Dimineața își ridicase fruntea de pe sânul cast al dunelor, învăluind cu o lumină blândă satul. Întotdeauna, în ziua a cincea, o caravană trecea prin oaza limpede, adăstând preț de câteva clipe sub aplecarea răcoroasă a palmierilor. Manzur se alătură grupului de călători după ce obținu încuviințarea conducătorului caravanei, un bărbat între două vârste, îmbrăcat cu o cămașă lungă din bumbac și o centură petrecută peste mijloc. Un călugăr etiopian și un namibian înalt și bine clădit ca un turn de pază încheiau caravana formată din 12 oameni. Lor li s-a alăturat Manzur, privind cu tristețe cum casele satului își dezmorțeau trupurile și deschideau rând pe rând ochii ferestrelor ascunse ca niște cearcăne cenușii. Când am urcat împreună cu el pe spinarea cămilei, am realizat de ce oamenii acelor locuri o numesc corabia deșertului. Picioarele cămilelor în raport cu dimensiunea corpului sunt lungi. De aceea, ai impresia că plutești pe valurile moi de nisip. Ele calcă pe două degete, care nu sunt acoperite de copită, numai de o unghie îndoită. Aceasta protejează degetele de la picioare, care pe talpă au un sistem de suspensie alcătuit dintr-un țesut conjunctiv moale. Gâtul și capul lung îi permit să vizualizeze până departe, la orizont. Buza superioară este despicată și ai mereu impresia că animalul parcă ar vrea să-ți spună ceva tainic sau să te mustre, fiindcă te-ai aventurat, nesăbuit, prin mijlocul unei furtuni de nisip. Ochii sunt adaptați la trombele de nisip ce se pot ridica amenințătoare și au gene protectoare lungi, iar orificiile nărilor se pot închide pentru a împiedica șuvoiul fierbinte al aerului să-i pătrundă în plămâni. M-am prins cu nădejde de mijlocul personajului meu, căci era prima dată când călătoream cu un astfel de vehicol însuflețit. Am mers o bucată de drum pe animalul docil, respirând cu greu aerul încins ca sub un țest al unui cuptor de țară, pregătit să nască în el dospita pâine. Apoi ca să-i dăm un răgaz de liniște bietului animal, am înaintat pe jos prin troienele de nisip fierbinte. Soarele începuse să urce pe boltă ca un copil ce învață să meargă de-a bușilea. Razele lui înconjurau cu nimbul de foc orizontul ce părea o linie frântă, scufundată în nisipuri mișcătoare. Când am făcut primul popas abia târziu, sub aplecarea stelelor, și eu, și Manzur, am avut impresia că din tălpi ne țâșnește un fluviu de foc. Picioarele lui, obișnuite cu carena tare a bărcii, i se păreau împotmolite într-o clisă grea. Iar brațele, arcuite mereu pe lopețile puternice, caligrafiind volute pe apele lacului, îi atârnau inert, ca două aripi de pasăre împușcată. Cât despre mine...Să nu vă mai povestesc! Mi-ați plânge de milă! Ne-am întins lângă limbile vii ale focului aprins în mijlocul popasului și am privit cerul. Parcă niciodată ochii de stele ai înălțimilor nu străluciseră mai frumos! De noi s-a apropiat călugărul etiopian. Îmbrăcat în vestitul ciliciu, cămașa din păr de capră, purtată direct pe piele, simbolizând mortificarea trupului. Veșmântul de un alb pur era pe alocuri pângărit de praful saharian ce se impregnase în țesătura groasă.
- Noaptea să fie cu tine, tinere călător! îi șopti el lui Manzur cu o voce moale ca mătasea din care femeile Saharei își croiesc rochia de nuntă.
- Stelele să vă fie alături, prea-bunule călugăr! Într-adevăr, este o noapte frumoasă, trimisă nouă de Allah.
- Dumnezeul cerurilor și al pământului, continuă călugărul, și-a întors fața spre călătorii osteniți. Numai lângă zidurile mânăstirii Ura Kidane, de unde vin eu, mai puteai vedea sânul bogat al cerului picurând stropii de lapte ai stelelor peste sufletele oamenilor. Încotro te îndrepți?
- Spre popasul albastru...acolo unde sufletul se simte împlinit pe deplin...
- Cunoști drumul? Vreun bătrân înțelept din satul tău ți-a arătat calea?
- Nu, dimpotrivă! Toți ai mei s-au opus plecării mele...
- Atunci se pare că ei nu știu că în calea voinței și imaginației unui tânăr nici măcar dunele Saharei, arșița blândului soare sau uscăciunea vântului Pasat nu îi pot sta în cale.
- Dar tu, bunule călugăr, încotro te îndrepți?
- Am plecat din mânăstirea Ura Kidane, fiindcă nu mă puteam împăca cu gândul că slava deșartă mă însoțea la tot pasul și că, oriunde mergeam, pașilor mei li se așterneau covoare moi, roșii ca sângele Domnului, iar oamenii își plecau capul și spinarea, supunându-se rangului meu.
- Rangului? întrebă sfios Manzur privind cu subînțeles la cămașa aspră.
- Fratele meu este păstrătorul Chivotului sfânt...Știi ce înseamnă asta?
- Nu am aflat până la această vârstă...
- Nici nu ai avea de unde, tu, un musulman, să știi asta! Chivotul este locul în care se păstrează Tablele Legii, cele zece porunci ale Bunului Dumnezeu transmise lui Moise pe muntele Sinai. Păstrătorul Chivotului păzește Tablele Legii în vestitul oraș Aksum, într-un sanctuar sfânt. Nici chiar Patriarhul nu se poate învrednici să le vadă. Așa că păstrătorul stă închis acolo până la moarte, uneori legat cu lanțuri de Chivotul de aur, jertfiindu-și ființa pentru păstrarea relicvelor sfinte. De aceea, eu, Yaban, am vrut să mă rup de onorurile ce mi se cuveneau pe nedrept, doar fratele meu fiind vrednic de înalta cinste. În locul practicii rituale, am ales contemplarea ca ideal de viață. Contemplarea divinității...
- Contemplarea divinității? Dar, bine, după câte știu, Allah nu poate fi văzut de ochiul omului...
- Așa este, nici Allah al tău, nici Dumnezeul meu, nu pot fi văzuți, dar privește în jur! Toate sunt împliniri materiale ale voinței lor, lucrul mâinilor lor...Așa încât pot contempla divinitatea la orice pas...O pot simți cum pătrunde prin fiecare fibră a trupului meu sub cerul limpede ca ochiul unui tigru aflat la pândă, fie în șuierul fierbinte al arșiței ce tremură printre petalele trandafirului deșertului sau sub boarea calmă a nopții, prelungindu-se ca un ecou tainic în strigătul animalelor ce își cer de la Creator tainul de hrană...
- Ați putea să-mi spuneți unde pot afla locul în care își are izvorul popasul albastru?
- Nu vreau să te dezamăgesc! Ești atât de tânăr și de hotărât să îți urmezi drumul pe care l-ai ales... Popasul albastru se află pentru fiecare dintre noi în cu totul altă parte.
- Nu înțeleg, ce vreți să spuneți?
- Vei înțelege când calea pe care ai pornit se va înăspri. Când vei începe să duci dorul celor de acasă. Când vei simți parfumul înșelător al deziluziei. Al speranței pierdute, ca un nor alburiu peste întinderile de zăpadă aurie ale deșertului. Deci, nu-ți pot spune locul unde se află popasul albastru. Fiindcă pentru mine el se află chiar în această călătorie. Pe spinarea acestui animal sfânt al deșertului, ce plutește peste valurile de nisip odată cu sufletele noastre păcătoase. Sufletul îmi va fi împlinit pe deplin atunci când voi contempla întreaga creație a Bunului Dumnezeu. Dacă te-aș cunoaște mai bine, aș putea să ghicesc măcar încotro se întinde popasul albastru după care tânjește inima ta.
Ascultam tăcut vorbele călugărului. Știam că eu eram cel care îi dădusem viață și buzele lui uscate de arșiță modelau cuvintele pe care tot eu le așterneam pe tipsia imaculată a hârtiei. Și mă întrebam: dacă aș fi fost în locul lui Manzur, unde aș fi căutat eu însumi popasul albastru? Dar în tăcerea de cristal a acelei nopți nu găseam niciun răspuns. De noi s-a apropiat umbra uriașă a namibianului. În ciuda staturii sale guliveriene, pășea sfios, aproape umil.
- Mă pot alătura să sorb din picătura de căldură a acestui foc primitor?
- Stai, stai, prietene! l-a îndemnat Yaban. Dumnezeul meu îi încălzește cu mila lui și pe cei păcătoși și pe cei fără de prihană! El este Manzur. Trebuie să cunoască și el povestea ta...
- Sunt Ibou Said, rătăcitor prin lume după ce am fost luat sclav de tuaregi și vândut unui nobil roman. Cu acesta am călătorit până sub zidurile Romei, la capătul celălalt al pământului. I-am slujit cu credință și cu brațul meu tare ani de-a rândul, dar soarta a vrut să redevin iar liber. Stăpânul meu a intrat în dizgrația Cezarului, fiind acuzat de complot împreună cu alți nobili. Biata lui soție, după executarea lui, a fost nevoită să se retragă la ferma de la țară, dincolo de podgoriile Padovei. Ea mi-a dăruit hârtia prin care deveneam om liber. Acum mă îndrept spre deșertul Namib, locul meu de baștină. Un loc fără seamăn sub soare! Cel mai bătrân deșert al Africii mele dragi!
- Mă bucur că soarta ți-a redat demnitatea de om liber, Ibou Said! i-a spus însuflețit Manzur.
- Ibou Said a aflat de-a lungul drumului său ca sclav ce să facă de acum înainte cu destinul lui, murmură Yaban, privind stelele ce urcau pe greabănul crugului. Privește, Said, privește la acest tânăr...! Încearcă să găsească locul de unde izvorăște împlinirea sufletului...popasul albastru...Tu unde l-ai sfătui să îl caute?
- Împlinirea sufletului se află acolo unde te desparți de întuneric, de umbrele trecutului, și te scufunzi în lumină. Știu de la strămoșii mei că omul este o clepsidră alcătuită din lumini și umbre. Numai atunci când izgonim din clepsidra trupului umbrele trecutului și lăsăm să pătrundă în ea numai lumina clipei prezente, doar atunci putem spune că suntem împliniți cu adevărat. Pentru mine împlinirea sufletului va fi deplină când voi îngenunchea iar pe pământul sfânt al strămoșilor mei, ca om liber pe deplin.
- Manzur, îi spuse călugărul tânărului meu, ce asculta vrăjit cuvintele tovarășilor săi de călătorie, oprește-te la primul popas și încearcă să ștergi din sufletul tău umbrele trecutului! Apoi poți porni la drum! Și caută lumina! Ea se ascunde fie în preajma unui prieten drag, fie în muzica sferelor, pe care iubirea o coboară în inimile celor tineri ca tine, sau în compania unui animal credincios, ca aceste cămile, care niciodată nu te vor părăsi la greu...
Știam acum, grație înțelepciunii personajelor mele, că Manzur trebuia să poposească la prima așezare unde caravana va face iar tabără de odihnă. Când am intrat a doua zi în satul de beduini și am zărit corturile lor falnice strălucind în lumina eterică, am știut că Manzur va trebui să se despartă de prietenii lui. Am rămas amândoi în mijlocul satului, neștiind dacă proverbiala ospitalitate a beduinilor ne va putea fi adăpost și reazăm peste noaptea ce se apropia.