agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3162 .



Ulița lupilor - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2010-03-17  |     | 



Seara se prăbușise sub crupa nemiloasă a rafalelor ploii ca un călăreț ce nu-și mai putea ține armăsarul în frâu. Pe ulițele comitatului Bristol nu se zărea picior de om. Semn că în casele zăvorâte sub norii amenințători se țeseau povești la gura sobei. Numai ferestrele hanului „ La puii alcionului” erau luminate de sfeșnicele ce vegheau larma mușteriilor, abia răzbătând prin straturile subțiri de sticlă opacă, verzuie.
Un călăreț rătăcit sub faldurile fumurii ale furtunii descălecă grăbit. Purta o pelerină lungă până la pintenii ce zornăiau pe pietrele uliței. O pălărie cu boruri largi lăsa sub croiul abil ca al unui jgheab să se scurgă pe reverele pelerinei țesătura de picuri însăilată de vela unui vânt aspru și tăios. Călărețul privi pentru o clipă pe sub geana unei ferestre, dar geamul aburit, înfierbântat parcă sub forfota bahică din interior, nu-i permisese să vadă decât silueta unui bărbat urcat pe o masă, înconjurat de brațe ce fluturau în aer. Brațe ce purtau în căușul lor, fără putință de tăgadă, bărdacele de lemn ce gâlgâiau ademenitor pe scocul gâtului atât de însetat. Bărbatul intră pe ușa ce se deschise cu greutate din cauza faptului că lemnul se umflase de atâtea ploi ce măcinaseră chipul, de altfel, însorit al ținutului. Își scoase pălăria, încercând să o ușureze de povara vălului de apă ce se îmbibase profund în țesătură. Căuta din priviri un loc mai retras. Întregul han era parcă un roi de trântori pe poteca ce o bătătoriseră de la mesele lor până la tejgheaua din spatele căreia hangiul Reaply le umplea rând pe rând pocalele neostoite de setea pantagruelică, proverbială, a oamenilor acelor locuri. Hangiul, cu privirea-i versată, descusu în mii de cute fizionomia străinului, dându-și seama că oaspetele lui nu era făcut din bracul unei origini modeste. Simțea că i-a călcat pragul un nobil ce ținea sub faldurile pelerinei de ploaie arginții sunători ai unui rang înalt. De aceea, toate simțurile sale de vechi negustor se ascuțiră pe tocila minții. Făcu un semn scurt, dar poruncitor, uneia dintre slujnicele care-l ajutau seară de seară. Aceasta făcu o plecăciune în fața străinului.
- Afară așteaptă un prieten vechi și cu zăbala-n spume! îi spuse străinul poruncitor. Să fie adăpostit de-a cerului urgie! Și fânul cel prielnic să îl primească îndată!
Slujnica făcu o plecăciune și vru să-l ajute să-și dea jos pelerina. Dar străinul o privi din spatele unor ochi negri, migdalați, și sprâncenele-i stufoase, dar caligrafiate dintr-un zvâc sigur de penel, se ridicară amenințător spre tânăra care se retrase temătoare. Străinul își scoase singur pelerina cu mișcări largi, princiare, mișcări atât de binecunoscute hangiului Reaply, care era acum tot mai sigur că norocul îi călcase pragul cu talpa lui atât de rar impregnată prin comitatul Bristol.
În mijlocul hanului, pe o masă, era urcat un tânăr, îmbrăcat într-o tunică de piele sub care obrajii purpurii ai unei cămăși desfăcută la piept se înfoiau ca sub foalele unui fierar harnic. Tânărul declama niște versuri, în timp ce tovarășii lui, dar și alți mușterii, ascultau armonia curgerii cuvintelor ce parcă pluteau pe buzele acestuia ca niște aripi de porumbel gata să-și ia zborul. Talentatul orator nu era altul decât Robert Craven, unul din dramaturgii de viitor ai bătrânului comitat, cel ale cărui piese de teatru fuseseră răspândite prin cotloanele timpului de trupele de actori ambulanți ale acelei vremi. Străinul privea cu interes la tânărul ce entuziast declama în aerul dens, ce se ridicase ca o ceață pe o câmpie în zori, finalul unei piese ce ațâțase până atunci spiritul și larma mușteriilor:
„Chiar spelbă de ar fi a soarelui ființă, iar florile uscate ar fi poate,
Doar ochii tăi, Fiona, aprinși sub crugul zilei, ar dărui lumina, ca să existe toate,
Ce herb mai nobil, sacru, decât a ta privire, născută peste lume, potir de nemuriri,
Să-mi farmece ființa, marasm și-nchipuire, în dorul meu de tine, sălbatic și virgin!”
Aplauzele asistenței îmbujorară obrajii tânărului ce coborî de pe scena improvizată. Primi o bărdacă de vin, golind-o cu acea sete cu care îndrăgostiții lumii sorb de pe buzele iubitei ultima șoaptă în liniștea serii.
- Craven, chiar și Will, bătrânul menestrel al zicerilor line, ar putea să fie invidios pe armonia versurilor tale, îi spuse unul dintre tovarășii săi, la fel de tânăr, cu o privire vie, prin care boabe de luminițe împodobind irisul răspândeau aerul proaspăt al nebuniei unei tinereți necurmate.
- Dragul meu Whitekare, nimic sub soare nu se poate compara cu bucoávna caligrafiată de mâna fermecată a rodnicului Will! Dar noi, cei ce ne hrănim din același izvor de apă vie ca și el, n-avem decât o singură dorință, aceea de a nu fi niște epigoni nevrednici. Măcar scame rătăcite din pânza versurilor noastre să se țeasă pe buzele celor ce iubesc frumosul, celor ce ard pentru iubire...
- Iubirea, oh, iubirea cum arde ea pe muritori cu flacăra ei vie! murmură Whitekare, privind galeș la slujnica ce aducea pe un platou de lemn potârnichile rumene, a căror carne era menită să croiască albii fecunde pentru licoarea ce adăsta cuminte în pocale. Ce altă floare cu miros de nemurire mai poate să stârnească sufletul cu adierea vântului speranței?
- Dragul meu Whitekare, de bună seamă că zaci sub palele acestui vânt năstrușnic, ce-i zicem toți iubire! Căci din priviri ți se citește dorința de a mirosi această floare... Dar ia aminte, câteodată iubirea poate împrumuta parfumul gențianei cu clopoțelul ei albastru, poleit de crug, ori galben ca al soarelui mănunchi. Dar totodată și mirózna omagului necruțător...
- Tu, Craven, știi mai bine decât oricine altul ce neputințe grele și speranțe zac sub fruntea celui ce iubește! Căci prin măiastre versuri ai nemurit ființa zăvorâtă sub lacăte de dor...murmură Whitekare, privind cu jind în urma pasului ademenitor al slujnicei.
- Să bem, deci, buni prieteni, spuse Craven ridicând pocalul, să bem pentru iubirea ce se ascunde-n toate!
Mușterii, de la mic la mare, se ridicară în picioare, agitând în aer bărdacele de lemn, ca pe niște eșarfe lichide de rămas bun, atunci când mateloții aprigi privesc cu jind la țărmul ce se pierde-n privirea lăcrimândă. Și glasuri guturale, mai palide ca șoapta sau stenice ca vuietul furtunii, se înălțară spre tavanul hanului devenind un ecou prelung. Numai străinul stătea posomorât, înecându-și privirea în bărdaca aproape goală. Privi spre slujnica ce încercase să-l ajute să-și scoată pelerina impunătoare. Aceasta se opri lângă masa lui și-l întrebă cu teamă.
- Domnul mai dorește ceva?
- Da, aș vrea să-l chemi la masa mea pe acel tânăr orator ce-a prins în chingile cuvântului întreaga fire. Spune-i că lordul Darnell vrea să-i vorbească...
- Imediat voi duce porunca d-voastră mai departe!
Craven ascultă spusele slujnicii și privi spre străin. Puse bărdaca pe masă și se apropie de acesta strângându-și aripile larg deschise ale cămășii, ce lăsau să se arate pieptul tânăr, puternic, plăpând împădurit.
- Milord, Robert Craven, dramaturg și la nevoie spițer de leacuri și-alinare, v-ascultă porunca!
- Craven, sunt Peter Darnell, vin din plăcutul Gloucester și mă îndrept spre cerul mohorât al Londrei. Nu îți ascund scopul călătoriei mele. Tatăl meu, lordul Scott Darnell întreaga lui viață și-a trăit-o printre cărți. Cuvintele izvodite din ele i-au fost hrana spiritului aplecat spre mister și visare. A încercat chiar el să pună stăpânire pe pământurile fertile ale scrisului. Dar pana scrijelită cu sângele cernelei nu a vrut să i se supună. Nu întotdeauna averea și blazonul te pot ridica pe aripile imaginației mai sus de un stânjen de vulgul simplu și umil. Acum, când castelul vieții sale este mâncat de dinții haini ai anilor, mai are o singură dorință. Ascunde în suflet și în minte o poveste tristă, de demult...La plăsmuirea căreia se pare că a fost un martor mut. N-ar vrea să plece spre adâncurile firii întunecate fără să scoată la lumină din fântâna vie a amintirii găleata plină de vorbe făurite...
- O poveste este întreaga noastră viață, Milord, pâlpâiră ochii lui Craven, în timp ce vorbele îi tremurau ca pietrele pe prunduri de izvor. Deci, nu-mi ascund credința că dorința tatălui Domniei voastre este una ce trebuie împlinită! Iertată să-mi fie exaltarea, dar întotdeauna când aud de lucruri tainice, ascunse sub pomada timpului înșelător, mă entuziasmez cu nebunia celui ce poate scrie versuri.
- Povestea încă doarme în firida minții sale ca un prunc neînfășat. Pe care râvna lui neostoită, iubirea pentru cuvintele măiastre, nu au putut s-o descâlcească. Șaradă ticluită cu firul de aur al magiei. De aceea, vrednicul meu tată mi-a dat scrisoare și poruncă să merg sub zidurile Londrei. Un prieten vechi și drag, citind a lui scrisoare, ar trebui să îmi îndrepte pașii spre cămăruța unde unul din scribii aleși ai urbei își plămădește din sonuri perenitatea-i castă. Căci doar un vrednic bijutier, un uvríer de vorbe alese ar putea să scoată la lumină povestea veche, de-ar vrea alăturea de mine să se întoarne spre Gloucesterul împădurit. Dar ascultându-ți măiastra împerechere de versuri declamate, mi-am dat seama că aș putea să înlocuiesc trudnicul drum până la Londra cu rugămintea ce ți-o fac acum. Aceea să te-nvoiești, pe pungi de bani firește, să mă-nsoțești la Gloucester. Și-acolo să îți apleci urechea și sufletul să ți-l înhami la ceea ce vei auzi din torsul caierului de cuvinte, ce plămădite-au fost spre dreaptă aducere-aminte. Ce zici, te învoiești?
- Nu-i grea alegerea ce-mi stă în față ca o nirvana plămădită-n foc! Călătorind spre Gloucester ar însemna ca să croiesc din resturile unei stofe, ce-i zicem plăsmurire, povestea ce zace țesută-n amintiri...
- Așa este, talentul ce se-ascunde sub fruntea-ți tânără de vise, el mi-a șoptit că ai puterea de a reînvia acele vremi apuse...
- Mă-nvoiesc la drum! Căci nimeni nu m-așteaptă în palida-mi odaie, fără de suflet cald hălăduind în ea. Sunt liber precum mânzul sub cerul oglindit în macii din câmpie! Ca vântul ce azi își pleacă fruntea sub păduri, iar mâine vălurește scoarța de ape crude a mării...
- Atunci pe mâine! Când álba s-o îmbujora la față, te-aștept aici ca să începem a zugrăvi-n galop icoana drumului ce ne așteaptă.
- Milord, prea bine, voi aștepta ca noaptea să se facă zi și să pornim pe cale. Prea bunul meu companion de aspre și vrednice beții ori întâlniri de taină sub bolți de lună plină, John Whitekare, pe care îl vedeți ca un altoi în mijlocul tovarășilor mei, îmi va împrumuta pentru această călătorie tainică pe unul dintre roibii săi.
- Atunci, să-ți fie luna pernă, iar stelele curate vise...!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!