Maxim încă din primele zile de școală i-a convins pe toți că-i place cartea, iar la sfârșitul primului său an școlar a fost premiantul clasei. Maică-sa și frații săi nu mai puteau de bucurie și au hotărât că oricât le-ar fi de greu nu se vor lăsa până n-o să-l vadă pe Maxim om cu carte, adică domn, poate chiar învățător.

– Măcar cantonier de-ar fi, să ridice și să coboare bariera și tot nu se va chinuii corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – se bucura Anna în fața învățătorului.
– Ce vorbiți?!... o contrazicea învățătorul Kramar, Maxim are înclinație spre învățătură și o minte sclipitoare, copilul acesta o să ajungă departe! O să ajungă mare om, numai să-l dați mai departe la școală, nu cumva să-l opriți acasă după ce termină clasa a patra.
Nu-l opriră. După ce Maxim termină a patra, însuși învățătorul Kramar îl duse la școala din Sighet, unde îl încredință în mâinile colegilor săi.

Maxim era deștept, harnic și ascultător, astfel se făcu iubit de către dascălii școlii orășenești chiar din primele zile, care deseori îl dădeau exemplu pentru întreaga clasă, ba câteodată și pentru întreaga școală spre deosebire de consăteanul său Iacob Klontz, care era greu de cap ca o sapă de lemn. Era o pacoste pe capul lui taică-său, care se cam săturase să tot ducă plocoane și să se roage ba de unul ba de altul ca să-l treacă clasa. Petru Klontz turba de furie când auzea cum îl laudă dascălii pe Maxim, iar pe loaza de fiu-său îl tot ponegreu și pedepseau pentru năzbâtiile pe care le făcea. Degeabă îl snopea în bătaie, degeaba îl lua cu binișorul ba se și ruga de el ca de Dumnezeu, lui Iacob pe o ureche îi intra și pe alta îi ieșea.
– Uită-te la Maxim Surduc, un coate goale îi chiorăie mațele de foame, dar e primul în clasă și tu, copil de gospodar nu poți trece clasa, până când să tot duc și să tot car ha?... Până când să mă umilesc în fața domnilor să te treacă clasa?... Pune mâna și învață că-ți rup șira spinării și o să te hrănesc în pat, măcar o să știu că nu o să mă mai faci de rușine! Eu te-am făcut, eu te omor!...

Odată întâlnindu-se cu mama lui Maxim, Petru Clontz începu s-o sfătuiască, s-o lămurească, chipurile că ea e văduvă și nu are cine s-o îndrume.
– Nu ai făcut bine Anna, nu trebuia să-ți trimiți băiatul la școală!
– De ce? – întrebă mirată Anna.
– Păi o să se destrăbăleze pe acolo și o să se întoarcă haimana de nu o să aibă folos nici Dumnezeu nici dracul de el, gospodar nu-l mai faci în veci!
– Dumneata nea Petre nu poți dormi de grija pruncului meu?... – râse ironic Anna. Mai bine ai sta treaz de grija pruncului tău, că eu slava Domnului încă nu am dat plocoane pentru ca al meu să treacă clasa, cum dai matale!
– Ia te uită la sărăntoaca! Prin burtă îi suflă vântul, nu are după ce bea apă și se ia la întrecere cu mine?... Cu mine te pui bă nenorocito!?... Cu mine cel mai înstărit gospodar din sat... urla, făcând spume la gură Klontz, păi eu te cumpăr cu tot neamul tău de sărăntoci nenorociți!
Anna nu-i răspunse ci plecă rușinată cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul mai amar ca pelinul.

Despre această întâlnire află și Ion, fiul cel mare al Annei și când îl întâlni pe Klontz la cârciuma lui Duvid îi șterse două palme, de-l culeseră oamenii de pe jos.
– Bagă bine la cap nea Petre, acuma te-am lovit de față cu oamenii, altădată, dacă te mai legi de mama, o să te prind singur și te omor sau îți aprind casa! Așa să știi! – îl amenință Ion.

A doua zi Ion fu chemat la jandarmerie.
– De ce l-ai bătut pe domnul Petru Klontz?! – strigă la el jandarmul.
– Poate l-am bătut, poate nu l-am bătut, răspunse liniștit Ion.
– Cum vine asta poate l-ai bătut, poate nu, mie răspunde-mi clar l-ai bătut sau nu?...
– Pai dacă domnul Klontz are martori că l-am bătut, înseamnă că l-am bătut, dacă nu are, poate l-a bătut altcineva și dă vina pe mine.
– Dumneavoastră Domnule Klontz, sunteți sigur că el v-a lovit? – întrebă jandarmul dezorientat de cuvintele lui Ion.
– Cum să nu fiu sigur? – se miră Klontz. Păi el m-a lovit la cârciuma lui Duvid, erau de față vreo opt-nouă oameni, unii chiar m-au ajutat să mă ridic de jos! – răspunse enervat.
– Atunci veniți mâine cu doi, trei martori și o să-i arăt eu lui Ion Surduc unde ierneză racii! – amenință plutonierul de jandarmi.
– Aduc, mâine aduc martori, pe toți îi aduc nu doi, trei, ci pe toți!

Klontz nu reuși să aducă nici un martor, deoarece oamenii nu vroiau să se bage, nu atât de frica lui Ion, cât din antipatia pe care i-o purtau celui mai înstărit gospodar din sat.

Asta îl sperie un pic pe Klontz și de atunci nu se mai legă de Anna, cu toate că se jurase în sufletul său, că odată și odată tot îi va plăti familiei Surduc rușinea prin care trecuse.

Va urma.