agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2719 .



Dincolo de ușă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [roxannestump ]

2009-09-27  |     | 



Ușa atârna într-o singură balama.

Păstra încă proaspete urmele adânci de zgârieturi și, pe alocuri, vopseaua verzuie se înroșise de la prea mult sânge vărsat. Era ciuntită la îmbinarea cu tocul, unde refugia o pânză de păianjen aproape insesizabilă, pânză care ar fi spus toate cele o mie de povești pe care le ascundea ușa, fără măcar să vibreze.

El s-a speriat de ușă.

Venele i s-au contractat când a pus mâna pe clanță. Ușa emana un miros ciudat de mucegai. Ai fi zis că s-au scurs în fața ei secole întregi; și ea a rămas pe loc, de nemișcat, loială misiunii pe care soarta i-a încredințat-o. Romanii au răpus dacii la doi metri în fața ei. Mesia a căzut lat în prag, după ce a fost coborât de pe cruce. Naziștii i-au pus pe evrei să se sprijine în frunte, de broască. Toate le știa, pe toate le văzuse, dar nu a scos niciodată un cuvânt. Dreaptă, sprijinindu-se în două scânduri șubrezite, veghea așa cum a făcut-o dintotdeauna, fără măcar să schițeze vreun semn de oboseală.

El se simțea mic în fața ușii.

Puterea a venit, pe neașteptate și la momentul potrivit, și el a putut să apese pe clanță. Ușa a scârțâit, de parcă ar fi fost poarta de la intrarea în iad, un scârțâit atât de profund, comparabil cu vocile a mii de demoni aranjați într-un cor, cântând imnuri de o jale trufașă pentru sufletele nenorocite să calce pe tăciunii încinși de la intrare.

În cameră era ea, așezată pe un scaun, în fața mesei.
Încăperea era goală. Nimic mai mult decât un dulap din lemn de brad, înghesuit în colțul din stânga, în fund, osândit să nu participe niciodată la nimic, privat de orice privilegiu. Pe când ușa începuse să cedeze în fața a tot ceea ce văzuse, dulapul înflorea. Micile flori sculptate de pe ușă străluceau în culorii vii atunci când lumina soarelui cădea pe ele. Broasca și cheia păstrau aceeași strălucire pe care au avut-o de la începutul vremurilor. Dulapul nu ascundea niciun secret; cele două uși erau întredeschise, fără nicio rușine. Dar dulapul nu avea ce să zică, pentru că, săracul, poate că ar fi zis el, dacă ar fi avut și cel mai neînsemnat secret. Dulapul nu știa nimic.

Podeaua era la fel de șubredă ca toate celelalte scânduri din încăpere. La intrare, în prag, era înnegrită, ca și cum suflul unui foc a pătruns pe sub ușă, fără să provoace prea multe daune.

În centru era masa. Cu spatele la el, rezemată de spătarul scaunului, stătea ea, nemișcată, abia dând semne că ar mai respira. Părul roșu i se revărsa în valuri până aproape de podea. Intensitatea culorii l-a făcut să tremure. S-a întors pe un picior și a dat să iasă; atunci ea a tușit.

Mii de ace i-au străpuns pielea, pupilele i s-au dilatat, sinapsele i-au înghețat și s-a răzgândit. Și nu știa de ce.

S-a așezat pe celălalt scaun de la masă, față în față cu ea.

Ea privea prin el, la geamul din spatele lui, geam pe jumătate spart, prin care se revărsa lumina rece a lunii. Încă nu-i remarcase prezența. Pleoapele îi înțepeniseră, iar ochii ei negri sclipeau. Goi. Avea ochii goi. Mai adânci decât un puț, mai strălucitori decât scăpărările stelelor, mai fierbinți decât văpăile focului din șemineu, și totuși atât de goi; lipsiți de orice sentiment.

Respira printre-i buzele vineții întredeschise. El s-a uitat îndelung la ea.

- De ce m-ai chemat? a întrebat-o pe un ton nesigur.

Atunci a tresărit, parcă revenită din sevraj.
În momentul în care ochii lui metalici au întâlnit ochii ei, lumea s-a oprit în loc, timpul a înțepenit, iar aerul din încăpere s-a încălzit treptat, înfiripându-se și un miros fin de rășină.

Vârfurile firelor lui de păr înghețaseră, dându-le o tentă argintie. Completa perfect albastrul pur al hainelor și al ochilor.

Și-a scuturat mânecile de praf și și-a dres glasul. Aștepta, impacientat un răspuns.

Ea a întors capul, uitându-se în oglinda spartă de pe perete. Imaginea ei era acum împărțită în zeci de bucăți, ca într-un puzzle malefic. Ochii ei continuau să sclipească în același chip macabru, rămânând, totuși, extrem de calmi.

-Eram curioasă, a spus, simulând un zâmbet.
La auzul răspunsului, el a bătut cu pumnul în masă. O trezi din scurta-i reverie; o urmă de încruntare se putea citi, în acel moment, pe fruntea ei.

-Ai impresia că poți schimba ceva? își ridică el tonul, bătând din nou în masă.

Ea a luat o poziție indiferentă, studiindu-și mâinile. Pe cât de tânărăr și frumoasă părea, pe atât de sinistru arăta imaginea ei din oglindă. Obrazul îi era supt, riduri adânci îi brăzdau chipul, iar pielea îi era cuprinsă de o albeață morbidă. Toată ființa ei se înfrupta, în mod normal, cu fiecare secundă care trecea, devenind din ce în ce mai puternică și mai tânără. Acum, că timpul stătea în loc, toată ființa ei se usca, și frumusețea ei pălea.

Pentru el, era ca și o altă izbândă. A fost acolo când războaiele au întunecat minți, când bolile au secerat mii de vieți, când natura s-a întors împotriva omului. De asemenea, a asistat la momentele de glorie, la exapansiunea imperiilor sau statelor, chiar și la micile bucurii ale vieții. Timpul a fost cel care i-a format experiența, și tot timpul pare să fie cel care-l seacă de puteri. Dar, însfârșit, în această nouă confruntare, timpul nu-i mai era potrivnic. Se bucura de fiecare moment, și se îmbăta cu fiecare strop care-i netezea chipul și îi făcea trupul mai puternic. Pe ea o vedea, în oglindă, ca o umbră care căuta, cu disperare, un refugiu întunecos, unde să-și petreacă nemurirea. Vedea cum fiecare părticică a ființei ei urla de disperare, pentru că lucrurile scăpaseră de sub control.

N-o scăpa din ochi. Îi urmărea fiecare mișcare, fiecare contracție a fiecărui mușchi, și se simțea, de data aceea, victorios. Buzele i s-au strâmbat într-un zâmbet de o mândrie falsă.

- Tu n-ai fost întotdeauna așa, și-a întors fața spre el, căutând un pic de înțelegere în sclipirile metalice ale ochilor lui. Dar așa trebuia să se întâmple. Ai îmbrățișat binele și dreptatea, și ai uitat de suflet și nevoile lui. Ai devenit un munte de gheață, care se topește câte puțin la fiecare răsărit de soare. Dar îți va veni de hac…

- Ce îmi va veni de hac?
Înfuriat, s-a sculat de pe scaun, aruncându-l la o parte. Canalizându-și furia, și-a închis pleoapele, respirând regulat.

- Timpul. Odată cu trecerea timpului, lumea o să aibă din ce în ce mai puțină nevoie de tine. Și, inevitabil, slăbiciunea.

- Eu n-am dat nicicând dovadă de slăbiciune! Pe când tu ai căutat mereu să distrugi orice imperiu creat vreodată, eu am luptat pentru supraviețuirea lui, pentru supraviețuirea omenirii. Ai ales partea ușoară: să transformi din bine în rău. Dar eu, eu am făcut din răul suprem, binele și cinstea, și tot ce vezi acum este creat de mine! Nu ai niciun drept să spui că slăbiciunea îmi va veni de hac!

- Și, totuși, ceva îmi pare extrem de cunoscut la tine...Cine ești tu să-mi spui toate acestea? îi aruncă o privire veninoasă.

- Eu…sunt mama ta, zise cu un ton scăzut, mângâindu-și pântecele slăbit.

El s-a îndreptat spre oglindă. Încercând să se calmeze, își plimba arătătorul pe fiecare margine ascuțită a cioburilor. Apăsând mai tare, s-a tăiat. A lăsat sângele să curgă pe suprafața netedă; acesta curgea încet, lăsând o dâră negricioasă în urmă. Uitându-se la deget, a văzut cum sângele care i se prelingea pe mânecă se transformase în smoală. S-a speriat.

- Nu se poate...exclamă pentru sine. Nu este posibil; binele nu poate avea rădăcini în rău. Tu nu ești mama mea! Tu nu ești ca mine, și eu nu am fost niciodată ca tine.

Auzind aceste cuvinte, ea s-a încruntat, și un rid i-a brăzdat obrazul supt. Apoi a râs; un râs mai groaznic decât însuși freamătul focului din mijlocul iadului. Uitându-se în pământ, a zis:

- Nu, ai dreptate. Nu ești ca mine… Dar ai fi putut să fii ca mine! Și nu este totul pierdut. Mai putem să ne unim forțele și să conducem lumea.

El s-a îndreptat amenințător spre ea, și a îmbrâncit-o, dărâmând-o de pe scaun.

-Tentațiile n-au nicio valoare pentru mine! i-a răspuns scârbit.

S-a apropiat de ușă. Atunci aceasta a fost cuprinsă de flăcări. A pus mâna pe clanța înroșită ca să deschidă ușa, a ieșit, și apoi a trântit-o; focul dispăruse, dar din cameră se auzeau țipete groaznice de durere.

Odată ieșit, și-a privit palmele arse, luminate de o rază a soarelui de dimineață.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!