Îmi amintesc de drumul spre tara, unde am invitat pentru prima data niste prieteni dragi mie. Era o dimineață călduroasă de vară. M-am ridicat din pat trezită fiind de ceasul ce nu-mi dădea voie să mai visez un pic. Am mai stat cateva clipe in pat sa ma mai dezmeticesc un pic, imaginandu-mi visul, sau mai exact continuarea visului pe care nu am apucat să-l termin. Mă forțam sa fie visul pe care mi-l doresc, și finalul fericit, exact pe placul meu. Dar nu s-a întamplat asa. Ma uit la ceas, plictisită, somnoroasă și cand văd cat de mult timp a trecut, asa de repede, incep sa ma imbrac intr-o viteza de neînchipuit, parcă eram o super femeie. Bine ca nu m-am împiedicat sau ceva de genul acesta, fiind din fire agitată și stresată, sa ajung la timp, mi-am luat ceva haine pe mine, la întamplare și grăbindu-mă sa ajung la ora stabilită am uitat. Am uitat să mă aranjez, am uitat sa ma machiez un pic. În acea zi m-am uitat pe mine.
În grăbeala mea, era o mașină să mă lovească, era sa cad cand am vrut sa traversez, fiind că m-am impiedicat de o piatra. Multe mi s-au întamplat in aceea zi magică pentru mine. Am renăscut pentru a nu stiu cata oară. A fost o zi în care am început să mă transform. La fel ca o omidă ce își pregăteste culcușul. Acel loc ocrotitor unde se poate transforma într-o creatură magică, merifică. Se poate transforma în tot ce ea iși dorește, iar dorința ei se poate împlinii în cele mai mici detalii. Ei bine, ea a ales să se transforme în culoare. Un fluture curcubeu. Un minunat spectacol în care rolul principal îl are ea. Momentul in care nu mai stî ascunsă, ci hotărăște să se arate lumii si sa fie mandră de asta. Un moment al dezvăluirii, al descoperirii eului lăuntric. Însă în acele momente nu mă puteam gandi decat la minutul în care ma voi întalnii cu prietenii meu. Timpul parcă îmi stătea impotrivă. Eram pe punctul de a intarzia. Vor pleca fara mine daca nu ajung la timp? Asta nu se putea întampla si totusi îmi aminteam de visul de aseară,cand am ramas singură acasă, intr-o buclă in timp, de unde nu aveam scapare. Singură, vazandu-mi prietenii cum pleacă fără mine, urland după ei pană nu mai ramaneam fara suflare. Și totusi au plecat nepăsători. Acest gand teribil, mă ingrozea. Îmi intra pana în măduva oaselor si simteam frigul ce imi măcina oasele. A început să plouă și ploaia s-a amestecat cu lacrimile mele si a devenit un val uriaș ce mă lovea din toate colțurile, simțeam durerea ce mă apasa, simteam frigul care imi rănea oasele, simțeam teroarea din inima mea și singuratatea pe care nu o puteam controla. Am ajuns la locul stabilit. În sfarsit. Acel vis oribil nu mi se putea intampla mie. Am ajuns la timp. De fapt mai repede cu cateva minute si eram bucuroasă. Încercam sa fiu atentă la mașinile care treceau, deși nu stiam cum ar trebui sa arate masina in care eu trebuia sa urc, si totusi, am continuat să fac acest lucru. Era un ritual pentru mine. O treaptă spre ceea ce va urma. Am așteptat o jumătate de oră și tot eram singură, fara prietenii mei. Oamenii veneau și plecau, mașinile la fe, una dupa alta. Mai erau si alții care îsi așteptau cunoscuții. Dar eu eram singură. Mașini, microbuze, claxoane din toate părtile, fumul de la mașini si zgomotul orașului, insa eu, ma tot gandeam la visul de aseara. Oare chiar au plecat ei fără mine? Radeau cumva de mine acum? Ce proastă am fost că eu am crezut că vor veni. Am crezut că sunt prietenii mei. Am crezut ca pot avea încredere in ei. Ma gandeam: " Pot avea incredere in ei?", "Sunt ei cu adevarat prietenii mei?".
Cand mă gandeam profund la aceste lucruri triste, recunosc soferul unei masini mici și albastre. Era mașina nouă ce ma astepta sa urc in ea. Era mașina mea. Erau și prietenii mei. Le zambesc si ma grăbesc să urc, sa putem porni la drum. Venise clipa mult asteptată. Sosise în sfarșit vremea mea de a devenii un frumos fluture curcubeu.