Cap.VI.
Revizorul

Noua slujbă de revizor școlar i se păru grea la început; să colinzi două județe prin coclauri și noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un motiv de îngrijorare pentru poetul învățat cu scaunul bibliotecii. Dar, orice rău e spre bine, gândea Mihai, cu revizoratul lui reInnoda un fir rupt în copilărie când colindase țara în lungiș și-n curmeziș. Acum intra în contact cu populația rurală, singura care-l interesa cu adevărat.
La început revizorul convocă invătătorii pentru conferințele anuale. Lecțiile practice le ținu la Școala din Sărărie, unde descoperi un învățător bărbos care avea mare talent în ale pedagogiei, ținând lecții de toată frumusețea, cu snoavele și brașoavele lui.
-Creangă, mă numesc, se recomandă el și-i întinse mâna revizorului, apoi pe dumneavoastră vă cunosc de la Convorbiri și de la bibliotecă. In pârdalnicu nostru de Iași cine nu vă cunoaște? Vorba ceea: Ieși în drum și tot satul se cărăbănește cu ochii pe tine! Că matale ești Craiu-n țara noastră-ntrale poeziei!
-Mulțam pentru compliment, domnule Creangă! Și felicitări în ale dăscăliei! Tare ești șugubăț la vorbă și slobod la limbă, așa cum îi șade bine moldoveanului…
D-aia-i dai fătucii să mănânce, să-ndruge și ea vrute și nevrute. Ce-am avut și ce-am pierdut: o muiere care mi-ā mâncat din fiere și-o popie despopită…
Din ziua ând s-au cunoscut, Eminescu și Creangă nu mai puteau sta unul fără altul, au început să-și depene amintirile. Eminescu îi povesti de unde venea, despre copilăria lui, despre cotuna Ipoteștilor, leagănul primilor ani ai vieții, îi vorbi despre Viena, despre Berlin, despre Buda-Sakia-Muni, despre Schopenhauer și despre multe altele…
Creangă, cu vocea lui gravă, plină de inflexiuni, îi povesti despre raiul Humuleștilor, despre frații și surorile lui, despre necazul cu fosta nevastă, Ileana, despre băiatul lui… Eminescu râdea ca un copil când asculta toate drăcoveniile lui și-l încurajă să le pună pe hârtie. Seara la Bolta-Rece, la grecul Kir Amira, continuau la un pahar de vin cu poveștile lor până târziu în noapte.
-Plătește băiatul!-zicea Creangă, vorba ceea: Aista-i băiatul gălățanul,/ care și-ā băut sumanul,/și-ā rămas într-un ilic/ și îl ie dracu de frig! Hei, coane Mihai, le-aș scrie eu pe toate cele, dar cine mi le ia în seamă?
-Bădie, eu am un gând cu dumneata… Înainte de ā te duce la seratele Junimii, am să te duc în seara asta în casa lui Micle să distrezi cuconetul. I-am promis Veronicăi că vin cu dumneata și pace!
-Stiu, coane Mihai, că tălică stai bine cu cucoana Miclea și ți-i dragă, dar țărăniile mele-s cam nesărate pentru obrazul domniilor lor…
-Or să fie numai ochi și urechi, bădie!
-Aista așe-i, eu o văd pe Tinca mea că râde ca o bicisnică atunci când îi citesc țărăniile mele… Dar la mâncare să n-avem grabă că ni se-ntorc burdihanele pe dos… Avem noi ac de cojocul doamnei Miclea!
Tăcură, mâncară și băură.
Eminescu îl privea pe Creangă cu o curiozitate de copil, i se părea rupt din munte, un dar al naturii, făcut oamenilor… Gras, bărbos, clăpăug,cu mișcări lente. În hainele lui de șiac, părea mai de grabă un negustor de Lipsca, decât un institutor de școală nouă.
-N-ai încercat să te însori, coane Mihai?
-Pân-acum nu prea am avut timp și nu-mi dă brânci viata la însurătoare.
-Însurătoarea te-ar aduna de pe drumuri…dar dacă pățești ca mine, sireacul...
Apoi vorbiră despre Titu Maiorescu, care-i fusese profesor lui Creangă și-l ajutase mai târziu cu postul.
Nocturnii Eminescu și Creangă se înfățișară la poarta Veronicăi la o oră târzie, ca doi crai rătăciți ai Iașului, având mare chef de vorbă. Nu mai strigară, intrară în curte și priviră pe geam.
-Se vede treaba, coane Mihai, că sunt la sindrofie, ia privește să vezi ce n-ai văzut, lume cât în târgul lui Cremene, numai cucoane și cuconițe.
Veronica nu-l cunoscuse personal pe Ion Creangă, îl văzuse pe ex-diacon la teatru sau la întâlnirile politice, fermecând adunarea cu vorbele lui colorate, împrumutate din limbajul coțcăresc al țăranilor. Își amintea, elevă fiind, că-l ascultase odată la o întrunire politică și murise de râs de snoavele lui presărate în cuvântare. Ā fost nevoie să-l oprească organizatorii, căci altfel ar fi transformat adunare în bâlci. Câțiva junimiști strigaseră să iasă afară că locul lui e la amvon nu aici…
Când Eminescu îi vorbise Veronicăi despre el și-i povestise ce stofă de povestitor este în el, femeia îi ironiză pe amândoi:
Tună și v-adunâ
Ca doi frățiori,
Tu împușcă lună,
El împușcă ciori!
Eminescu râsese și-i atrăsese atenția că astfel de oameni nu se găsesc pe toate drumurile, el era o tulpină ce răsărise dintr-o rădăcină seculară.
Pe cine căutați dumneavoastră acum în toiul nopții?, dăte Maria, femeia din casă peste ei, bolborosind pe la fereastră.
- Pe duduca Miclea, pacatele noastre,îi răspunse Creangă, că ne-am luat cu așteptatul și era gata să ne-apuce zorile dând ocol casei!
Femeia intră în salon și-i șopti Veronicăi că Eminescu cu un necunoscut doresc să-i vorvească. Veronica auzise încă din vară ca Eminescu cu Creangă erau nedespărțiți. Se tot întreba și ea ca toată lumea ce-or fi vorbind ei zile întregi de numai termină. Când Veronica îi imputase poetului că nu mai are timp pentru ea, el dăduse vina pe noua slujbă, dar adevărul era altul și ea îl știa. Creangă zi Emineswcu o luau razna pe delul Buciumului, dând ocol Iașului, sau se închideau la Bolta-Rece și puneau țara la cale stând până în zori. Ba câteodată mergeau la bojdeuca lui Creangă sau la cancelaria revizoratului și-o continuau așa până ā doua zi .
- V-ați îndurat să-mi călcați și mie casa după atâta amar de timp, trebuia să vă aștept cu flori!- ieși Veronica în pridvor, invitându-i în casă, făcând pe supărata.
-Am venit și cu domnul Creangă, căută Eminescu să se scuze, după cum ți-ā fost voia…
-Domnul Creangă e așteptat demult în casa noastră, poftiți și nu mai faceți nazuri…
-D-apăi, duduiță, Popa Smântână, cum m-au probozit junimiștii umblă teleleu până-n chindie după ziua de ieri și sireacul n-o mai găsește…
-V-așteaptâ cucoanele ca pe pâinea caldă, mai ales când au auzit că-i vorba și de domnul Creangâ.
Intrară în salon, Creangă se trase rușinos după ușă și mihai îl urmă. Veronica bucuroasă făcu cunoștințele:
-Pe domnul Eminescu cred că-l cunoașteți. Pe domnul Creangă vi-l recomand acum, el e cel mai mare povestitor al românilor!
-Dragele mele cuconițe, începu Creangă, eu aș zice s-o lăsați moartă-n păpușoi că nu-s eu cel mai mare…, obraz de scoarță cum îs, n-am motive de împăunare chiar dacă duduia Miclea îmi pune cornițele lui michiduță și face din țântar armăsar arăpesc. Vedeți-vă de conciurile dumneavoastră, căci eu cu conu Mihai am picat cam pe nepusă mămăliga și ni-i teamă că v-am stricat sindrofia.
Toate râseră și bătură din palme.
După câteva poetese care citiră poezile lor, urma Creangă:
- Eu, duduițele mele, n-am nimic scris, căci am cutezat că țărăniile mele nu sunt pentru obrazul subțire al domniilor voastre, dar fiindcă m-ați rugat, eu am să vă spun una de pe ulița mare…
- Și începu să la povestească Soacra cu trei nurori…