Cu o floare la rever și cu batista, asortată cu cravata, de mătase colorată în roșu aprins, ca și buzele tale, la buzunarul de la piept al costumului luat pe datorie, așa trec prin viață, fluierând, sunt un pierde-vară care a descoperit că iubirea e un tic nervos pe cât de esențial, pe atât de cinic, așa mă trec, legănat ca un lan tânăr de porumb în vânt, în soarele de-asfințit al lui august, când cârdurile de ciori sunt timide precum babele în fața năsăliei, miluită fie viața lui, trecerea lui și toată împlinirea, că nici eu nu aveam de unde să știu că parfumul iubirii miroase a viță stoarsă, a vată pe băț, a praful uliței după ploi repezi și mici și-a var stins direct în fântânile seci, a candoare, a pâine prăjită și-a sudoare, când sânii tăi sunt atât de catifelați și-atât de dogoritori, draga nenii, că și timp mai am de cheltuit, și vremuri de-mplinit, dar și alte mulțimi de zile de regretat, căci tulbure sunt și-atât de candriu precum un cerșetor beat care dă bacșișuri grele, la chelnerii de birt și de grădini de vară, la frizeri plini de mătreață și pe la lăutarii antamați cu ora. Foaie verde, viorea, draga nenii, aoleo, că așa era și cu popa Scurtu, om respectabil și așezat, trecut demult de prima tinerețe, cu voce îngălată precum a cântărețelor de botezuri ieftine, rotofei la trup și scurt la barbă, că doar ăsta este un semn al respectării profesiei, căci nu s-a mai pomenit popă chelbos, nici capră căreia să nu-i placă nuiaua și nici femeie care să aștepte împlinirea sorții, cheful și damful de picioare nespălate de bărbat. Popa Scurtu semăna cu un gangster din filmele vechi italiene, avea privire languroasă și buze soioase, căci și traiul bun se ține pe prăjeală și seu de berbecuț, numai sutana îl dădea de gol, dar și privirea pierdută, șașie, de om hoț și chinuit de păcate grele. Căci și Dumnezeu a spus să fie lumină, dar și casa acestuia să fie respectată, nu să predice benzile, din altare, pe magnetofoane aduse de vaporenii arși de soare, de prin mările ruse, că și lăptăresele cucernice, moșii evlavioși, suratele pioase, dar și restul prostimii pravoslavnice, blagocestive și râvnitoare să aibă impresia că Moșul e ascultător de rugi aprinse și iubitor de mătănii adânci, măcar că morții trebuie pomeniți de pe acatiste scrise cu migală, la lumina candelei, căci numai popa al meu, aoleo, draga nenii, avea sânge zurliu, stricat din tinerețe, de pe băncile seminarelor, când a descoperit că dragostea trupească îmbracă forme ciudate și că aprinderea cărnii e boală tremurătoare și chin pentru mintea slabă și plină de prejudecăți. Popa al meu nu iubea muierea cu carnea albă și fragedă, nu-i plăceau sfârcurile aprinse și săltate sau pulpele pline de jar ale codanelor, nici femeia rumenă la trup și coaptă la minte, nici babele stafidite și cu dorințe atât de prostești și de perverse, dosite pe sub fuste sau direct în broboade, căci și mintea omului e pe cât de adâncă, pe atât de întunecată, numai sufletul se oglindește-n privire ca un pui de vrabie pe streașina nopții. Că doar d-aia a blestemat și popa Scurtu direct în biserică, Dumnezeu să-i ierte păcatul, câtă vreme, de invidioase și de smintite la minte, că nu e boală mai grea decât vorba adusă de ocară, când gurile mahalalei vorbeau că bietul părinte face negoț intens și ilicit cu fitilele de lumânări, dar și cu boțuri de smirnă și de tămâie, ca să-și întrețină viciul ascuns și că e plătitor de piele întinsă de adolescent crescut ca beldia, plin de ifose și de zgârciuri, căci numi tinerii sălbatici și abia tuleiați îl satisfăceau cu râvnă, dar și cu nepricepere, pe bietul părinte. Că nu există vorbă dulceagă, nici prilej de aducere aminte, draga mea, of, of, când strâmbătatea lumii ne arată năravul, dar și limitele, căci și viața e ca o alviță pe băț, prea dulce și prea lipicioasă, că nici ochi de sărutat nu mai sunt, nici cuvinte de spus și umblu teleleu și amețit de de această zi ca de alcooluri grețoase și tari, de parcă aș fi mărunțișul dat dintr-o mână în alta, de precupețe, de florărese, de zarzavagioaice și de cerșetorii cu mintea năucă.