agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2072 .



Mesteacănul blestemat
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Diia ]

2010-01-11  |     | 



Cărarea-mi era luminată…Am întors capul și-n spatele meu străluceau luceferii suferinței. În fața mea abisul destinului aștepta să-nghită prada ce i-a fost promisă. Eram la răscruce, neputincioasă și speriată. Am îngenuncheat și am ridicat privirea spre cerul întunecat. Liniștea era stranie și parcă totul în jurul meu a încremenit; era finalul ?Era prezența morții ?Dacă da, atunci, de ce în față genune și-n spate lumină? Era iadul și raiul? Ceva m-a împiedicat să merg mai departe, dar m-a pironit într-un pământ străin și nu știu câtă vreme am strivit sub genunchii mei firele nevinovate ale ierbii.Era atâta strălucire în spatele meu, dar în splendoarea aceea se tânguiau sinistru luceferii, frumoșii luceferi stăpâni peste urgia pământului.
M-am ridicat cu nesiguranța copilului care învață să meargă și am ales să mă rup din locul în care aproape mă îngropasem. Am făcut câțiva pași îndărăt și deodată m-am simțit ridicată și azvârlită . Am deschis ochii și trezirea îmi era poate benefică, pentru că eram în patul meu cu darul de-a înțelege că sunt o părticică din tirania terrei, un strop din viața ce ne-a fost dată și pe care, parcă, am vrea s-o dăm altcuiva.
Trecusem pe lângă moarte de multe ori, i-am făcut semn cu mâna și i-am sfidat prezența… poate a durut-o, poate m-a sfidat la rându-i… nu știu ! Cert este că nu a dorit să mă îmbrățișeze pentru totdeauna. Undeva în adâncul unui subconștient misterios și pândit de senilitate, cred că moartea mi-e chiar prietenă…?! Nu mă-ncântă, dar nici nu mă sperie. Voi avea o discuție cu ea, așa ca de la femeie la femeie, în ziua ultimului meu răsărit. Până atunci, vreau să-mi înțeleg repetatele renașteri pe care le-am trăit dar nu le-am gustat cu lăcomia unui gurmand.
Cum să poți descâlci șansele vieții? Îți întinde mâna, te ridici și simți că nu ți-a sunat ceasul plecării, că trebuie să mergi mai departe, însă drumul din fața ta este mai anevoios ca până atunci. Întind brațele spre orizonturile inedite ale noii mele existențe și las să se propage în toată ființa mea aceea euforie a bucuriei că mai trăiesc și mai pot să-mi număr anii și să ascult cum înfloresc macii, că sunt o alta care tocmai își primise dreptul la o a doua sau la o a noua viață. Dar întorc privirea și mă cutremur de tot ce e menit anume să-mi spulbere libertatea, să-mi fure acest drept de a fi. Mă simt ca un păianjen prizonier în propria-i pânză.
Vreau să schimb totul, vreau să reclădesc întregul care s-a sfărâmat ca o oglindă lovită și împrăștiată în mii de cioburi. Îmi oglindesc în bucățile trecutului tot ce-a durut și tot ce-a alinat. Construiesc în minte acest joc de puzzle pentru viitor, dar nici o piesă nu mi se potrivește. Mă întreb atunci : pentru ce o șansă ? Pentru ce, dacă nu pot să mă smulg din pâmăntul arid în care sunt sădită și să zburd cu soarele de braț și luna pe umăr, să simt în suflet mireasma primăverilor și gerul iernilor ca pe o căldură a îmbrățisării blăniței de iubire. Vreau puterea de a-mi croi alt drum ,de a lupta pentru dragoste, clipe tandre și șoapte nerostite ale buzeleor înfierbântate și flămânde. Freamătul trupului însetat de atingere și dulceața viselor de pe perna păcatului. Vreau să simt că sunt în locul pe care nu l-aș schimba cu nimeni, că am ceea ce n-aș da nimănui…Vreau viață-n trup și trup în viață.
Afară era noapte. M-am ridicat în șezut și am aprins lampadarul de lângă pat. M-am uitat la ceas era ora 00.30. M-a trezit visul sau o mână a providenței ? Am ridicat perna la spate și m-am lăsat pe ea, apoi am luat țigările și bricheta de pe aceeași noptieră unde era pregătită și cana cu cafea. Am pus scrumiera pe picioare și am aprins o țigară. Lângă mine în patul mare din dormitor, era un loc gol, rece și scăldat în semiîntuneric, desigur, celălalt lampadar nu are cine să-l aprindă, iar pe pernă stă un caiet cu eseurile și notițele mele alături de “Dragostea interzisă” a Susanei Johnson. O carte aproape erotică, o carte de epocă în care fanteziile sexuale, păreau mult mai elegante, mai excitante și mai inspirate. Bogate în atingeri și senzualitate, parcă, mult mai avansate ca astăzi. Tot ce se petrece azi în materie de sex, pare făcut după un singur tipar care ne domină, ne amorțește gândirea. Facem totul din impulsul că așa trebuie făcut, ne lăsăm pradă unor simțuri pe care nici nu știm dacă le avem, iar la final, când clipa aceea cosmopolită, dominatoare și magnifică moare, ne dăm seama că nu suntem decât niște animale care redevin ființe umane după ce se lovesc de marginea tare a patului.
Cartea lui Susan Johnson, descrie o dragoste curată, râvnită, obsedantă, ca pe o rațiune de a fii. Partenerii n-au bariere, nu-i împiedică nici multele fuste dantelate, corsetele legate în șireturi, nici chiloțeii stil pantalonași cu volănașe, aruncă tot , rupe tot și goliciunea se arată în totală lipsă de pudicitate sau timiditate, dă tot fără rezerve.
Cum să citești așa o carte când pe cealaltă jumătate a patului nu doarme nimeni. Întinzi mâna și n-o cuprinde nimeni. Rămâi cu senzația insistentă a dorinței care duce la excitarea până la a durea undeva în bikini minusculi încât, până și propria-ți atingere e respinsă cu repulsie luîndu-ți și dreptul de a te masturba.
Singură într-un apartament mare într-o capitală de județ, tânără și ticăloasă, atât de ticăloasă că am profitat de toți și toți au profitat de mine. Mi-am vândut cea mai bună prietenă într-un pat slâios de campanie unui tip suspus ascunzînd-o după gratii. Naivă am crezut că divulgînd faptele ei ilegale, eu voi fi ajutată să-mi public unul din romanele ce le-am scris.Mi-am sfidat părinții și frații și am plecat de acasă de câțiva ani, lăsîndu-i să mă caute și să sufere fără să-mi pese de durerea lor. Cum să mă duc să dau ochii cu ei ? Ce să le spun ? Că am un apartament mare și luxos și un cont gras în bancă, grație unui boșorog pe care l-am slujit un an, nici ca pupilă, nici ca amantă, nici ca infirmieră, dar într-un fel i-am fost de toate. Ticăloșiile mele au fost cu atât mai grave când mi-am bătut joc de singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată și care m-a iubit necondiționat. Am pângărit și terfelit în noroi unicul vis al vieții mele. Avea un suflet mare, multă blândețe și tot atât de multă sinceritate, dar eu am vrut bani, am vrut fast și peregrinări prin “crema” societății. Voiam să fiu o scriitoare de renume, să impun respect și admirație și cu ce m-am ales ?…O, da, publicasem două cărți pe care nici nu știu câți le-or fi citit, dar nu mi-au adus nici bani, nici glorie.Tot ce am câștigat vreodată a fost din minciuni și din trădări, dar mai ales din prețul trupului meu pe care, Marcu îl iubea până la obsesie.El era un tip simplu și aproape boem. Acum e căsătorit și are doi copii, dar se pare că nu e fericit. Câțiva amici comuni mă mai țin la curent cu problemele lui.Iată-mă singură, atât de singură până la durere și până la a nu mai ști că exist. Trecuseră opt ani de când Marcu mi-a zis:”Te iubesc ca un nebun și te voi iubi până la moarte, dar nu mai vreau să fiu sclavul tău! Rămâi cu bine Daria!”De atunci, n-a trecut o zi să nu vreau să schimb trecutul, să mă întorc, să-l regăsesc, să-i spun că m-am schimbat și pot să fiu cu el pentru totdeauna. De mii de ori privesc telefonul de lângă mine și lupt cu impulsul de a-l suna. Locuiam amândoi în două clădiri paralele și între noi era parcul unde ne petreceam zile și nopți pe o bancă lângă un mesteacăn secular. Odată ce am dobândit noul meu apartament m-am apropiat mai mult de blocul lui, acum imobilele noastre fac un unghi pe care-l taie strada ce șerpuiește pe lângă spațiul verde al cărui colț ne-ar putea uni ca pe două ipotenuze. Eram acolo mereu și totuși eram atât de departe. Ne întâlneam prin oraș de prea puține ori , dar treceam unul pe lângă altul ca doi necunoscuți care au drumuri diferite. Ajungeam în casă și fugeam la telefon; setea de tot ce a fost mă cuprindea uscîndu-mi întreg corpul. Apucam receptorul dar, iarăși nu sunam,apoi ieșeam din-nou în stradă și mă duceam în parc la mesteacănul viselor noastre, dar nu era nimeni și nici n-avea să vină.
Nu știu dacă eram suflete pereche, dar ne chemam prin puterea gândului, simțeam că într-un moment oarecare trebuie să fug la locul știut și-l găseam acolo ori venea în urma mea. Vai dar, de câte ori ar fi trebuit să plec din patul altcuiva pentru că în mine rupea strigătul dragostei și nu m-am dus, dimpotrivă, m-am dăruit celuilalt cu revoltă, cu sălbăticie chiar, făcîndu-l vinovat în sine de absența mea în brațele lui Marcu. Prea profund ne ghiceam de la distanță, poate era telepatia, poate inimile noastre au fost și mai sunt într-un dialog neîntrerupt, pentru că și acum eu simt la fel și am convingerea că sunt așteptată, dorită, însă orgoliul îl reține să mă caute. Nimeni nu poate porunci inimilor să nu-și mai vorbească, pentru că nimeni nu poate ști când moare cu adevărat iubirea.
Mă întind după manuscris…Începusem un nou roman:”Am trăit trei ani”, da, e povestea mea pe care abia acum la 30 de ani, am înțeles-o.Am înșirat pe zeci de coli, toate simțirile, toate gândurile mele de atunci, precum și multele trădări și minciuni cu care i-am plătit sinceritatea și strălucirea din priviri celui care mă voia pentru vecie. I-am dedicat creația mea și sper ca într-o zi să o citească și să mă ierte pentru căința în care voi coexista de acum și până la moarte.Le-am răscolit în mine toate și parcă nu acum opt ani s-au petrecut ci doar cu opt minute-n urmă. Totul este atât de real, de clar, de dureros,și pare că el e aci, dar întorc privirea și dau peste fidela mea prietenă singurătatea. N-a mai putut altcineva să crâmpoțească încă o dată sufletul meu în așa fel, pentru că, pe fiecare îl comparam cu Marcu. E ca un blestem, ca un tipar lipit de inimă precum un sigiliu pe un pergament interzis. Romanul meu nu are sfârșit pentru că finalul nostru nu are final câtă vreme în auzul subconștientului meu mă surzește strigătul lui. Trebuie să găsesc acest finiș… .
Am aruncat pe pernă caietul, de data asta hotărâtă să fac ceva. M-am lăsat pe marginea patului , am întins mâna spre telefon, dar m-am trezit că aprind o altă țigară.Am meditat. Ceasul arăta ora 1.00 a dimineții, tocmai se-ncheiase ziua Sfinților Petru și Pavel. Simțeam că acum e momentul. Trenul meu e în gară și trebuie să urc. Am ridicat, în sfârșit, receptorul și ,ca teleghidată ,am format numărul. Nu doream să mă răzgândesc. La un alt capăt, alt telefon suna.
- Alo! Aud vocea lui într-un final.
- Vino în colț la ceasornicărie, acum ori niciodată !am spus ferm.
- Alo! Alo! Nu te aud !Cine este ?Insista vocea care-mi străpungea trupul cu ace mărunte.
Am închis. O clipă am vrut să renunț, dar mi-am zis iar:”Acum ori niciodată!”Am format din nou, dar aceleași probleme telefonice. Era clar. Aparatul lui era defect. Am aruncat receptorul în furcă, m-am îmbrăcat cu o rochie mini, neagră și mulată care-mi scotea în evidență formele firave și frumos conturate ale corpului de balerină, așa cum însuși Marcu îmi spunea. Am încălțat o pereche de sandale negre cu toc cui, părul blond și lung l-am lăsat să zburde pe spate, m-am machiat, m-am parfumat cu același deodorant Nicole, pe care el l-a definit ca fiind parte din eu-ul meu personal.Am scris un bilet cu aceiași chemare:”Vino-n colț la ceasornicărie,acum ori niciodată!”. L-am pus în poșetă, am pus-o pe umeri și am plecat.
Ceasornicăria era unghiul imobilului unde locuiam și forma pe aceeași direcție unghi cu parcul întâlnirilor noastre.
Nu l-am chemat la banca de lângă mesteacăn, pentru că nu voiam să știe că sunt eu…Da, într-un procent cât de mic îmi era teamă că nu va veni. Ajunsă în stradă mă îndreptam cu șovăială spre clădirea unde la etajul trei, locuia o parte din mine. Una din ferestre era luminată. Știam că e singur; la ultimul meu apel a spus: “Cred că telefonul meu e defect. Oricine ai fi și e o urgență vino la mine acasă !”Nu puteam să-i bat la ușă pur și simplu, speram să treacă cineva pe stradă să-i ducă bilețelul.
Era cert că visul care m-a trezit cu un gust amar, a fost ca o premoniție; o mână salvatoare m-a îndepărtat de abis și m-a azvârlit spre lumină, iar acum făclia șansei mele este aprinsă acolo la etajul trei. Aceeași mână m-a împins afară din casă și iată, în fața mea vine grăbit un băiat din scară cu mine. Hazardul l-a pus în calea mea.
_ Alin ! Stai, te rog, o clipă !
_ Sărut mâna ! m-a salutat politicos.Ce este ?
_ Pot să te rog să-mi faci un serviciu ?
_ Depinde ce… a șovăit băiatul.
_ Să duci acest bilet în blocul acela, la cineva de la etajul trei, vrei ?
_ Numai atât ?
_ Numai atât, dar s-ar putea să nu fie așa simplu…La apartamentul opt, este un domn Marcu, doar lui i-l dai. Dacă iese o femeie, nu vreau să bănuiască nimic. Iar acestui om, nu-i spui cine te-a trimis, nici nu-i spui cum arăt, doar că vreau imediat un răspuns. Te descurci ?
_ Sigur. Am plecat !
_ Te aștept aici, i-am mai zis.
_ Vin imediat, a adăugat Alin și a fugit cu răvașul meu în mână.
Am rămas în umbră cu inima cât un purice și abia dacă îmi simțeam răsuflarea. M-a cuprins îndoiala, teama… Nu știu ce simțeam în acel moment, îmi doream aprins, măcar o simplă îmbrățișare și puteam să mă arunc în genunea din visul care îmi curmase somnul în aceea noapte decisivă a vieții mele. N-au trecut nici cinci minute că Alin s-a întors alergînd.
_ L-am dat lui Marcu. E singur acasă și mi-a spus să vă transmit că nu vine la ceasornicărie, vine pe banca de lângă mesteacăn, m-a informat el.
_ Mulțumesc, ai făcut o treabă bună !
Tremuram. Și-a dat seama că sunt eu și totuși vine. Vine la locul idilei noastre, acolo unde a început totul și unde pentru opt ani a tăcut totul. Am luat-o alene pe drumul paralel cu parcul și m-am opri în fața uneia dintre intrări. L-am văzut urcînd treptele altei intrări dinspre partea din care a apărut. A luat-o pe margine, a trecut pe lângă mine și la câțiva metri pe aceeași parte s-a oprit la bancă. Felinarele publice ardeau, dar stâlpii și copacii parcului făceau umbră iar eu eram ferită de aceste umbre. Oare cum mă va primi :a venit să termine un final neterminat sau să-nceapă un început neînceput ? M-am urnit din loc, am traversat strada și atunci m-a văzut. Eu mă apropiam de arcada intrării, el se apropia de mine.
Când am urcat ultima treaptă, era deja în fața mea.
L-am privit neîncrezătoare, el m-a privit zâmbind.
Am ajuns în fața lui cu mâinile încrucișate la sân, el m-a primit cu brațele deschise larg. M-am cuibărit la pieptul lui robust și cald. Am tăcut o vreme înlănțuiți și legănîndu-ne ușor, apoi, am îndrăznit să ridic privirea spre el și buzele noastre s-au întâlnit într-un sărut lung, flămând și prea mult așteptat.
_ Ce-i cu tine aici, la ora asta ? m-a întrebat într-un târziu atât de tandru dojenitor.
_ De unde ai știut că sunt eu ? i-am răspuns cu o altă întrebare.
_ Am cunoscut scrisul de pe bilețel. Oare puține scrisori și povești o-i fi citit cândva scrise de tine ?!
_ De ce ai venit ?
_ Pentru că scria acolo :”Acum ori niciodată!” N-am vrut să pierd această șansă, te-am așteptat demult. De ce acum ?
_ De ce nu tu, de ce eu ? am mai întrebat ca și cum mai conta, pentru că ceea ce-mi spunea îmi mângâia sufletul ca adierea plăcută a vântului ce ne împresura la acel sfârșit de iunie.
_ Tu ai fost cea care ai trișat, nu eu…
_ Și acum m-ai iertat ?
_ Te-am iertat demult…Da’ auzi, de ce ne-am oprit aici ? Hai să stăm jos ! m-a luat în brațe și s-a așezat pe banca unde dormeau amintirile noastre, luîndu-mă pe genunchii lui. Uite, aceleași picioare, lungi, fine, frumoase, mă mângâia cu atingeri reținute. Ești neschimbată, ești aceiași mică balerină, ba mai frumoasă, acum ești femeie. N-aș putea confunda niciodată acest trup și nici acest parfum, tot cu “Nicole”te dai ?m-a sărutat fin pe gât și m-am înfiorat.
_ Dacă l-ai recunoscut, atunci e același, i-am răspuns.
Fără cuvinte, m-a strâns iar lângă el și a început să mă sărute pe gură parcă gata s-o crâmpoțească.
_ Ah, Doamne, cât mi-am dorit să mai fac asta din nou… Ești aici ? Chiar ești aici ? Nu e vis ? a început să mă pipăie peste tot.
_ Da, darling…
_ Darling, m-a întrerupt deodată. Îmi era dor să te mai aud spunîndu-mi așa, Didina mea dragă.
Eu eram Didina, ca un personaj al unui film pe care în prima noastră lună de întâlniri l-am vizionat împreună. El era darling al meu.
_ Spune-mi ce-i cu tine, ce s-a întâmplat ? a insistat iar.
_ E mult de povestit…
_ Eu am timp.Putem merge la mine, sunt singur, a mai adăugat.
_ Și eu sunt singură și m-am mutat mai aproape, am ținut să-l informez.
_ Știu unde te-ai mutat. Am auzit că ai câștigat un apartament de la un bătrân, m-a surprins el.
_ De cât timp culegi informații despre mine ? l-am întrebat cu o voce aproape stinsă.

_ De câțiva ani…
_ De ce ?
_ E mult de povestit…!
_ Am timp, am tot timpul din lume…
_ Să mergem atunci ! s-a ridicat odată cu mine și m-a luat de mână trăgîndu-mă după el.
_ Ai decis și unde …?!
_ La mine. La tine aș fi într-un loc necunoscut iar mâine când voi pleca, voi crede că totul a fost vis, mi-a răspuns pe un ton melancolic.
_ Să-nțeleg că eu va trebui să plec a doua zi !?am mai adăugat.
_ Nu, dacă nu vrei…Nevastă-mea se-ntoarce peste trei săptămâni, iar eu am concediu o săptămână.
Am zâmbit, dar n-avea cum să vadă satisfacția care mi-a luminat fața și sufletul felicitîndu-mă pentru momentul ales. Dacă totul s-ar fi rezumat la cele câteva ore cât au mai rămas din noaptea aceea, odată cu ivirea zorilor riscam să ne pierdem într-un alt tunel de opt sau optzeci de ani, ne mai ajungînd la capătul unde ne puteam împreuna din nou. Dar, uite, avem în față zile și nopți care să ne învețe să ne reobișnuim cu ceea ce-au fost odată Daria și Marcu.
_ Du-te ! m-am tras din mâna lui când am fost aproape de clădirea unde urma să intrăm.
_ Ce este ? s-a mirat întorcându-se instantaneu spre mine.
_ Ia-o înainte, te voi urma! Știu unde trebuie să intru, dar nu cred că e bine să mă vadă vecinii tăi.
_ Ai dreptate ! Am plecat !
Locuința lui era modestă; am intrat într-un antreu lung și lat, în față aveam bucătăria destul de încăpătoare că montase acolo și o sofauă veche, apoi câteva corpuri suspendate și masa lângă aragaz. În stânga era sufrageria cu o mobilă clasică de furnir maron, dar bine întreținută, apoi, în dreapta baia care făcea unghi cu camera mică, unde era și terasa, a cărei ușă deschisă făcea să pâlpâie perdeau ce-o acoperea. Pe peretele de la intrarea în odaie, o canapea exstensibilă, întinsă în acel moment, pe care așternutul era mascat de o pătură înflorată. Un șifonier îngust , în fața acestuia un fotoliu, după care o comoda ,pe cealaltă parte, pe care sta televizorul și un casetofon, iar la mijloc o măsuță de cafea ce păstra urmele altor musafiri, două pahare și două cești goale alături de o sticlă de votkă ieftină.
_ Pot fuma ? Mai fumezi ?l-am întrebat căutîndu-mi în poșetă țigările după ce mă instalasem în fotoliu.
_ Da. Carpați fără…
_ Ia de-aici, nu vreau să poluezi aerul cu mirosul țigărilor tale, i-am întins pachetul de Marlboro.

_ Aceleași gusturi rafinate… a îngânat el servindu-se din oferta mea. De băut n-am decât votkă din asta, a ridicat sticla din fața lui. A fost Ilie pe la mine, îl mai știi ?
_ Sigur…Nu beau așa ceva. Te duci jos și cumperi o sticlă de whisky, o cafea bună și o apă minerală, i-am întins câteva bacnote.
_ La tine nu se sfârșesc niciodată banii ? Mereu făceai așa și eu mă simțeam prost, dar tu nu transpirai pentru acești bani, sau da ?
_ Nu fi cinic, te rog !
_ Iartă-mă că n-am uitat, dar sigur, nu vreau să stric momentele astea.
_ Pentru cultura ta generală, bătrânul mi-a lăsat și un cont substanțial în dolari, în bancă, iar pentru asta chiar am transpirat, i-am răspuns pe un ton răutăcios.
_ Acum ești tu cinică…Hai că mă duc să cumpăr, a ieșit imediat.
Revenise cu tot ce-am comandat, însă adăugase și o cutie de ciocolată.
_ Măcar atât pot și eu…a comentat trist.
Pentru o vreme s-a pierdut prin casă în timp ce eu urmăream ceva neinteresant la televizor. Când s-a întors în cameră avea tava cu ceștile pline de cafea caldă și era îmbrăcat altfel; renunțase la pantalonii de stofă și cămașa în carouri pentru o simplă pereche de bermude și atât.
L-am privit înmărmurită. Aveam în fața mea același om de altădată, însă mai matur și mai împlinit. Înalt, musculos, viril, bronzat…Forme pur masculine cu pectoralii robuști și Ve-ul taliei bine definit, picioarele lungi ușor păroase, cu pulpe pline și construcție solidă. El a pus tava pe măsuță, eu m-am ridicat ușor și m-am apropiat de bărbatul care aproape gol mă înnebunea prin simpla lui prezență. Ochii căprui, ușor alungiți, radiau într-o strălucire pe care numai sufletul lui o putea emana. Gura potrivită cu buze cărnoase și un zâmbet prin care radia întreaga față dezvăluind o dantură albă perfectă, sta întredeschisă într-o perpetuă dorință.
Degetele mele se plimbau timid prin părul de pe piept. Toate simțurile mi se trezeau la viață și fără cuvinte trupul meu fremăta gata să se prăbușească.Limba lui îmi ungea fin gâtul cu șoaptele salivei fierbinți, dar pe mine cioburi de gheață mă invadau lăuntric înțepîndu-mă plăcut. Fermoarul rochiei se deschidea încet și într-o secundă aceasta era pe jos. A urmat sutienul și apoi două brațe puternice m-au luat pe sus și m-au întins pe pat. În genunchi ,în fața mea, își purta palmele pe corpul meu aproape gol modelîndu-l parcă, la fel cum sculptorul își modelează opera. Fără veste mi-a desprins bikinii de șolduri și cu mișcări atât de încete i-a dus până la degetele picioarelor. S-a descotorosit și de bermudele cu care era îmbrăcat și s-a întors la gura mea sărutînd cu timiditate bucată cu bucată din ceea ce era femeia din patul lui.Înlănțuirea era atât de râvnită încât păream ca două fiare înfometate bătîndu-se pe o bucată de carne. Îmi săruta ochii, gâtul, apoi sânii mici și rotunzi cu sfârcurile întărite, iar când limba lui s-a făcut simțită între coapsele mele, din instinct am început să mișc într-un du-te - vino lent și dorit. Respirațiile noastre se întreceau într-o sacadare ritmică iar în mine plutea tremurînd în euforie feminitatea adormită demult. Nu era necesară o pregătire pentru a cere lucrurilor să se întâmple, preludiul nostru a fost în noi tot timpul în cei opt ani pe care i-am lăsat să ne macine sufletele și să ne chinuie simțurile ca doi copii proști care nu știu să ceară sau să întrebe. Neînțelegînd că orgoliul ori teama de refuz ne poate costa un preț imposibil de plătit. Treceam unul pe lângă altul de parcă nu ne-am cunoscut niciodată însă în noi rodea un dor nestins într-un veșnic foc mocnit. A fost de-ajuns să ne privim și să-nțelegem că nimic nu a murit din tot ce-am avut și o simplă atingere a reaprins flacăra ce ardea cândva cu atâta vâlvătaie. Un simplu sărut a făcut să înțelegem cât de mult ne dorim. Cât de mult voiam să-l simt în mine posedîndu-mă numai pentru el și cât de mult voia să mă simtă iar a lui. Penetrarea a fost ca un junghi care amorțește și învie totodată întreg organismul și pe care-l simți până în creier cu tendința de a-l goli într-un izvor al excitației care nu mai receptează altceva decât momentul prezent. Am vrut să luăm tot, să gustăm tot, să recuperăm ceea ce-am lăsat cu multă vreme-n urmă. Nimeni nu socoate, nimeni nu se uită la ceas în acele clipe, dar când te trezești la realitate independent de voința ta, e ca și cum ai cădea din palmele fericirii în brațele dure ale cotidianului în care ești condamnat să trăiești. Am rămas agățată ca o liană lipicioasă de corpul transpirat și liniștit al celui ce-l iubiam. Cu capul pe pieptul solid ascultam melodia inimii care abia acum am înțeles că atâta amar de timp a cântat în surdină serenada unei regretate iubiri, acompaniată de cea care jelea sub sânul meu. Pierdusem cândva toate astea, iar tăcerea neștiinței a dus ca acum când mi-am regăsit suprema comoară, aceasta să fie întreținută de o altă femeie, azi, dacă vreau o bucată va trebui să accept s-o împart cu cealaltă. Cum mă voi împăca oare cu acest lucru ? Monedă pentru monedă. Nimic nu ți-e iertat în viață. Așa cum odată Marcu a trebuit să mă împartă cu ceilalți, iată-mă nevoită să-ndur aceleași fapte. Fără să vreau începusem să plâng.Abia acum am înțeles ce bogată am fost.
_ Ce-i cu tine ? mi-a șters îngrijorat fața înlăcrimată.
_ Nu știu. E doar răzbunarea destinului.
_ De ce spui asta ?
_ Darling, tu crezi că eu nu realizez ce-am făcut din tine atunci ?m-am ridicat într-un cot și l-am privit.Acum totul mi-e clar și mă urăsc pentru că am fost atât de mârșavă. Te-am iubit. Te-am iubit și atunci și în toți anii aceștia, dar, de ce nu mi-a fost de-ajuns ? Acum când pot fi doar a ta, și numai a ta, pentru totdeauna, tu nu mă mai poți primi, pentru că locul meu e ocupat și azi împart cu altcineva cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit vreodată soarta. Știu că așa ai simțit și tu, dar eu n-am vrut să văd. De ce nu am putut găsi un alt Marcu, de ce ?

_ Te-am blestemat Didi…Să nu găsești liniștea și nici iubirea decât dacă te întorci la mine. Toți anii aceștia am știut că într-o zi te vei întoarce.
_ Atunci, de ce te-ai însurat ?
_ Dintr-o greșeală, s-a ridicat și a aprins o țigară.
_ Dă-mi și mie una! am cerut și eu iar el mi-a întins și paharul cu whisky.M-am așezat turcește și am pus scrumiera între noi.Ce fel de greșeală? am întrebat curioasă.
_ A rămas însărcinată…
_ Îi puteai plăti !
_ Nu!Nu copilului meu, și-apoi cine-mi garanta că tu îmi vei dărui unul vreodată?
_ Mda…! am îngânat trăgînd fumul în plămâni. Și fetița ?
_ A sosit pur și simplu. Eram deja o familie și ce rost aveam să mă opun ?
_ Ea cum este ?am mai întrebat.
_ E subțirică, e blondă, ca și tine. Și e femeie de treabă.
_ O iubești ?
_ Nu. Eu am iubit o singură femeie în viața mea și o voi iubi până la moarte, fie că e cu mine sau nu, mai are rost să-ți spun cine e ?nu i-am răspuns, am lăsat privirea în jos. O respect, o admir și m-am obișnuit cu ea, a continuat el.
_ Știe ?
_ Cred că simte. Nu i-am spus niciodată nici că o iubesc, nici că nu. Oricum, i-am povestit de tine.
_ Știe cine sunt ?
_ Nu. N-am dat nume sau date. Ești Didina. Știe că e un alint. O să-ți arăt o fotografie, a stins chiștocul, a sorbit din cafea și a ieșit din cameră.
În câteva clipe a revenit cu două fotografii, una era a copiilor, iar cealaltă a rivalei mele . Când am dat cu ochii de cea care era imortalizată pe hârtia din mâna mea, am încremenit.
_ Mariana…! am exclamat recunoscînd-o pe cea mai bună prietenă a mea și colegă de bancă în liceu.
_ O cunoști ?! s-a mirat și Marcu.
_ Nu se poate! Nu se poate să-i fac așa ceva unei bune prietene! Din nou soarta îmi întinde capcane și mă-mpinge spre ticăloșii. Cum să scap, Marcu? începusem să plâng iar. Acum câteva minute am văzut în tine salvatorul meu, dar nu poți fi. Nimeni nu mă poate salva !
_ Hei, liniștește-te și povesteșe-mi! Hai să găsim o soluție! m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe ochi și pe gură.
_ Eram foarte bune prietene în liceu și după. Am stat patru ani în aceeași bancă. După absolvire, ea a rămas acolo eu am venit încoace. Ne vedeam foarte rar. Cum a ajuns în oraș ?
_ Cu serviciu. Ne-am cunoscut la locul de muncă. Lucrează cu mine la uzină.
_ De ce tocmai ea ? Cum să-i fac așa ceva ? E într-adevăr o fată minunată.Dacă vreodată aș fi fost convinsă că renunț la tine definitiv și nu avem nici un viitor împreună, n-aș fi găsit o altă femeie mai bună să-ți fie soție. Știu de ce ai fost atras de ea: ne asemănăm foarte mult ca fel de a fi. Avem multe în comun, chiar și fizic semănăm puțin. În școală ne spuneau colegii surorile Kessler.
_ Nu trebuie să te simți vinovată; Tu ai fost prima. Ai avut mereu inima mea , Mariana n-a avut-o niciodată. Nu i-ai luat nimic, dacă e să gândim logic, ea ți-a luat ție.
_ Dacă ar fi știut, nu te-ar fi acceptat…O, Doamne, mi-am amintit deodată și am dus mâna la gură, i-am povestit despre tine în câteva scrisori, atunci, la început ,și chiar despre alte aventuri ale mele. Îmi scria mereu că nu te merit, să mă liniștesc pentru că într-o zi te voi pierde…Câtă dreptate avea…
_ Nu va ști niciodată că eu am fost. Mai sunt destui Marcu, nu ?
_ Oare ? Nu e un nume prea des întâlnit și nu în acest oraș. Sper că ceea ce i-ai povestit despre câte ți-am făcut , să nu coincidă cu ceea ce i-am spus și eu !? Ar face legătura, dacă vreodată ne-ar vedea împreună, nu-i proastă…Of, Darling, cum să fac asta ? Nu vei fi al meu, nu pot să te rup de lângă ea, n-am acest drept. Îmi doream să am o familie, să mă așez la casa mea și să –mi îndrept toate greșelile trecutului, dar toate-mi sunt împotrivă. Se pare că m-am născut anume pentru a face rău celor dragi…
_ E cam devreme să te gândești atât de departe, la ideea că îmi voi lăsa familia pentru a închega alta cu tine.
_ Știu. Ea are copiii, o legătură mai puternică decât toată iubirea lumii.
_ Sunt ai noștri, nu ai tăi , Mariana nu ți-a luat acest drept și poate că nu vor avea așa mare putere să mă țină la infinit lângă femeia pe care n-o iubesc, gândind la tine. Însă, nu despre copii e vorba, ci despre tine…Va trebui să treacă multă vreme ca să-mi recâștigi încrederea și să înțeleg că într-o zi, noi doi vom putea îmbătrâni împreună. Nu poți garanta că mâine nu vei cădea din nou în brațele altui bărbat, or eu nu-mi voi distruge căsnicia pentru așa ceva. Nu vreau să te pierd iar ! Știi bine că te iubesc, hai să ne bucurăm de regăsirea noastră și să ne trăim această nouă idilă lăsînd destinul să hotărască pentru noi.
_ Cred că ai dreptate…E logic…am îngânat eu cuibărindu-mă în brațele lui.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!