Amnăraș credea sincer în existența Șarpelui de Aramă …
Dorea să-l fure și să-l aducă în Þilimuni, el și doi bețivani poleiți în ridicol. Planul era ispititor, rupt parcă din basm, spunea el. Trebuia să se angajeze grădinar la curtea Iriziei, să se amestece cu slujitorii ei cercetând și plănuind, în așteptarea înfloririi trandafirilor. Acțiunea se va desăvârși prin trimiterea unui buchet cu spinii otrăviți, în speranța unei înțepături ucigătoare. O dată cu moartea ei sublimă, profitând de dezordinea provocată de funeralii, ar găsi prilejul să fure șarpele ajutat de cei doi complici.
„De cei doi bețivi? Nu, chipul ei părea ireal prin puritatea care radia. Era o nălucire care mi s-a arătat numai mie. Ea nu există. Eu și basmul avem nevoie ca Șarpele de Aramă să nu existe. E doar într-o altă existență generată de fabulațiile noastre învăluite în nebuloasa visurilor și absurdului. Dacă acea femeie ar fi, într-adevăr, Irizia în carne și oase, totul s-ar pierde în realitatea prea searbădă, dezgolită de principiile eternității. Dacă nebunii ăștia se vor pricopsi cu simbolul taumaturgic, chiar și prin cea mai scânteietoare metodă, echilibrul firesc din sufletul meu ar fi grav zdruncinat. Cum să supraviețuiesc fără celălalt taler al balanței? Undele lacului să devină doar ape sălcii? Satul și cimitirul lacustru să rămână simple mormane de ruine, oase și amintiri fără prezent și fără speranța unui nou început?
Întoarcerea la oglinda nostalgiei ar fi o simplă adâncire în ipocrizia sentimentelor fără neant. Demnitatea ar cântări cât meschina invidie. Nu suntem păsări ale speranței, ci râme ale conștiinței apăsătoare. Toate sinuciderile astea ar fi un vraf de argumente clasate ale efemerului. Iubirea pentru Imdiola ar rodi doar monștrii selecției naturale.
E grozav de plictisitor să poposești într-o astfel de lume, stingându-se val după val. Mă scârbește rău când îl văd extaziat, când îmi demonstrează nimicnicia.
Deh, devin patetic! Unde e cinismul de altădată?
Apoi, cercetându-l cu luare aminte, cum sublima ceva despre frumusețe, nemurire și absolut, în nenumărate povești fără înțeles, observă că nu era deloc plictisitor. Chipul său oferea un sentiment de hotărâre și siguranță. Avea ceva călăuzitor în ochii săi imobili. Călătorea cu gândul alături de el, reglându-și ceasornicul interior după timpul divin în așteptarea pragului. Escalada munți plecându-și crestele spre pământ, gusta din duioșia nefirească a sfârșiturilor basmelor și era gata să se ofere voluntar în drumul nebunesc pentru furtul Șarpelui de Aramă.
Trăia și alte vremuri când îl dominau mai puține sentimente și se lăsa furat de candoarea simplelor trăiri. Timpul ardea mocnit într-o baie de jar. Tăcerea era un cântec liniștitor. Se auzea doar sunetul briciului rașchetând o barbă aspră. În oglindă nu era el cu alt chip de fiecare dată, ci același tată din fiecare dimineață de duminică pregătindu-se pentru a merge la cârciumă. Afară ningea cu fulgi mari de fericire peste împărăția de cleștar cufundată într-un pustiu bântuit de miraje. Trăia într-un refugiu al căldurii și stingherelii și uita acele minunate lumi secrete pierdute într-o hibernare perpetuuă, ascunse în paginile unui caiet...
Amnăraș dorea aprobarea lui Druțu. Drept răspuns, acesta îi povesti despre călătoriile Iriziei în căutarea lui Boieraș. Îi descria cu lux de amănunte, chipul ei remarcabil, blazonul trăsurii de epocă și veștmintele slujitorilor. Parcurgea un traseu imaginar alături de ea, inventa nenumărate peripeții și-l lăsă să soarbă, odată cu ea, zvonurile despre soțul dispărut.
Povestirea nu avea efectul scontat. Părea mai degrabă, să-i întărească hotărârea. Sfârși episodul fără a da indicii clare despre finalul basmului. În schimb, Amnăraș îi relata plictisitor de minuțios toate pregătirile de necesare. În entuziasmul său, pângărea fomidabilul său scop, prin argumente și fapte demne de a fi trecute sub tăcere. Hotărâse tovărășia celor doi bețivani, văzându-i cum târâiau de lanț un câine mort de culoarea laptelui. Veneau de la gară îngropându-și picioarele goale în colbul gros. Pantofii legați între ei de șireturi erau purtați pe după gât. La fiecare popas, se așezau pe troscotul prăfuit. Unul își lăuda familia; se considera un om fericit. Nu-i lipsea nimic. Copiii nu-i ajunseseră încă la vârsta la care începeau dezamăgirile. Oricum, educația lor revenea soției…
Se ridicau greoi, mai luau câte o dușcă, privind în urmă spre pădure și amintindu-și de moartea unui prieten comun. „Spânzurat săracul! De, asta-i viața! Și așa-i destul de greu de trăit, dar să mai ai și viața lui?”
Își ridica cu greu trupul animalului intrat în putrefacție. Îl alinta în glumă, scărpinându-l între urechi și încercând să-i descleșteze botul.
Celălalt râdea. Până să ajungă în sat, schimbară între ei câinele și sticla de mai multe ori. Pe ulița Mărgineanului, nimeriră la un praznic și dădură să intre în curtea înțesată cu oameni. Fură opriți la poartă de un străin, o matahală care, chipurile, semăna cu Isidor câinele lor botezat în praf. Siliți să scape de mortăciune îl aruncară în curtea lui Mască.
Intrară să se ospăteze, făcând scandal încă de la poartă, semețindu-se amândoi că sunt prieteni cu mortul. Cerură de băut și muzică, nu conta de care.
-Sunt sublimi! N-o să mă lipsesc eu de o tovărășie așa voioasă în călătoria asta. O să vezi cât te poate ajuta o asemenea aventură să-ți sfârșești basmul.