# . ANDANTE

Credeam că mă privea pentru prima oară. Dar apoi, cînd s-a întors, ocolind sfeșnicul așezat pe pian, iar eu simțeam pe umăr privirea ei lunecoasă și grea, am înțeles că eu sunt cel care-o vedeam pentru prima dată.
A aprins o țigare și cilindrul tare de tutun negru îi rotunjea buzele într-un involuntar surîs strîmb. Avea o gură cărnoasă, bine conturată de creolă și ticul acela de a-și mușca buza inferioară, o făcea mai ispititoare. Stăteam pe scaunul în stil Buendia, ținîndu-l în echilibru pe picioarele din spate și o priveam cum ridică sfeșnicul greu cu o mînă albă, puternică. O pală a părului negru ca noaptea, sau poate adierea unei umbre făcu să pîlpîie flacăra lumînărilor albe, în miros de cuișoare presate în cerul gurii cu o dușcă de rom. Ea sta dreaptă, nemișcată și pleoapele îi luminau în întuneric.
„ Întotdeauna” spuse și zîmbi cu siguranța unei fetițe care știe cu două săptămîni înaintea Crăciunului că va primi păpușa dorită.
„ Întotdeauna” i-am răspuns , n-o să uităm niciodată!”
„ Voi scrie cuvîntul acesta peste tot, ca să nu-l uităm niciodată!”
S-a îndreptat spre măsuța de toaletă, o piesă rară, antică, rătăcită în acel decor auster, sărăcăcios, aproape fără mobile, doar masa, pianul ieftin și două scaune, fără covoare care să-ți mîngîie pasul, doar podelele lustruite și linoleumul din bucătărie.
Lumina sfeșnicului făcu drumul dus-întors și i-am zărit strîns în pumnul golit de sînge, un stilet mic, cu mînerul cizelat din argint, care înfățișa un șarpe încolăcit pe un trunchi gol de femeie:
„ Jură”, mi-a spus și limba mea a cules un strop delicat de sînge, era sărat și dulceag totodată și crestat fără să simt, am lăsat-o la rîndul meu să culeagă, cu buzele, boabele purpurii de pe încheietura mea.
Am adunat clipele petrecute împreună și îmi va fi veșnic teamă că cineva va intra în visul meu, în camera aceea și o să-mi răscolească lucrurile.
Și-a strîns șalul din alpaca fumurie în jurul umerilor.
„ Þi-e frig?” am întrebat-o fiindcă pentru noi, frigul era mereu o certitudine, faptul că trăiam dezrădăcinați în cealaltă emisferă a globului, rece, ostilă, departe de casă.
„ Nopțile sunt răcoroase în orașul ăsta încrîncenat”
A trecut din nou în spatele meu.Umbra ei desena pe oglinda oarbă a peretelui alb un contur perfect: ea, așa cum o vedeam, parcă pentru prima dată, cu privirea agățată de profilul meu.
„ Te văd” , i-am spus fără să mă întorc și chiar îi vedeam ochii plecați în lumina flăcării, două perle întunecate pe un fond de sidef.
Am auzit cum își aruncă șalul pe podea, un sunet doar presimțit, cum își scoate bluza, nu, nu era prima oară, apoi toate hainele, și am simțit-o, prin toți porii mei, goală, acolo în spatele scaunului.
„ Nu te întorci?”, a șoptit rușinoasă, încadrată doar de mirosul pletelor negre.
Undeva, în Macondo înflorea un arbore de catuaba, cu flori carnale, albe, patinate cu verde și bronz.
Abia și-a sfîrșit vorba că am văzut-o goală, cu pielea arămie mîngîiată de flăcările pîlpîinde, cu lumina prelinsă pe sînii încremeniți, pe pîntecul sculptat în metal.
„ Mereu am vrut să te văd așa, cu pielea din adîncitura pîntecului ca de metal!”
„Întotdeauna?”
„ Da, întotdeauna!”
Frigul cuprindea corpul de bronz, o nereidă creolă, barocă, uitată în colțul unui muzeu și venele mele, întotdeauna, își vor aminti zvîcnetul greu,venit din pîntecul ei de metal.

# SCHERZZO

Aveam un cîine în copilărie, un Huski blînd cu ochii albaștri și-n fiecare noapte mă rugam spre întunericul de afară, cu buzele lipite de sticla răcoroasă, să primesc un cîine albastru. Bunica spunea seara, cînd mă învelea la culcare, plictisită de nesfîrșitele mele întrebări:
„ Fata asta are prea multă imaginație, ar trebui să o facem artistă sau scriitoare!”
Simțeam imaginația asta ca pe o febră misterioasă, după o gripă prelungită , în gură năvăleau gustul amar al chininei și cel astringent al lămîilor amestecate cu miere și eu visam corturi multicolore în care mă răsuceam în salturi periculoase la trapez , dansam cu pitoni leneși încolăciți pe corp, săream pe spinarea armăsarilor în galop. Cu scrisul încă nu mi-era clar, scriitorii erau bătrîni plicticoși, cu ochelari de metal, cu barbă și citate celebre pe buze.
Uneori, cînd luna se ridica rotundă și goală ca o burtă de pește aruncat pe prundișul nopții, vedeam în vis un bărbat înalt, brunet, cu ochi triști care-mi spunea:
„ Întotdeauna!”
Mai visam bineînțeles, un cîine cu blana și ochii albaștri.
Mai tîrziu, în metropola, care pentru mine era doar un gigantic animal cenușiu, cu lumini înghețate de suflul plictisului, cu alei liniare, încadrate de arbori chirciți sub ceața densă, regăseam visul și pe tine șoptindu-mi la limita între somn și trezie:
„Întotdeauna, auzi, întotdeauna!”
Oriunde întîlneam vreun bărbat îi șopteam:
„ Întotdeauna”
Probabil mă credeau nebună. Chelnerii în restaurante mă priveau ca pe o ciudată, cînd venind să ia comanda, le spuneam:”întotdeauna”. Scriam cuvîntul cu un deget sigur, ca într-o iscălitură pe geamurile aburite ale metroului, îl zgîriam în cafenele cu un cuțit pe melamina meselor sau îl desenam cu ruj pe oglinda din toaletă. Într-un magazin alimentar, am desfăcut o sticlă cu sos de tomate și am scris pe pardoseaua de gresie: „Întotdeauna”.
Un vînzător tînăr, îmbrăcat într-un halat verde smarald, de sub mînecile căruia îi ieșeau încheieturile mîinilor robuste și roșii s-a apropiat și m-a întrebat:
„Domnișoară, de ce ați mîzgălit podeaua?”
„ Trebuie să îl găsesc pe bărbatul care îmi apare în vis și-mi spune: întotdeauna!”, am zis rușinată pentru că vreo cîțiva bărbați mă priveau curioși, de parcă mi-aș fi scos lenjeria în public.
A ridicat din umeri și s-a întors peste cîteva minute cu o găleată și cu o cîrpă:
„ Acum vă rog să curățați podeaua!”
Stăteam în genunchi , ștergeam literele de sos și șopteam:”întotdeauna, întotdeauna”, iar în spatele meu lumea privea cu lăcomia celor care se înghesuie să vadă un accident de automobil.
Am înțeles că trebuie să renunț la obsesia din vis, poate cei cîțiva prieteni ai mei fuseseră amuzați la început de povestea mea, dar acum îi simțeam stingheriți cînd le povesteam, parcă le citeam în priviri:
„ Săraca își pierde mințile, poate ar trebui să se întoarcă acasă, să scape de frig și de visele ei stupide.”
Pentru că nu vroiam să mă întorc acasă înfrîntă, să-mi pierd vremea muncind ca secretară în birourile unei firme de avocați sau mai rău să accept măritișul, am decis să-mi continui cursurile în ciuda orașului și a ceții înghețate care îmi invada sufletul.
Mă sculam cu o oră înaintea răsăritului, îmi frecam tot corpul cu un prosop înmuiat în apă rece, aruncam la nimereală pe mine niște haine și alergam la stația de metrou. Vagoanele miroseau a urină, a croissanturi proaspete și a hîrtie de ziar, dar îmi plăcea îmbulzeala trupurilor calde, mă simțeam vie și cu tălpile pe pămînt.În sălile de curs, întunecoase, mohorîte mă pierdeam în masa cenușie a celorlalți, mă ghemuiam în băncile de lemn lustruite de coatele a zecilor de generații și mă afundam în studiul codului civil cu o încrîncenare sterilă. Zi de zi călcam pe aceleași urme, rutina îmi făcea bine, nu ieșeam seara nici măcar la o limonadă sălcie împreună cu ceilalți colegi și constatam cu satisfacție că mă schimb, devenind ștearsă, neatrăgătoare, aproape urîtă.
Nici măcar în vacanțe nu plecam niciunde, mă încăpățînam să rămîn în orașul sleit de vara prăfuită, scriam lungi și inutile scrisori tuturor cunoscuților sau mă plimbam prin parcurile pustii, îndepărtîndu-mă tot mai mult de clipele în care mîna ta îmi strîngea degetele reci în lungile nopți de insomnie, împrăștiind fiori de recunoștință în tot corpul. Timpul se scurgea leneș ca un pîrîu noroios prin selvă și eram doar la un pas să devin o înțeleaptă fecioară de cenușă, renunțasem să te mai aștept ca și cînd toate visele despre noi s-ar fi reîntors în neant, dar ițele încîlcite ale hazardului s-au rupt într-o zi oarecare.
Te-ai oprit în fața mea, în cafeneaua în care beam, în fiecare dimineață împreună cu trei colege, lichidul acela amar și grețos, care nu avea nimic din aroma fructelor de cafea crescute pe coasta verde a muntelui printre viguroșii nuci de Pará și mi-ai spus încet, dar suficient de clar ca să înțeleg ceea ce așteptam să aud încă din copilărie:
„Eu sunt cel care-ți apare noaptea în vis și-ți spune :întotdeauna!”
Dintr-o dată dimineața posomorîtă , învăluită ca de obicei în perdelele aspre ale ceții, se lumină, culorile străluceau vesele pe fațadele gri, rectangulare, ale clădirilor, lumea din jurul meu sporovăia voioasă, gălăgioasă, dar eu te auzeam și-ți răspundeam:
„Întotdeauna am așteptat clipa asta!”