De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei cești de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operație, își îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorințele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în fața acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiție de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni și toate grijile dulci ale alăptării, hăinuțelor și numelui au dispărut. În locul tuturor acestor lucruri simte răceala ramelor de metal pe care își sprijină picioarele cum îi urcă dintre tălpi spre miezul ființei. Și o ușoară amorțeală deasupra genunchilor flexați, acolo unde sunt strânse chingile. Zace imobilizată într-o postură dezonorantă prin senzualitatea ei în fața doctorului și a moașelor, dar frigul, amorțeala și spaima sunt mai puternice decât pudoarea. Halatul nu îi mai acoperă vintrele. Dacă ar ști că totul depinde doar de cei prezenți în sală, de aparatele sofisticate ce o înconjoară cu lumini și sunete ciudate, ar fi liniștită, în ciuda durerii acute ce îi taie din când în când respirația. E însă singură aici, întinsă pe patul alb fără cute și tot Universul își face loc prin pântecele ei. Toți se așteaptă ca ea să ducă greul, să își coordoneze respirația, mișcările bazinului și ale abdomenului, să împingă la momentul potrivit, dar ea nu se poate concentra. A uitat tot. Atâtea lecturi despre etapele teribile ale travaliului scrise de mamoși pricepuți, unele serioase, academice, alte pe jumătate glumețe, atâtea lecturi care să o liniștească, degeaba. Își zice că nimic nu te poate pregăti pentru acest moment și într-adevăr nimeni nu o întreabă dacă este pregătită înainte să înceapă. Ei știu mai bine. Ar vrea să spună ceva ca să-i oprească sau să-i întârzie, însă o contracție neanunțată, ce îi încordează mușchii spatelui și o aruncă într-o parte, îi transformă protestele într-un geamăt înfundat și gâlgâit.
Una dintre moașe îi comunică doctorului gradul de dilatație, iar cealaltă îi tamponează fruntea, șoptindu-i fără nicio urmă de compasiune: „Respiră!”. Se simte obosită și descurajată dincolo de marginile oboselii și ale descurajării. Unde este el? Ar fi trebuit să fie aici, să o țină de mâna, să îi dea din calmul lui, din puterea lui, iar ea, la rândul ei, să îi transmită prin această conexiune toată durerea pe care o resimte. Astfel arată în imaginația ei încălzită de hormoni scena nașterii: cu el prezent la capul ei, cu doctori blânzi și asistente subțiri si drăguțe, cu un pat moale, cu multe flori și daruri. Dar el a dezertat – așteptă afară plimbându-și lașitatea prin zăpadă –, moașa care îi face toaleta este masivă și are mustață, miroase pătrunzător a spirt și a clor, iar ea strânge în palme barele de la marginea patului. Aude iar „Respiră!” și ea respiră docil până când crampele se estompează iar timpul se dilată și el lângă tâmplele ei. De la înălțimea staturii sale impozante doctorul o privește curios în timp ce își îndeasă pe falangele lui groase ca niște trunchiuri de copaci, mănușile de cauciuc. Pentru el este o formalitate: prea puțină emoție și prea mult automatism. E pregătit să înceapă. Se apleacă cu toții asupra ei.
Până nu demult, moartea cu tot misterul său laic și bisericesc, ce afecta definitiv nu numai o singură viața ci toate viețile din jurul locului în care se cuibărea, i se părea cel mai înspăimâtător lucru. Nu își închipuise niciodată că tocmai începutul vieții poate fi mai traumatizant decât sfârșitul ei, că mirosurile ei dulci-acrișoare pot fi mai grețoase decât mirosurile îmbălsămării și că sfâșierea ei continuă nu cu liniște, ci cu suferință. Acum își amintește de înmormântarea tatălui ei în urmă cu câțiva ani buni și de tot mănunchiul de trăiri contradictorii ce îi răscoliseră sufletul și i-l pregătiseră pentru maturitate. Aceasta este adevărata maturitate. În această sală prea puțin încălzită, în această noapte lugubră de februarie cu un amurg prematur, lângă acești străini pe care îi simte atât de îndepărtați. Se chinuie să împingă de minute bune cu ochii închiși, călcând din ce în ce mai des pe cuiele durerilor. La fiecare crampă cerul ei interior se umple de o ploaie de stele în toate culorile pământului. Þipetele pe care le aruncă în sus cu buzele țuguiate sunt ele însele câte un copil al durerilor care se revendică din ea. Copilul celălalt însă se încăpățânează să nu treacă prin poarta ei de carne deși s-a poziționat corect și își caută și el ieșirea, înotând prin resturile lichidului din placentă. Mâinile doctorului ce umblă în voie prin interiorul ei vlăguit îl caută și îl îndrumă cu blândețe, dar ceva se pune împotriva voinței tuturora. Și ea la rândul ei îl încurajează. Îl simte cum se rupe de ea, cum se transformă dintr-o umbră într-o ființă umană, cum alunecă la vale lăsând-o înaintea unui hău întunecat. „Încă un pic dragul meu! Încă un pic!”. O altă sforțare inutilă, un alt urlet supraomenesc, o altă prăbușire și un alt oftat din partea moașelor nerăbdătoare. Pentru prima dată de la începutul travaliului își deschide ochii pentru a-și împrospăta speranța; printr-o perdea de ceață vede chipul asudat și schimonosit de încordare al doctorului. Se privesc. El o întreabă fără cuvinte cât mai poate îndura, iar ea îi răspunde în aceleași fel că se află în vârful unui munte, într-un loc în care nu mai poate rămâne. De aici, de sus, vede limpede până dincolo de orizont șirul nesfârșit de mame ce își încredințează copii acestei lumii cu un preț pe care niciodată stirpea bărbătească nu o îl va înțelege. Regretă pentru prima dată că nu a optat pentru cezariană, regretă ca nu a eludat durerea, deși tocmai această durere parcă o leagă și mai mult de obiectul umed și cald ce i se zbate între picioare și îi alungă dorința de fugă prin leșin sau prin moarte. Nu moartea a rămas cel mai înspăimântător lucru; viața este o pedeapsa mult mai mare. Pentru câteva clipe o tăcere sinistră se revarsă în încăpere: doctorul și moașele tac, ea se reculege, instrumentele nu se mai izbesc cu clinchete în tăvițe, iar aparatele și-au suspendat activitatea.
Simte și ea momentul de cumpănă. Tonul steril al conversației ce a ocolit-o până acum i-a dat un sentiment fragil de siguranță și echilibru. Oricât de singură este cu monștrii ei, oricât de mult i-a pătruns frigul în oase, oricât de tare a amorțit, ceilalți își joacă rolul fără greșeală. Doar pentru ea este o premieră. Când însă doctorul cere scalpelul, anestezicul local și injecția cu adrenalină, se cutremură până în punctul din care izvorăște energia ei vitală. Chiar și pruncul i se trage un pic înapoi. Se eliberează de mâinile moașei ce îi presează umerii de pat și încearcă să se ridice pe coate. „Liniștiți-vă, doamnă!” Cum să se poată liniști când i se vorbește pe un ton atât de impersonal și de nefiresc? Ființa ei și ființa din interiorul ei sunt nedreptățite. Sau poate chiar în pericol. Se alimentează din presentimentul unui dezastru. Își închipuie că doctorul nu le poate salva pe amândouă și că este pus în fața unei alegeri cumplite; că ea trebuie să moară pentru a elibera o altă viață. Dragostea de mamă o înnobilează, îi învăluie pruncul ca o armură și îi mărește pupilele. Își înfige privirea în tavan, acolo unde ar vrea să-și citească viitorul interzis și se pregătește pentru acea moarte care i se pare acum de râvnit. Nu-și va vedea copilul mergând pentru prima dată la școală, nu își va vedea copilul căsătorindu-se sau având copii la rândul său. Nu a plâns până acum de durere; plânge acum cuprinsă de o înduioșare fără margini, iar lacrimile îi udă obrazul și urechile. Este prea amețită pentru a înțelege că doctorul va face doar o mica incizie pentru a lărgi orificiul prin care osul tare al craniului nu poate trece. Nu înțelege nici după ce i se explică întreaga procedura de câteva ori.
Contactul cu lama scalpelului – mai mult o gâdilătură în zona pelviană – o găsește într-o lume fermecată și strălucitoare, în care suferința nu poate pătrunde, plină de arome si de flori, creată anume pentru sfinți. Se leagănă în brațele beatitudinii induse de anestezie, până când o trezește chipul rotund ca o lună al moașei. „Împingeți acum! Încă un pic!”. Împinge. Împinge iar gândurile ei se dezbară de spaime și zboară lin cu aripi de fericire spre tatăl copilului pe care și-l închipuie om-de-zăpadă în fața spitalului, spre mama ei ce vine cu trenul spre București tocmai de la Iași, spre tatăl ei ce o privește de pe un tron de nori, spre mustața moașei ce i se pare acum atât de drăgălașă, spre doctorul pe care îi vine să-l îmbrățișeze și nu în ultimul rând spre copilul ei pe care îl simte ieșind din ea și intrând într-o lume încă imperfectă, cu o viață pe care tocmai prin suferința cu care a fost plătită merită să fie trăită până la ultima ei cotitură. Îi este atât de cald încât amorțeala din membre devine de plumb. Oftează adânc fiindcă tot golul rămas înăuntrul ei se umple de dragoste; o dragoste atât de perfectă încât înlocuiește ombilicul tăiat de mâna sigură a doctorului cu alte funii de zeci de ori mai trainice și mai lungi, pe care nimeni, niciodată nu le va mai putea tăia. Miracolul întâmplat în seara de Crăciun în urmă cu mai bine de două mii de ani pe care l-a celebrat de atâtea ori până la vârsta adultă, miracol care se repeta și aici cu ei, îi transformă pe amândoi în personaje biblice. Fecioara și Pruncul.
Își dorește să-l vadă; este mai mult o curiozitate fiindcă deja îl simte prezent în aceeași încăpere cu ea. Copilul a încăput însă în mâinile celor două moașe și este gata să dea primul examen al vieții sale. Înainte de a fi șters și împăturit în feși, doctorul îi măsoară frecvența cardiacă, respirația, tonusul, reacțiile și coloritul; îl apucă de picioare și îl lovește cu palma peste fund fără menajamente. Plămada cenușie și murdară însă tace. Se încolăcește ca un mic vierme, se crispează, își deschide gura pentru a sorbi cu nesaț aer, dar tace cu înverșunare. Ca un mucenic, gândește ea fără a împărtăși temerile doctorului care îi mai aplică la fund o a doua palmă; ea sufla asupra pruncului iar el, străbătut de un fior, ca și cum abia atunci s-ar fi trezit, scoate un urlet acut și modulat. Scorul Apgar este opt, dar ei nu-i pasă fiindcă tocmai ascultă cântecul unui înger. Își exprimă încă o dată dorința de a-l vedea. „Doar o secundă, pentru că trebuie să vă coasem!”
Din coconul alcătuit din feși nu îi ies în afară decât brațele și capul. Are o carnație roz, translucidă pe alocuri și atunci când își forțează plămânii cu țipetele lui sănătoase face gropițe în obraji. Se încruntă când mama sa îl cuprinde în brațe și îi sărută ochii întredeschiși, dar nu se liniștește. E dolofan și pielea lui face pliuri când dă din mâini. Degeaba încearcă ea să recunoască pe chipul lui urme ale trăsăturilor ei sau ale soțului. Urechile, buzele, ochii sunt toate la locul lor, dar poartă încă amprenta locului din care coboară; a locului unde toți sunt făcuți după chipul și asemănarea Lui – Raiul. A locului unde și ea a urcat pentru a și-l alege. Deși știe prea bine adevărul, se amăgește totuși că ochii lui moștenesc culoarea albastru-spălăcit de la tatălui ei pentru a dedica această nouă viața iubirii părintești.
Momentul de tandrețe a trecut. Copilul i-a fost aproape smuls din brațe de o moașa autoritară, iar acum din nou lumina tăioasă a lămpilor o forțează să își închidă ochii. Doctorul aplecat asupra ei mânuiește cu îndemânare acul încovoiat prin urechile căruia este trecută ața ortopedică. În ciuda stării de rău în care se cufundă are senzația că a uitat ceva. Își adună fărâmele gândurilor: copilul va fi bine; soțul ei probabil se va dezgheța la cârciumă cu prietenii; mama sa va ajunge peste câteva ore în București; socrii îi vor vizita de dimineață. Zâmbește, deși tocmai atunci doctorul înfige acul în carnea ei: va afla mâine sexul copilului.