Două săptămâni în cap, ca un ocnaș, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul și cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruță și să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde și-a înțărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna! El își făcuse treaba, și de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu șcătuie de ptiele șă cu încuietore de sier, așe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen și baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.
Mult s-a mai bucurat unchiul Fedea de binoclul câștigat cu sudoarea frunții sale, căci așa l-a blestemat Dumnezeu pe om: „Cu sudoarea frunții tale o să-ți câștigi visurile vieții”, iar binoclul – era visul cel frumos, pe care unchiul Fedea îl tot visa din fregedă pruncie.
Însă bucuria unchiului Fedea era umbrită de două „guri spurcate”: una a „mârhoiei de babă” și alta a „căcănarului de Micloș”, care parcă se vorbiseră să-i facă zile fripte.
– A robotit ca un șalgău în ocnă pentru un căcat de cucăr! – se văicărea pe la vecini mătușa Măria. – Ș-amu și l-a spânzurat de gât, spânzura-s-ar de grinda podului trântorul naibii, că nici o haznă nu-i de el – toată ziua stă cu ochii beliți în cucăr și fluieră ca la nuntă.
Dar vorbele „șișcoaiei de babă” nu îl necăjiră atât de rău ca cele rostite de „bitangă de Micloș” și anume că binoclul lui nu ar fi binoclu militar ci „așe o bagatelă de zăbavă pentru prunci”.
– ’tuți țâța mă-tii ce ai supt-o azi și mâ’ni de batjocoros, ascultă numa’ la el de obdielar păduchios – cucăru meu nu-i cătănesc! Parcă-i chior și nu vede că-i verde, apăi de-i verde musai să fie cătănesc, dar se pricepe el la cucăre cum se pricep caprele mele la calendarul pravoslavnic. Mama lui de mocârtan! Apăi așe cucăr nu are nici pădurariu Filip că de-ar ave, ar vedea hoții și nu s-ar fura tomna-șe pădurea ca-n codru. Da’ eu cu îst cucăr de mă uit spre Pârloaga Ungurului văd și penele de la gâște pân iarbă, de mă uit spre Sărata îi văd pe toți care se duc la târg, de mă uit spre Dealul Dobrucii văd totul ca-n palmă, iar de mă uit spre Măgură o văd și pe Varvara a lu Cecerișcă când se duce „unde merge împăratul pe jos”. Ptiu la ea că n-are pic de rușine, nerușinata!... Eu mă uit la ea prin cucăr, iar ea își bagă curu’ cât un tanc în nasul meu și pușcărește ca din tun.
Dar odată la cârciumă „bitanga de Micloș” îl luase prea de tot peste picior:
– Apăi ție Fedea nu ți-s toate caprele acasă, zău de nu!...
– No, ni la el! – se supără unchiul Fedea. – Apăi, de ce grăiești așe cu mine tu
Micloș?!...
– Da cum să grăiesc măi Fedea, dacă tu parcă ai bolunzât de cap, ți-ai agățat cucăru de gât, ca jizii din Fiflaemul de Crăciun tingerea și umbli așe teleleu prin sat. Batăr de-ar si cucăr cătănesc, da’ așe...
„No las că-ți arăt eu ție unde iernează racii, Maria mâne-ta de bitangă, că te legi de mine ca orbul de uluca zăplazului, no amu ni, ți-oi zâce eu una de o să mă ții minte pân la copârșeu!...” – înjură unchiul Fedea în gând, după care cu voce blândă îi spuse lui Micloș:
– Apăi, tu Micloș să nu grăiești așe no!... Că tu cătană n-ai fost șă n-ai de unde ști cum arată un cucăr cătănesc, da ți-l arăt eu amu ni, ia numa’ uită-te p’în el.
– Încă n-am bolunzit ca tine, să mă holbez la lume p’în cucăr! – ripostă Micloș.
– Apăi, de nu vrei nici nu-i hia să te uiți, da să ști că eu de la mine de acasă văd
pân’ la tine acasă pe Soloneț. Așe să ști no!
– Vezi tu un fras, să te frământe! Că multe le mai și scornești, – spuse râzând
Micloș.
– No, apăi văd că te apucă îndoiala, da’ eu numa’ adevăr ți-am grăit pân’ amu și ca să-ți dovedesc că nu umblu cu băsneli muierești ți-oi spune ce ai făcut azi noapte mă!...
– No, zi să te audă tăți creștinii cât de scornitor ești! – strigă bucuros Micloș.
– Apăi no ce să zâc, că eu doară atâta am văzut că te preumblai în toiul nopții
p’în odaia de la drum, ș-am zâs în mine: „No bdietu’ de Micloș i-o trăbuit nevastă tânără ș-amu nu se poate hodini noptea!
– No, amu măi Fedea te-ai făcut de comedie față de tătă cârciuma... că eu azi noapte fost-am cu nănașu Gligor sus pe Măgură la oi! Ia să zică și nănașu, așe-i nănașu Gligor?!... – se bucura din ce în ce mai tare Micloș.
– No, apăi... așe-i! – spuse încurcat Gligor.
– No, apăi amu priceput-am cum stă treaba! – se lovi unchiul Fedea cu palma
peste frunte. – Și bou’ de mine mă tot întrebam și mă minunam: „Ce bâză l-o fi mușcat pe Micloș de se plimbă în ptielea goală, taman cum l-o făcut mâne-sa, p’în odaie ș-o tot țucă, ș-o tot strânje-n brațe pe nevastă-sa?...” No, ni ș-amu priciput-am că îla no fo’ Micloș!
Ca la o comandă, toți creștinii din cârciumă izbucniră într-un hohot de râs, iar Micloș o zbughi prin ușă afară, înjurând de mama focului.