Plec împreună cu mama mea la Spitalul de boli mintale. Până să ajungem să luam mașina care ne duce acolo, trebuie să schimbăm două troleibuze și două microbuze. Pentru mama mea, drumul este obositor, pentru mine însă nu. Eu una sunt obișnuită cu drumurile extraordinar de lungi pe care trebuie să le fac în București.
Înainte să plecăm de acasă, mă îmbrac destul de gros, pentru o zi din august. Mi-e să nu încep să tremur de frig. Mă doare atât de tare piciorul drept, încât de-abia pot merge, dar încerc de data asta să nu mă vait. Am momente când amețesc și am momente când nu mai văd deloc. E atât de trist că am început încă de la vârsta asta să port ochelari cu dioptrii atât de mari. Bine nu mă simt deloc. Starea în care mă aflu nu face altceva decât să mă deprime și să mă izoleze de realitate. (...)
După un drum de vreo oră jumate, ajungem și la Spitalul de boli mintale.
Când am ajuns să luăm al doilea microbuz, drumul până la spital a fost făcut mai mult pe un drum de țară. Greu de tot. Simțeam la un moment dat, cum o să vomit din cauza zguduielilor continue. Îmi simțeam stomacul în gât. Ce mai viață!
În microbuz ne întâlnim și cu doctorul pediatru, care cred că are vreo 54 de ani. Este îmbrăcat destul de lejer pentru o zi care încearcă să fie ploioasă. Nori pe cer alburiu-roșiatic și prietenie...
După ce ajungem la spital, mama mea poartă conversații cu o doamnă. Între timp, doctorul încearcă să-mi povestească cum a ajuns el să consulte pacienții de aici.
,,Să știi că am dus-o greu de tot și până la urmă nemaiavând pacienți, am ajuns să-i consult pe nebuni. Nu e chiar atât de ușor. Stau aici de un an și mă întreb câteodată, dacă nu o să iau și eu vreo boală de la fenomenele astea.”
Mă uit la el, așa încât doctorul să nu-și dea seama și încerc să nu mă trădez. Nu vreau să-i spun nimic despre mine și nici despre intențiile pe care le am în această dimineață. Încerc să-l las să-și dea seama singur ce vreau să fac. Nu cred că realizează.
Doctorul T. încearcă să mă trombonească. Îmi spune că adevărata cultură generală se face numai în liceu, după aceea intervin atât de multe încât viața te schimbă radical.
,,Și dacă nu pleci cu un bagaj de cunoștinte serios din liceu, după aceea ești terminat. Facultatea nu știu dacă mai are cum să te schimbe.»
Eu una nu cred ce încearcă doctorul T. să-mi spună, dar, pentru faptul că nu vreau să mă contrazic cu el, mă prefac că nu aud ce-mi spune. Urcăm vreo 15 minute un deal destul de abrupt. Eu, la un moment dat, îmi dau seama cât îmi este de cald și îmi dau puloverul alb și gros jos de pe mine.
Doctorul T. îmi spune că vrea să mă ajute să mi-l ducă până la destinație.
,,Mulțumesc, dar nu am nevoie. Să știi că eu una mă descurc cu lucruri mult mai grele în București. Așa că sunt obișnuită cu greul. Nu mă poți convinge, așa că ar fi mai bine să renunți. De fel sunt o masochistă și când spun lucrul acesta nu îl spun cu răutate.»
Doctorul T. se uită la mine și nu mai încearcă să-mi rostească nimic. Tipul este mult prea bun și îngăduitor cu mine. Cei care sunt mai bătrâni știu cum să le cucerească pe femei, pe când cei tineri sunt direcți, ceea ce mă deranjează.
Lucrul acesta mă afectează și nici nu știu cum să reacționez. Când mă uit la el, îmi dau seama că sunt atât de tânără și fără experiență. Asta e viața... la început toate sunt grele. Toate trec până la urmă. Cel mai mult contează ce vrei tu de la viață și de la propria persoană...
După ce ajungem la Spitalul de boli mintale, domnul T. încearcă să se facă plăcut. Deschide ușa camerei unde pacienții sunt consultați și mă poftește să intru înăuntru. De parcă ar dori să-mi arate tot felul de ciudățenii, care să mă scape de frică și de groază. O mare dezorientare îmi roade sufletul.
Mama mea intră în alt cabinet. Mă duc după ea. Între timp mă uit în stânga și în dreapta și ce văd este groaznic. Pereții spitalului sunt nevopsiți de cel puțin 50 de ani. Miroase a pișat și a rahat. Atmosfera este groaznică. Oriunde te-ai duce putoarea te paște la tot pasul.
La o lumină oarbă și difuză, mama mea trebuie să le scoată măselele ca un casap pacienților drogați.
Între timp, asistenta șefă, este atât de drăguță cu mine încât nici nu-mi vine să cred că lucrează la Spitalul de boli mintale de 30 de ani.
,,Domnișoară, eu vreau să vă fac cunoștință cu domnul Stephan.”
Mama mea nu este de acord, dar eu una mă gândesc să nu refuz o asemenea ocazie. Nu oricine poate să intre în contact cu tot felul de bolnavi mintal.
Aici poți să vezi absolut tot ce nici cu gândul nu-ți poți imagina. Schizofreni, paranoici, demenți, cretini care s-au născut cu sindromul Down, handicapați de care familia s-a descotorosit într-un final, și i-a lăsat în voia unei sorți nu prea fericite. Imi dau seama că pentru ei Dumnezeu nu mai există de foarte multă vreme. Dumnezeu a murit.
Mă uit foarte bine în stângă și în dreapta mea și îmi dau seama că, viața este atât de crudă, și că, oricare dintre noi poate ajunge acolo mai devreme sau mai târziu...
Simt miros de putred și de frig. Mă gândesc că orice șoc poate să facă dintr-un om, neom. Și, până la urmă prin câte am trecut și eu la vârsta mea atât de fragedă... (...)
Intru într-o cameră mare și spațioasă. După mine își face apariția domnul Stephan. Îl văd că este atât de bătrân și de topit de mizeriile vieții. Este îmbrăcat într-un costum gri, pantalonii sunt destul de strâmti pentru el și fără să vreau văd la cămașa lui niște butoni mari din argint. Arată de parcă ar fi de pe alte vremuri. Un om ieșit din timp.
Domnul Stephan este cocoșat și îmi dau seama că de-abia mai poate merge. Se vede că a trăit vremuri grele aici în spital.
După un moment de respiro, îi spun că sunt psiholoagă și că îmi doresc foarte mult să vorbesc cu el. Mă acceptă fără să ezite, deși înainte asistenta îmi spune că el nu acceptă să vorbească cu oricine...
Ne șsezam pe niște fotolii mari și spațioase. După vreo zece minute ne primim cafeaua fierbinte, o scrumieră și niște țigări fără filtru.
De data asta nu mai vreau să mă prezint. Îi spun doar că sunt ,,Raluca ». Un nume și atât...
Domnul Stephan nu ezită să-mi spună că la vremea lui a fost: mareșalul României, comandant al serviciilor de spionaj și contraspionaj al României, comandant al forțelor militare.
Îmi dau seama că suferă de megalomanie. Domnul Stephan încearcă să-mi spună că este sincer cu mine și nu uită să-mi rostească faptul că tot ce îmi va spune, dorește să rămână numai între noi doi. Eu una îi respect promisiunile...
,,Am primit moștenire de la bunica mea 350 de miliarde de dolari și, să știi că eu unul am cumpărat armament de la Bush, pentru România în valoare de 150.000 de dolari. Să știi că Bush a rămas impresionat de lucrul acesta.”
Mă uit foarte atentă la el și îmi dau seama că, în timp ce îmi povestește aceste lucruri mâinile îi tremură. Are Parkinson de vreo opt ani de zile. Vorbește cu nonșalanță de atâția bani, de parcă ar vorbi despre lucruri care fac minuni.
Îmi spune că securiștii sunt cei care l-au băgat în temnița asta. E groaznic și fără speranță.
,,Șeful KGB-ului, Evgheni Primakov, i-a mituit pe securiștii din România ca să mă scoată din circulație. Nici nu mai știu ce să cred. Nu e ușor să stai aici printre tot felul de oameni cu care nu ai despre ce să vorbești. Aici poți înnebuni de tot... ».
,,Pe mine m-au luat de acasă polițiștii. A fost înfiorător, și eu unul nu am putut să mă opun. » (...)
,,Și când mă gândesc ce a mai făcut și nevasta mea... Să știi că eu am avut în casă două tablouri de Rembrandt ,,Corabie la țărm » și ,,Corabie blocată la Polul Nord ». Când a venit poliția la noi în casă, nevastă-mea a avut inspirația să le spună că aceste tablouri sunt autentice și cred că a făcut cel mai mare rău posibil. Poliția a luat tablourile și nici până în ziua de azi nu le-am mai putut aduce din nou în casă. Poliția mă amenința de pe atunci cu bătaia. Și să știi că ei m-au adus aici. »
Trecând dintr-un subiect într-altul într-un ritm tulburător de repede, domnul Stephan ajunge să-mi povestească că a terminat în București facultatea de filosofie și de jurnalistică.
,,Și unde ați terminat facultatea de jurnalistică? În Leul?...”.
,,Nu, nicigând, am terminat facultatea de jurnalistică la Universitate. La Leul, pe atunci facultatea era a activiștilor de partid și se numea Ștefan Gheorghiu. Pe vremea lui Ceaușescu se intra numai pe bază de dosar...”.
,,Să știi că eu am publicat și cărți, fiind profesor universitar de sociologie. »
Fără să stea pe gânduri domnul Stephan îmi spune că a pubicat cartea ,,Metode și tehnici de propagandă » la editura Comitetului Central din București, ,,Conducerea știițifică a unităților în luptă ».
,,După care m-am gândit să scriu și romane. Așa că acum foarte multă vreme am scris ,,Capcana », descriind puterea politică în socialism și am mai scris o carte pe care nu am putut să o public vreodată. Cartea se numește ,,Camera obscură”. Acest manuscris a rămas în București la doctorul G. La spitalul Nouă. Îmi pare atât de rău că nu mi-am mai publicat manuscrisul... Dar nimeni nu a vrut să mă ajute să fac lucrul acesta.”
,,Lucrarea mea de doctorat a fost sublimă. A fost despre Emile Durkheim și despre pedagogia socială modernă. Am lucrat atât de mult la ea și până la urmă cu ce m-am ales...?”. (...)
,,După ce am terminat facultățile în București, am ajuns să scriu în Brașov la gazeta ,,Drum Nou”. Și lucrul acesta l-am făcut timp de șase ani. Făceam anchete sociale. Luam buletinele de la Poliție și apoi le stilizam. Pe atunci era însă cenzura. Trebuia să înlocuiesc tot felul de cuvinte cu alte sinonime. Șeful meu nu era de acord să public lucrurile cum mi le doream eu. Atât de multe trebuia să schimb, încât mă plictisisem la un moment dat să scriu lucruri cerute la comandă.” (...)
,,După un timp, fostul președinte al României, Iliescu a venit special la mine. Mi-a făcut o vizită în Brașov. A discutat cu mine șase ore. Vroia foarte mult să mă ia cu el în București și să conduc Centrul de Cercetare al Tineretului si eu unul nu am vrut să plec la București. Acolo viața este foarte dură.
Când eram la facultate verile erau sub orice critică. Trebuia să pun în geam cearșafuri ude și, în câteva minute cearșafurile se uscau. Nu mai vroiam să mă confrunt cu cei din Capitală. Am tras destule din cauza lor.” (...)
,,Eu am fost un copil diferit. M-am născut la Zărnești. Tatăl meu a fost avocat de profesie. A facut Dreptul la Paris și acolo și-a dat și doctoratul. Eu la patru ani am ajuns în Covasna. Am citit și în limba maghiară și în limba română. La grădiniță când alți copii se jucau, eu îl citeam deja pe Petre Ispirescu. Și uite așa am studiat toată viața. Dacă stau și-mi aduc aminte bine, cărțile pe care le-am citit le puteai băga în 90 de vagoane de tren... ».
După o scurtă pauză, în care noi nu facem altceva decât să bem cafeaua din ceșcute, domnul Stephan, îmi povestește despre manipularea maselor, despre cum poți manevra oamenii prin voce și prin imagine, la fel cum a făcut Iliescu la alegerile din mai 1990.
Încercăm să ne aducem aminte amândoi despre tot felul de scriitori care au avut de suferit din cauza comuniștilor: despre Paul Goma, despre Ana Blandiana, Deșliu, care nu erau altceva decât niște disidenți care au avut foarte mult de suferit, despre spitalul de boli nervoase din București, despre dezertori și trădători...
,,Și până la urmă ce se întâmplă cu manipularea în zilele noastre?”
În clipa aceea, fără nici cea mai mică ezitare, domnul Stephan îmi spune că e posibil ca eu să fiu condamnată pentru crimă. Și lumea este cea care ar crede acest lucru.
Mă uit în ochii lui și îi spun faptul că și dacă aș omorî un om, ceilalți de lângă mine, dacă ar fi destul de inteligenți nu s-ar baza pe surse neoficiale și, dacă și-ar dori atât de mult să afle adevărul, ar investiga cazul meu la poliție și s-ar documenta într-un mod foarte serios ca să afle adevărul. Iar ceilalți oameni, credulii, fără nici un dubiu m-ar linșa, fără să știe ce se ascunde de fapt în spatele unor cuvinte sau istorii netrăite.
,,Și până la urmă și o persoană inteligentă se poate lăsa manipulată, fără să-și dea seama... ».
După un timp foarte scurt, domnul Stephan nu uită să-mi spună faptul că își doreste foarte mult să se recăsătorească cu fosta lui soție și, deși, are 58 de ani împliniți, vrea să o ia de la capăt. Are mai multe vile și bani, dar, până la urmă nu banii sunt cei care ne aduc fericirea. Boala ne poate ucide visele și speranțele. (...)
Amândoi ne reamintim de ,,Procesul » lui Kafka, de Capote ,,Cu sânge rece », de Faulkner, de Freud, de Cioran, de Eugen Simion, de Nicolae Manolescu.
Îmi dau seama cât îi este de greu domnului Stephan să suporte această singurătate, care nu îi poate aduce altceva decât dezamăgiri de tot felul. Cărți nu poate citi, pentru simpul fapt că biblioteca lor nu are decât câteva titluri în limba maghiară.
,,Și literele sunt atât de mici și eu unul nu mai văd să citesc. Îmi trebuie ochelari, dar nimeni de aici nu mă ajută să mă ducă la un medic oftalmolog care să-mi facă și mie niște ochelari. Bani am, dar degeaba. Și stau aici de vreo șapte ani și nimeni nu vorbește cu mine. Nu mai am noțiunea timpului. Am nevoie de oameni inteligenți, dar ei vin rar pe aici, de parcă s-ar afla în concediu...
Am și un băiat care m-a dat uitării, dar eu unul, sper să plec de aici și să mă recăsătoresc cu fosta mea soție, pe care am ajutat-o să devină om. »
,,De ce boli suferă pacienții care sunt aduși aici ? »
,,Unii sunt schizofreni și aud voci, și alții sunt paranoici, lor li se pare că sunt urmăriți tot timpul de către cineva. Aici încă este bine. La alte spitale nu se ocupă nimeni de bolnavi.
Îi țin cel mult trei săptămâni sub sedative și legați de pat, după care doctorii îi lasă din nou în libertate. Ce dur este totul. De când ai ajuns să vii aici, nu știu dacă mai poți ajunge în libertate prea ușor. Aici îți dau tot felul de medicamente care au început să mă deprime. Stau în pat și vegetez. Nu mă simt deloc bine, mai ales că, nu demult am și căzut pe jos și după o operație am ajuns să fiu purtătorul unei tije metalice. Acum trebuie să mă duc la alt spital ca doctorii să-mi scoată tija, dar nimeni nu se ocupă de mine, așa cum mi-aș fi dorit. Eu unul, nu mă consider un om bolnav...».
După ce domnul Stephan își termină lecția de psihologie și de sociologie, asistenta șefă intră în camera miraculoasă și îmi spune că ședința s-a terminat și că trebuie să mă îndrept către cabinetul de stomatologie.
Îmi iau rămas bun de la domnul Stephan, care îmi sărută mâna și care își dorește foarte mult să ne mai întâlnim.
,,Poate că o să mai vin pe aici, dar lucrul acesta se poate întâmpla numai când vin de la București. Poate o să revin de sărbătorile de Crăciun.»
Plec din camera tristă, și îmi dau seama că nu numai oamenii sunt cei care te pot influența, ci și cărțile te pot distruge, regăsindu-te printre personaje.
Si-apoi realizez cât de mulți nebuni se află în libertate și lor nu li se mai întâmplă absolut nimic, orice ar face. Viața este un spectacol pe care trebuie să știi cu cine îl joci ca să nu mori răpus de soartă și de mârșăviile oamenilor cruzi...