agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2761 .



Savastie - X -
proză [ ]
Text religios

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2010-02-28  |     | 



Savastie se prăbușise din visul acela minunat sub gângureala limbilor clopotului ce chema monahii la Utrenie. Își duse mâna speriat, dar cu speranță în suflet, la ochi, dar realiză că totul nu fusese decât un vis. Orbul Savastie continua să trăiască printre oameni în întuneric. Dar sub impulsul visului își spuse că trebuie neapărat să destăinuie întâmplarea și starețului.
Pamfilie îl privii cu compătimire. Se întoarse spre Acachie, care-l sprijinea pe Savastie, și clătină din cap a neîncredere.
- Deh, Savastie, așa cum nu mi-am pus atunci întrebarea de ce se șterg peste noapte culorile din care îl preamăreai pe Sfântul, tot așa nu mă întreb nici acum de este sau nu dat ca tu să mai pictezi...
- Părinte, ochii...ochii minții întruchipează și aștern peisaje poate numai visate de alții! Ai să vezi, voi picta... Am fost orb, dar acum pot vedea, părinte!
- Să știi că după plecarea ta am găsit alți doi meșteri care au dus la bun sfârșit lucrarea în mânăstire.... Așa că nu-ți rămâne decât să-l pictezi pe Sfântul în paraclis.
- Oriunde, părinte! Oriunde! Trebuie să fac asta, am semn de Sus!
Când Savastie îi mărturisise părintelui stareț că vrea să picteze icoana Sfântului, Acachie își făcuse trei cruci și-l privise cu aceeași compătimire ca și Pamfilie. Savastie nu-l putea vedea, dar simțea prin aerul acelei dimineți cum neîncrederea monahului i se agață de barba în dezordine, ce-i acoperea fața sclivisită de neputință. Ca un fum dens ce acoperă un zid dărăpănat. Când Savastie îl rugă să-l ducă în paraclis pentru a se apuca de pictat, Acachie îl ascultă fără să crâcnească. Paraclisul degaja un miros de mucegai și aer stătut, cu zidurile sale afumate de respirația lumânărilor și a anilor. Acachie îl duse lângă micile uși împărătești. Savastie se opri lângă obrazul descărnat al zidului și buricul degetelor pipăi zidul zgrumțuros, cu asperități neregulate. Stătu așa, nemișcat, preț de câteva clipe. Prin degetele-i altădată zvelte și pe marasmul chipului său Savastie simți cum urcă în el o căldură binefăcătoare. Cum ochii minții dăruiți de Bunul Dumnezeu și binecuvântați de Sfântul Fanurie descojesc de pe retina sa goală imaginea Sfântului. Întâi chipul vioriu, cu privirea de mare netulburată, apoi trupul zvelt acoperit de pelerina largă ca o viță de vie regală. Savastie îi ceru lui Acachie acuarelele.
- Acachie, de azi ești ucenicul unui pictor blestemat...! îi spuse el și pentru prima dată după atâția ani un zâmbet sfâșie în două pânza de neguri de pe fața sa.
Călugărul, a cărui privire de viezure se frânsese prin ani în fâșii moi ca ale malachitului, nu-i răspunse, dar îi mângâie blajin mâna ce căuta tipsia culorilor. Savastie pipăi rând pe rând pasta solidificată a fiecărei culori, apoi înmuie pensula și trasă sigur primele linii ale osaturii feței Sfântului. Acachie înlemnise văzând mișcarea lină, ca un zbor planat a pensulei pe peretele ce prindea contur și viață. În primele trei zile, Savastie pictă chipul Sfântului. Ajutat din când în când de Acachie care-i conducea mâna ce, uneori, își revărsa generoasă amplitudinea dincolo de reverele cenușii ale zidului. În alte trei zile, se săvârși genealogia trupului. În a șaptea, veșmintele și toiagul ce se termina cu crucea argintie. Icoana Sfântului nu avea profunzimea și bogăția sensurilor ca cea de acum câțiva ani, dar stilizarea ei întruchipa fidel asceza de pe chipul Sfântului, nevoința oaselor și serafica înlănțuire a membrelor descărnate. Pamfilie, adus în fața picturii, îi spuse cu entuziasm:
- Savastie, ceea ce la oameni pare peste putință, Bunul Dumnezeu înfăptuiește! Poate că acum, ajutat de fratele Acachie, vei reuși să termini tot paraclisul!
- Părinte stareț, eu am primit doar încuviințarea să termin icoana Sfântului. Pentru restul are grijă Bunul Dumnezeu!
Veniseră frații din mânăstire, unul câte unul, apoi orășenii cu stare din împrejurimi sau tăcuții și umilii mujici să vadă minunea de pe peretele paraclisului de la Kemerevo. Un orb care pictase icoana Sfântului Fanurie! Dar pe poteca culcată sub bolțile de trandafiri ce ducea spre paraclis nu pășiseră niciodată pașii atât de așteptați ai Olgăi Ivanovna. Rămăsese acolo, în Tomsk, strălucirea acelui inel de logodnă care nu își va așterne nicicând armonia glazurată a aurului fin pe degetul iubit al femeii la care visase în lungul său calvar spre mântuire. Sau pașii lui Vladimir Korolev, care, sub acoperământul hainei sale preoțești, ar fi putut disculpa conivența de care ar fi fost acuzat de Secția a treia vizitând un proscris. Fusese părăsit de toți și de toate, dar își spuse că frica, acest sentiment care guvernează lumea celor puternici, plutește prin firidele ascunse ale sufletelor ființelor dragi lui. Și nu condamnă pe nimeni pentru asta. Pamfilie spera din tot sufletul că degetele clarvăzătoare ale lui Savastie vor salva de la dezastrul timpului micul paraclis și îi vor reda viața duhovnicească. Numai Savastie știa însă că atât îi fusese îngăduit să facă. Să termine icoana Sfântului. Se simțea din ce în ce mai rău. Plămânii îi erau cârpiți cu zdrențe de țesuturi, iar diafragma îi străpungea pieptul ca un pinten de corabie fantomatică, cu catargul trupului sfărâmat. Hilii pluteau prin bronhiile suturate, abia mai pulsând în albia respirației întreruptă de accese de tuse violente. Se scula doar pentru a merge însoțit de Acachie la latrina din spatele chiliilor. Apoi se refugia în cochilia patului din lemn de brad, așteptând. Și clipa aceea tainică pentru fiecare dintre noi se apropia de el cu pași pierduți prin tinda chiliei. Auziți numai de el. Erau pașii femeii cu secera ruginie de atâta sânge omenesc sau pașii îngerului său de pază? Numai Savastie știa răspunsul. La ultima vizită a starețului, Savastie s-a spovedit acestuia îndelung și s-a împărtășit.
- Părinte, nu vreau să plec de aici necuminecát! Vreau să mă mărturisesc!
- Dar ce te apasă, Savastie?
- Timpul, părinte! Timpul a devenit ca o pasăre de piatră care vrea să mă urc pe aripile ei și să mă ducă unde îi este voia! Vreau să te rog ceva. După ce nu voi mai fi, să mă îngropi lângă lacul de lângă mânăstire, în spatele paraclisului. Să aud dimineața cum saltă păstrăvii să fure razele soarelui, iar noaptea corul brotăcimii gureșe sub încrengătura lunii. Și poate în nopți cu taină, neștiute de nimeni, de îmi va permite Bunul Dumnezeu, îl voi ruga pe Sfântul să mă călăuzească câțiva pași. Să mai ating zidurile mânăstirii, să privesc opaițele ca niște ochi tainici de stea cum ard pe la ferestrele fraților. Să mă plimb pe malurile înalte ale lacului tăcut...
Câteva ceasuri a ascultat Pamfilie mărturisirea dreaptă și sinceră a lui Savastie. L-a cuminecat, l-a uns cu mir pe fruntea obosită și peste găvanele plumburii ale ochilor și l-a mângâiat pe frunte.
- Þii minte, Savastie, când ne-am întâlnit prima oară? Bănuiam că în spatele ochilor negri și a părului prins la spate se ascunde un om năvalnic. Nedeprins cu viața de obște a mânăstirii. Dedat lumii și plăcerilor ei. Dar speram să ai undeva, nevăzut și ascuns, talantul primit de la naștere. Să reușești astfel să reînvii Împărăția pe pereții umilei noastre biserici. Dacă atunci, din pricini binecuvântate, pe care nu vreau să le știu, nu ai reușit, iată că azi ai dovedit că ți-ai înmulțit talantul! Cu vrednicie și sacrificii! Cu jertfă, pot spune! Dumnezeu să te ierte!
În acea noapte, Savastie a simțit cum pasărea de piatră fâlfâie pe deasupra chiliei sale. Cum fereastra se deschide ca sub un vânt năprasnic și un aer rece pătrunde până lângă patul său. Două aripi îl prinseră de mâneca sfârtecată a sufletului și îl înălțară spre crugul înstelat. Când fu lăsat pe un tăpșan, a cărui iarbă înrourată o simțea sub tălpi, realiză că noaptea trecuse. Vedea din nou. Era de acum ziuă și privirea lui despica cutele de siniliu pur. Auzea la picioarele lui o cascadă care curgea cu zgomot mare și știu că trebuie să zboare. Pluti prin aer cu teama aceea, pe care o simți când știi că te vei izbi de solul tare sau de platoșa apelor. Dar atingerea apei ce curgea în hăuri fu ca o mângâiere de aripi. Savastie știa că atinsese apa pe care de multe ori o pictase în tinda bisericilor, apa prin care sufletele merg duse de valuri spre Judecată. Șuvoiul acela în care își cufundase trupul era format din doi curenți pe care-i simțea prin toată ființa sa. Curentul din stânga avea culoarea sângelui coagulat, era fierbinte, bolborosind, împănat cu un miros greu de sulf și colivia sufletului său se scufundă în el țipând de durere. Partea dreaptă era răcoroasă, cu miros de brad. Savastie știa că cel din stânga era râul de pucioasă, iar cel din dreapta cel de rouă. Plutea pe acea apă difuză și revedea cu ochii minții imagini dragi de odinioară. Întâi podul vechi al copilăriei, asemenea unei palete cu acuarele. Și el căuta cu înfrigurare în golurile pline de felurite culori puii mici de rândunică. Unii erau albi, alții roșii, alții maro, după cum își făcuseră cuibul în scorburile paletei sale împrumutând vigoarea și parfumul culorilor. Se revăzu apoi în sala de compoziție de la Institut, când fusese lăudat pentru acea pictură „Cain și Abel”, o compoziție de forță, expresivă, întruchipând binele și răul care de atunci, de la Facere, planează peste univers. Simțea în nări parfumul din budoarele prin care îl purtase inima lui păcătoasă acolo, la Tomsk. Îl mângâie pe fruntea de acum descărnată de gânduri, dorințe și vise un adio cast șoptit de Olga Ivanovna, ce-și legăna plopii din priviri de pe un țărm depărtat. Revăzu apoi pictura Sfântului ce se dezghiocase la venirea la Kemerevo ca un blestem ancestral. Pielea începu să i se descuameze sub torentul fierbinte al râului de pucioasă. Treptat, ca un șarpe în primăvară pierdu una câte una alcătuirile personalității sale epidermice, ce pluteau pe apele tulburi. Apoi mușchii intrară într-o stare de convulsie latentă, putreziră parcă și se rostogoliră sub undele cărunte, așa cum cădeau poamele coapte din livada boierului Tomkin. Ultimele îl părăsiră oasele care se calcinau dureros, cu un zgomot surd, așa cum foșnea frunza de tutun pusă la uscat, pe care o fura de pe gardul vecinului Groșkin și pe care o freca între palmele lui mici până ce un praf subțire mai rămânea din ea. Savastie știa că venise clipa ca acel râu să-și despartă meandrele. Va rămâne sub râul de pucioasă sau se va salva pe alcătuirea de rouă proaspătă? Reuși în ultima clipă să se aplece spre dreapta și simți cum șuvoiul de gheață al râului de rouă îl cuprinde. Singurul punct rămas fierbinte din ceea ce însemnase odată Savastie era acum borta pieptului. De acolo i se desprinse sufletul prin curentul de apă și simți cum două aripi de fluture, două aripi albastre, se nasc din el. Cum îl înalță deasupra râului de rouă, ajutându-l să zboare lin spre lumina taborică ce se răsfrângea dincolo de țărmul spre care voia să ajungă. Fiindcă acum știa că dincolo de acel țărm se întindea Împărăția...

***
Starețul Pamfilie și frații din Kemerevo îl îngropară pe Savastie îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă până la călcâie. Direct în pământul gol, cu o piatră sub căpătâi. Lângă lacul ce își întindea velurul hainei aproape de zidurile mânăstirii. O punte de lemn îl traversa ducând spre inima pădurii. Avea doar 30 de ani Savastie când părăsise această lume de miracole, unele nedescoperite încă de el. Dacă oamenii locului, pădurarii sau vânătorii, ce băteau până la cheagul nopții cărările spre pădure, ar fi fost oameni fără prihană sau dacă Pamfilie ar mai fi fost în putere să colinde malurile lacului la ceas de înserare, atunci când broaștele priveau cerul cu ochi de stele, poate că s-ar fi învrednicit cu toții de o vedenie. Ce se repeta în nopțile fără lună. Un tânăr îmbrăcat într-o pelerină violetă, ducând cu blândețe de braț un bărbat îmbrăcat într-o cămașe albă, lungă până la pământ. Pasul tânărului dovedea siguranță. Nu același lucru puteai spune despre bărbatul pe care-l conducea și care pășea nesigur, ca un orb, prin clisa nopții. Pelerina lungă a tânărului făcea iarba să foșnească aidoma unei căderi de apă. Încălțările împrăștiau scăpărarea fireturilor de aur prin ochiul tăcut al întunericului. Cămașa de zăpadă fierbinte a bărbatului orb lăsa urme tainice prin vălurirea câmpului. Înaintea lor, plutind la câteva palme de pământ, ca și cum le-ar fi călăuzit pașii prin sita de smoală a nopții, o cruce luminoasă de lacrimi.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!