. Aveau doisprezece ani. Era vară și aerul era fierbinte, suflul acela de foc care îți usucă respirația și Timi stătea în grădină, la umbra unui corcoduș și citea o carte. Atunci o auzi pe bunica vorbind cu cineva și curios, se ridică și aruncă o ocheadă printr-o crăpătură de gard, dar nu recunoscu femeia care stătea lângă bunica și tocmai se pregătea să își reia locul, când Ea apăruse în curte, căutându-l cu privirea. Atunci mintea i se oprise în loc, căci era frumoasă, atât de frumoasă și îi rosti numele în gând suspinând și ea parcă îl auzi, căci ochii îi rămaseră ațintiți pe gardul care reprezenta ascunzătoarea lui și pentru un moment se gândi să fugă, să nu o lase să-l vadă, căci era o posibilitate ca ea să nu mai simtă pentru el ce simțea odată și atunci visele lui s-ar fi spulberat ca o carte proaspăt citită. Însă nu putu să facă asta, căci chiar dacă îi despărțeau mai mult de douăzeci de metri, știa că ea, cumva, putea să-l vadă, căci și el la rândul lui, putea să-i audă cum îi bate inima. Se scurse de-a lungul gardului până iarba înaltă îl acoperi pe jumătate și o așteptă acolo, simțind-o cum se apropie cu fiecare clipă și atunci când poarta de la grădină se deschise, își dădu seama că de respirat încă mai putea să respire, dar de vorbit in nici un caz, căci gura nu-i mai aparținea, limba îi era strivită precum o prună uscată și cuvintele care să o readucă la viață, nu existau. Ea se apropie ușor, privindu-l pentru câteva momente, apoi, sărutându-l pe obraz, se puse lângă el. - Peste o oră, plecăm înapoi la Craiova, am venit doar cu mami să rezolve niște chestii le primărie, dar asta nu e important. Nu despre asta vroiam să-ți vorbesc! Vroiam să-ți spun că am visat totul… Făcu o mică pauză, după care continuă: - Stăteam amândoi pe marginea unei clădiri cu picioarele atârnând în gol, ținându-ne de mână. În fața noastră, jos, era o groapă mare, adâncă și tu îmi spuneai că acolo o să se construiască un turn și când acesta va fi gata, pe mine mă vor închide în el și tu te vei urca pe o scară și mă vei salva. Nu eram speriată, căci știam ca tu vei face asta, dar nu înțelegeam de ce trebuiau să mă închidă… Atunci tu mi-ai explicat, că dacă iubești pe cineva foarte mult într-o viață, vei vrea să fi cu el și în următoarea, dar pentru asta va trebui să lupți. Să lupți cu toată ființa ta, căci de la viață la viață, lucrul acesta va fi tot mai dificil de realizat, dar își va merita efortul. Timi își ridică privirea din pământ și se uită la ea și vru să-i zică ceva, dar nu reuși. - Știu Timi, nu-i nimic!, îl liniști ea. Înțeleg. Câteodată o înțeleg și pe mama când se mai sperie de mine și îmi spune că în corpul meu de copil se află un om bătrân, trecut prin multe, așa e… Dar știu că și tu ești la fel! Alexandra râse. - Din păcate nu mai pot sta, trebuie să plec, dar înainte de asta, vroiam să îți mai zic un lucru. Îmi spui în visele mele, că pentru a avea totul, omul trebuie să renunțe la tot ce îl leagă de pământ, iar îngerul la tot ce-l leagă de cer. Vroiam să-ți mulțumesc pentru cuvintele astea frumoase, dar eu nu sunt un înger… Sunt o fință ca și tine. Îi puse un bilețel în mână, îl pupă pe obraz și în timp ce deschidea poarta, îi spuse: - Ne vom revedea curând, Timi! În viața asta!... Dispăru. El desfăcu biletul cu mâinile tremurânde. Era o poezioară, care spunea așa: „O groapă se-ntindea în fața lor, Un turn ce încă nu se construise Și timpul se rupsese în silabe Și totu-n jurul lor încremenise. Era-ntr-o altă viață, altă lume, Iubirea lor nu mai era în van, Căci se părea că nimănui nu-i pasă, Că ea e înger și el pământean…” Oricât ai încerca să te ascunzi și oricâtă credință și speranță ai avea, odată și odată tot o iei razna, căci atunci când sufletul ți-e rupt în două, vei căuta neîncetat bucata lipsă, chiar dacă pentru o vreme reușești să te păcălești și să faci asta numai în mintea ta, dar când ultima picătură dă pe dinafară, faci bum!, și atunci pleci. Pleci să o cauți cu adevărat în lumea mare chiar de nu ai decât o idee vagă de unde să începi. Așa plecă și Timi la două zile după ce împlinise cincisprezece ani, plecă spre bunica, căci așa știa maică-sa, dar se opri la Craiova, s-o caute pe ea, căci trebuia neapărat să o găsească. Drumul fusese obositor și de la Fetești schimbase trenul în București după două ore de așteptare. Fusese atât de cald în compartiment, încât la un moment dat, avusese impresia că tricoul i se topise și îi intrase în piele și prima senzație pe care o avu atunci când puse piciorul în gara din Craiova, fu aceea că trebuia să bea ceva urgent, căci altfel capul urma să-i explodeze și inima să i se oprească în piept, așa că se îndreptă spre toaleta împuțită, plăti zece mii de lei la intrare și se repezi la una dintre chiuvete. Avu o surpriză, că apa nu curgea. Le încercă pe toate, dar degeaba. Un tip mai în vârstă, care intrase să se ușureze, îl văzu și îl întrebă: - Ce cavalere, ți-e sete? Mai bine du-te și ia-ți un suc, căci crede-mă pe cuvânt că nu ai vrea să bei din apa de aici… Timi îi bolborosi un fel de „mulțumesc” și se îndreptă spre ieșire. Dăduse zece mii ca să bea apă și rămăsese și fără bani și însetat. Acum chiar că nu-și mai permitea să-și ia un suc… Trebuia să aibă grijă cu banii, căci altfel… Bărbatul care-i spusese de suc, îl ajunse din urmă și îl opri punându-i o mână pe umăr. Timi se panică pentru un moment, dar văzându-i ochii blânzi, se liniști. Majoritatea oamenilor, dacă îi priveai în ochi, știai cine sunt. - Auzi, nu te supăra, dar pari un băiat de treabă, nu vrei să mă ajuți să duc și eu până la mașină niște bagaje? - Desigur!, îi răspunse Timi. Unde sunt? - Hai cu mine! Omul avea o valiză care părea grea, dar pe aceea o luă el și o sacoșică. După ce le puseră în portbagaj, bărbatul îi zise: - Mai am să-ți cer o favoare, dacă nu e prea mult. Trebuie să aștept pe cineva și de abia după aceea pot să plec și mi-e o foame de nu mai pot! Dar vezi tu, așa e felul meu, că nu pot mânca singur! Nu ai vrea să mă însoțești, la un burger și un suc? Simțindu-i ezitarea, bărbatul continuă: - Oricum, acum sunt dator la tine, căci mai ajutat cu bagajele și trebuie să mă răscumpăr cumva, nu? Pe când așteptau să le vină comanda, bărbatul îi zise: - Greu cu dragostea asta, nu? Toți trecem prin asta și pentru fiecare dintre noi există câte cineva care reușește să ne umple inima… - Dar… Timi nu-și găsi cuvintele pentru a-și exprima uimirea, căci bărbatul îl citea ca pe o carte deschisă și atunci acesta surâse: - Am trecut și eu prin asta și știu cum e! Aceeași privire de om cu capul în nori o aveam și eu… După zece minute, omul primi un telefon și după ce își luă la revedere de la Timi, plecă, lăsându-i bani pentru consumație și încă ceva în plus. Timi rămase pe gânduri, calculând care ar fi cea mai bună posibilitate de a da de Alexandra. În acest timp, bărbatul se duse în gară și își preluă „pasagerul”. După ce se îmbrățișară, femeia îl întrebă: - Ce facem iubi, mergem spre casă? El o privi ciudat chinuindu-se să-i răspundă, dar nu reuși. - Iubitule, te simți bine? - Nu chiar… Mă simt de parcă aș fi găsit ceva important și l-aș fi pierdut în aceeași clipă. Ea îl privi puțin îngrijorată și îl mângâie pe frunte. - Liniștește-te puțin și o să-ți dai seama despre ce e vorba! Se așezară pe una dintre multele băncuțe și chiar atunci când ea deschise gura vrând să-i sugereze să meargă într-un loc un pic mai liniștit, căci aici erau prea mulți oameni și prea mare gălăgia, el sări în sus ca ars și apoi căzu la loc pe bancă, exact ca un buștean. - El era! L-am întâlnit, era acolo…, se bâlbâi el. - Cine dragă? Cu cine te-ai întâlnit?, îl întrebă ea, acum de-a dreptul speriată. - Cu el!, îi răspunse cu glasul stins. Cu Eftimie, fiul meu… Alexandra ieșise cu colegii la un suc, căci după cum spunea mama ei, „Câteodată mai trebuie să iei și aer, să ți se mai oxigeneze creierul”. Problema era ca „aerul” ăsta, era bun și el atunci când simțeai nevoia, nu când erai obligat. De la începutul serii, avusese sentimentul acela straniu că ceva se va întâmpla, ceva neașteptat, așa că, atunci când unul dintre colegii ei începu să-i bată apropouri mai deochiate, puse acea senzație neliniștitoare pe seama acestei „ocazii”. Colegul ei, pe nume Șerban, era un băiat de nota zece, însă deținea același defect care venea la pachet odată cu vârsta: imposibilitatea de a-ți controla hormonii. Băieții foloseau asta ca o calitate, ca un avantaj, prilejul de a-și demonstra în fața fetelor de abia înmugurite începuturile lor de bărbați. „Lasă dragă, stai liniștită, rezolv eu, că doar sunt bărbat, nu? Cum adică?!... Normal că sunt, nu vezi că am mustață? Deci, după cum spuneam, stai liniștită! Acum mă duc să-mi iau bâta și să omor dinozaurul. Să pregătești grătarul, căci diseară mâncăm friptură…” Chestia era că la fete le plăcea, sau la majoritatea, căci ei personal… Ea avea altele pe suflet, alte gânduri, în piept îi bătea altă inimă. Băuseră un suc, două, acum băieții cumpăraseră bere. - Ia și bea și tu o gură, că nu mori!, o șicană Șerban. Aprinde-ți și o țigară, simte-te bine! Ea îi zâmbise, dar continuă să bea suc. - Hai Alex, simte-te bine! Să nu-ți fie frică, că nu te pârăște nimeni! - Nu e vorba de asta!, îi replicase ea. Pur și simplu îmi e de ajuns să stau cu voi și să beau suc. Șerban se mai învârtise de câteva ori pe lângă ea, mai înghițise câteva guri de bere și făcându-și curaj, o întrebase: - Auzi Alex, nu ai vrea să ieșim puțin la plimbare? Vreau să spun numai noi doi… Alexandra îl privise brusc serioasă și îi răspunsese printr-o altă întrebare: - Șerban, ce ai de gând? Ști prea bine că am pe cineva! - Da, știu, vroiam doar să ne plimbăm… - Bine Șerban, fie ca tine! Hai să ne plimbăm! Știa că nu o crede. Gândea că-și inventase un așa-zis „prieten”, doar pentru a-l îndepărta pe el. Pentru a ține la distanță băieții ca el. „BÃIEÞII CARE ÎNCEARCÃ SÃ SE UMFLE ÎN MUȘCHI, DOAR PENTRU A-ÞI PUNE MÂNA PE ÞÂÞE. APOI, DACÃ LE DAI VOIE, VOR ÎNCERCA ȘI MAI JOS ȘI SE VOR SUPÃRA DACÃ LE SPUI „NU!”, CÃCI DEJA TRAIESC CU IMPRESIA CÃ LE APARÞI, CÃ EȘTI UN FEL DE CHESTIE GONFLABILÃ…” Alexandra surâse. Nu zicea prea multe vocea, dar și când o făcea… Era plăcut afară, căci era un șoc și asta în sensul bun, căci atunci când ieșeai dintre patru pereți și plămânii ți se umpleau cu mireasma unei seri de vară, zâmbeai fără să vrei. „AI GRIJÃ!”, îi zise vocea chicotind și chiar vroia să se întrebe ce vrea să spună, când simți mâna lui Șerban încolăcindu-se ușor după mijlocul ei. „Ok!”, își spuse. „Hai să zicem, că deocamdată nu se întâmplă nimic. Dar să fie ultimul pas care îl mai face, că la următorul, pa-pa Șerbănică!” O luară încet în jos pe străduța ce ducea spre blocul unde stătea ea. Șerban simțea cum inima îi bate, mai-mai să iasă din piept și se gândi cum să facă să o sărute. Acum era momentul! Prietenul lui cel mai bun, Andrei, îl sfătuise să o sărute prin surprindere, fără să-i dea șansa să se retragă. „ Fă așa cum îți spun eu! Toate fetele fac figuri până începi să le săruți, că după aceea… Sunt ca și ale tale!” Oare era bine să facă așa? „Fie ce-o fi!”, își spuse. „Încerc!”… Se opri brusc și o trase spre el. Când își puse gura peste a ei, ea nu opuse rezistență și el în mintea lui țipă de bucurie, căci totul reușise, dar mai apoi își dădu seama că se înșelase amarnic, căci simți cum totul în ființa ei se schimbă, cum ea îl respinge și atunci vru să se oprească căci plăcerea se transformase în durere pură, deoarece știa că tocmai îi trădase încrederea și făcând asta își pierduse o prietenă, dar nu mai apucă să facă nimic, căci făcu altcineva asta pentru el. Un băiat, pe care nu-l mai văzuse vreodată, se băgă între ei, despărțindu-i, după care îi spuse: - Cel mai mare păcat e să încerci să ucizi iubirea! Apoi o luă în brațe pe Alexandra și începu să o sărute. Șerban rămase cu ochii mari privind cum sărutul se transforma într-o noapte fără sfârșit și cum Alexandrei îi curgeau lacrimi pe obraji, dar acelea erau picături de fericire și… Și într-un final reuși să se urnească din locul unde rămăsese înțepenit și să plece. Într-o noapte superbă de vară, Timi, cu ajutorul celui care ocrotește dragostea, ajunse acolo unde trebuia… O aștepta înfrigurat în fața blocului mușcându-și buzele, când geamul de la camera ei se deschise și apăru ea. Lumina ce-i venea din spate, îi trasa un contur roșiatic în jurul capului. Ca o aură, ca un înger… - Timi! Mă auzi?, îl întrebă ea în șoaptă. -Da!, îi răspunse el cu glasul răgușit. Þi-ai luat tot ce-ți trebuie? - Da, nu despre asta e vorba… - Dar despre ce?!, făcu el neînțelegând. - Vreau să mai îmi spui încă o dată! - Ce anume? - Cât de mult mă iubești… El surâse și punându-se într-un genunchi, îi zise: - Te iubesc mai mult decât îmi poate îndura inima și cu fiecare răsuflare mai dau afară puțină dragoste, căci altfel m-aș îneca… - Ești sigur de asta, Timi? Ești sigur că eu sunt aceea pe care o vrei? - Mi-e martor Dumnezeu!, îi răspunse el cu lacrimi în ochi și în acea clipă, ea o zbughi de la fereastră. Peste câteva secunde îi sărise în brațe și începuse să-l sărute. Printre bătăile lor de inimă, timpul își făcea de cap, scurgându-se după cum vroia. - Ești atât de frumoasă!, îi șopti el printre săruturi și ea i se moleși de tot. Peste jumătate de oră, pe când mergeau ținându-se de mână pe drumul ce ducea spre gară, o mașină opri lângă ei și din ea ieșiră un bărbat și o femeie. Pe bărbat, Timi îl cunoștea. Când acesta îl luă în brațe și începu să plângă, rămase pentru câteva clipe cu gura căscată, dar mai apoi înțelese totul chiar dinainte ca bărbatul să înceapă să-i povestească… O bucățică de trecut tocmai fusese readusă la viață. Dacă în acel moment și-ar fi ridicat privirile spre cer ar fi observat câteva stele poziționate cel puțin curios care formau o inimă. Deasupra era Lumină, dedesubt era Iubire… În acea noapte de vară fugiseră amândoi, jurându-și unul celuilalt că nimic nu-i va mai despărți vreodată. Tatăl lui Timi acceptase mai greu ideea, dar acceptase, asta era important. Ajunseră la Mangalia și se instalară în apartamentul lui și pentru o lună de zile totul fusese perfect. Apoi, într-o dimineață de joi, se treziră cu părinții Alexandrei la ușă și printre plânsete și certuri, Timi înțelese din ochii tatălui lui, că el avusese de a face cu asta, el îi chemase. Nu putuse să priceapă, cum tocmai el din toată lumea se găsise să-l trădeze. Când se despărțise cu lacrimi în ochi de Alexandra, îi promisese fără cuvinte că va veni după ea și ea îi răspunsese în același mod că îl va aștepta, căci erau suflete-pereche și nu exista ceva care să le poată opri destinul de a fi împreună, dar… Lumea mergea după anumite principii, după anumite reguli și dacă nu mergeai în același sens cu ea, erai dat la o parte exilat. Timi fu strivit de apăsarea primei zile petrecute singur, apoi de a doua, de a treia… Și zilele se făcură săptămâni și săptămânile infinit și într-o zi înțelese că totul s-a dus. Pe undeva, ei doi se pierduseră… Rănile de genul acesta nu se vindecă, nu se tratează, tot ceea ce poți să faci e să mergi înainte și ele odată cu tine… De-a lungul anilor Timi se va mai îndrăgosti de multe fete, va plânge după multe iubiri, dar niciuna dintre ele nu se va compara cu prima. Păcat de tot ce putea să fie… Păcat de chestia aceea pe care o numeai din necesitate „viață”… Căci Viață sigur nu era…