Acul intrase doar atât cât să sângereze degetul mic al mâinii stângi. Se ridicase încet, reușind să prindă doar două picături în zborul evanescent. Le privi cum își pierd forma inițială, devenind pete de murdărie, pregătite pentru a fi șterse. Pianista își revenise treptat, anemia copilăriei fiind prevenită cu bandaje și apă oxigenată.
"A coase prevede funcții deloc aleatorii, precede prima lecție de pian".
Ochiul atent, cuminte, dar sceptic, interveni în forma fereastrei, alungând porumbeii gălăgioși și inventând peisaje diurne. Era nevoie de un punct de reper, de o inspirație pentru alungarea culorii, pentru construirea piedestalului. Era nevoie de un piedestal pentru candoarea sunetului.
"A construi determină renașterea factorilor regenerării neurale. Aproape sunt, aproape am devenit".
Reconstituirea evolua, iar pianista atingea vidul pentru a creea elementele vizuale, inerente existenței oricărui atom călător. Apoi intervenția nucleelor subatomice, a dimensiunilor sub-vidului alienat. Renovarea unui gol, umplerea sa cu picăturile sărate ale lacrimilor pianistei.
"Cineva m-a întrebat cândva de ce plâng la începutul unui concert. Răspunsul meu este mereu același: atât creația, cât și repetarea acesteia sunt chinuri exterioare".
Apariția proto-unicatelor, apoi a copiilor perfectibile. Nepoții unei creații originare vor începe declinul, o evoluție/involuție necesară. Mâinile sunt mai presus de divinul clipei constante, iar faza temporală descinde din nimic pentru a ajunge la nimic.
"Efortul este pe măsură formelor. Culoarea este prețioasă, la început precede armonia sonoră. Mai târziu, aceasta din urmă reprezintă perfecțiunea".
Formele sunt preschimbate, emailate, vulgarizate pentru a fi înțelese de vulg. Iar tăcerea este regină.
"Întotdeauna mi-au placut liniștea de la începutul unui concert, primele secunde suspendate pe palierul haosului originar: mă determină să cred că sunt unică în Univers, că sunt ascultată de toate elementele cosmice".
Apoi prima licărire de originalitate, prima creatură relevantă: micul element unicelular. Mișcă. Trăiește în momentul real, în propria dimensiune faustică. Foșnește. Face prima mișcare, un haos de tentacule și reverii nocturne. Apoi devine un creator în miniatură: emite primul sunet original din lumea sa.
"Delirul primelor note este fascinant, chiar dacă am făcut de mii de ori acest gest. Te surprinde de fiecare dată, ca un cosmos care vrea să te înghită prin sunete și nuanțe de armonii sinistre".
Mult mai târziu, pacea pare că se așază. Lumea este lume prin complexitatea devenirii prezente. Creatorul s-a retras și a oferit o șansă noului, mirificului. Pianul o atrage, unica iubire, singura percepție reală a lumii înconjurătoare. Restul poate să piară, atâta timp cât nucleul acestei deveniri va persista.
"Creația va veni cu timpul. Treptat, noroiul și lacrimile puerile se vor disipa. Iar inovațiile sonore vor cutremura întregul Univers. Abia atunci voi îmbrățișa natura mea, natura zeiței Saraswati".