agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2031 .



Poiana Narciselor-Capitolul IV
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gmilescu ]

2011-01-19  |     | 




IV

Noii proprietari fuseseră anunțați că vor primi chiriași de la stat. Când au văzut că intră în curtea lor boierească patru copii au înțepenit. Era o curte frumoasă, încadrată de un gard din beton. Casa era boierească, cu un etaj. Pomi mulți și flori. Curățenie peste tot. Copiilor nu le venea să creadă că vor locui într-o casă așa de arătoasă.
- Doamnă, am fost repartizați la dumneavoastră, uitați actul!
O ochelaristă cam de patruzeci și cinci de ani ia actul din mâna lui George și îl citește. Ea era administratoarea.
- Poftim, este sus la mansardă! Doamne, ce mă fac? Nu am avut în curtea mea niciodată patru copii, o să-mi strice tot! O să-mi strice pomii, o să-mi rupă florile, o să-mi strice casa, plângea femeia.
- Doamnă, știu că nu vă convine, dar astea sunt vremurile, în privința copiilor nu aveți nicio grijă, că sunt foarte educați și cuminți. Asta mică plânge așa fără motiv, dar n-o să vă facem necazuri, o încurajează Meri.
- Așa spuneți toți, dar până la urmă este așa cum am spus eu! Măcar de-ar da Dumnezeu de data aceasta să nu am dreptate! Veniți și vă faceți stăpâni în casa omului!
Când au urcat la mansardă, proprietarii nici nu-și luaseră lucrurile și mobila din ea.
- Și eu ce mă fac cu lucrurile, unde să le pun, oameni buni?
- Doamnă, eu tot nu am mobilă pentru patru camere! Ne înțelegem: eu opresc doar trei iar în ultima îți pui dumneata lucrurile. Pui lacăt și gata. Copiii sunt mici, deocamdată pot sta toți într-o singură cameră, într-una eu cu bărbatu-meu și una o fac bucătărie.
- Pare că sunteți oameni cumsecade, mi-ai luat o piatră de pe inimă!
Copiii și părinții au ajutat cele două proprietărese să-și care lucrurile în a patra cameră. Au pus lacăt și au plecat, totuși supărate de situație.
Toată familia s-a pus pe treabă. Frecat, curățat, măturat, spălat. Și-au așezat bruma de lucruri cu care se vânzoleau de colo-colo. Tot robotind pe lângă Meri, Ema avea presimțirea că de aici nu vor mai pleca atât de curând. Proprietarii păreau oameni înstăriți, n-o să-i mai dea afară din cauza chiriei. Puteau să-i mai păsuiască. Ei nu trăiau din așa ceva.
Rupți de oboseală toți s-au culcat în paturile rămase de la proprietari drept mulțumire că le-au cedat camera. Când dormeau mai vârtos se aude în noapte plânsetul Vioricăi. Mama se scoală, se duce la copii în cameră, aprinde lampa și.și vede copiii acoperiți de niște puncte mici, negre, mișcătoare.
- Doamne, George, vino repede! Uite, cred că alea două ne-au lăsat păturile cu vreo boală care s-a luat la copii. Viorica plânge în somn iar ceilalți se scarpină de mama focului.
- Fugi de aici, femeie! Nu sunt farmece! Nu vezi? Ãștia sunt păduchi de lemn! Dă copiii jos din paturi să trecem să-i omorâm. Uite ce e și cu boierii ăștia! Zici că sunt curați și-i mănâncă păduchii de lemn.
Când au dat păturile jos de pe trupurile copiilor nu mai era nici un centimetru de piele în care să nu fie înfiptă o lighioană neagră care sugea din sângele lor. Și în toiul nopții toți ai casei au început vânătoarea monștrilor care nu-i lăsau să doarmă. Doamnele ochelariste nu le dăduseră și acest amănunt atât de important. Și cu bidonul de gaz le scoteau din lemnul patului, ba chiar și din dușumele și după aceea le omora fiecare cu ce apuca. Așa i-a prins dimineața. George a plecat la fabrică, copiii s-au culcat plini de oboseală iar Meri s-a apucat să facă mâncare la primus.
Când s-au sculat copiii, Meri le spărsese în tigaie un singur ou pe care îl făcuse jumări, le tăiase o pâine neagră felii și fiecare întingea în tigaie așteptând pe celălalt să apuce și el un dumicat. Le-a mai dat câte un măr și un ceai.
Din nou trebuiau înscriși la o școală nouă. Nelu terminase clasa a șaptea, Ema trecuse într-a cincea iar Constantin într-a doua. Aici, unde se mutaseră, lumea era mai selectă, chiar și cartierul și oamenii de pe stradă păreau mai înstăriți. Meri trebuia să facă eforturi mari pentru ca și copiii ei să se integreze în noua societate unde vor crește până se vor duce la casele lor.
Într-o dimineață, Nelu și Constantin se întorc de la joacă cu un pui de pisică, căruia nici ochii nu-i dăduseră. Mama la început s-a supărat dar s-a gândit să-l păstreze să le facă o bucurie copiilor. Era galben tărcat cu dungi albe, avea cizmulițele și boticul tot albe.
Când a deschis prima dată ochii s-a văzut înconjurat de cei patru copii. De atunci a început joaca și distracția prin casă. Mama le dăduse un ghemuleț cu care îl ațâțau pe pisoi. Ziua întreagă s-ar fi jucat, parcă era și el un copil.
- Ema, eu am impresia că Tigratul înțelege tot ce se întâmplă în casa noastră! Parcă ne înțelege și ce vorbim!
- Da, și eu am observat! Când îi spun mamei să facem ceva el este primul care ia parte. Parcă simte și ce gândim! Ieri mama ne-a zis că a terminat toate proviziile și că nu mai avem ce mânca. Peste aproximativ două ore a venit cu un cârnat afumat, cât toate zilele și i l-a pus mamei la picioare în bucătărie în timp ce fierbea rufele. Ea n-a înțeles despre ce este vorba și l-a lăsat să îl mănânce, dar el se freca cu coada de picioarele ei și torcea.
- Tigratule, pentru mine ai adus cârnatul acesta? De unde l-ai luat? Dacă proprietăreasa reclamă dispariția lui și dă vina pe copiii mei?
- El se uita în ochii mamei, parcă vroia să-i spună că nu l-a luat de la ochelariste, să ni-l dea să-l mâncăm fără grijă.
- Și ce-a făcut mămica?
- A luat cârnatul de jos, l-a spălat foarte bine, iar din locul unde își înfipsese el colțișorii a tăiat o bucățică și i-a dat-o lui s-o mănânce.
- Tigratul a mâncat-o?
- Da! Plin de recunoștință că mămica i-a înțeles gestul!
- Și unde e cârnatul?
- Ni-l face astăzi mămica, cu cartofi prăjiți!
- Eu nu mănânc din el, nu pot, mi se pare nu-știu-cum să mănânci din cârnatul adus de un pisoi!
- Treaba ta! Eu mănânc! Mămica l-a încercat și mi‑a spus că este un cârnat bun și gustos!
Când i-a servit la masă, Nelu a refuzat spunând că lui nu-i plac cârnații. Numai Ema și Tigratul se uitau fix la Nelu, știind despre ce este vorba.
A doua zi Nelu își făcea lecțiile. Era elev la școala profesională “Rezervele de muncă”. Avea o uniformă bleumarin cu vipușcă bleu la pantaloni, la fel la epoleți și caschetă. Cu figura lui inteligentă, suplu, cu ochii albaștri și părul blond ondulat, aveai impresia că este la aviație. Cu toate că era premiant pe unde se ducea la școală, părinții nu aveau posibilitatea să-l întrețină într-un liceu acolo unde îi era locul. Dar el nu se plângea niciodată. Își accepta soarta sperând că, indiferent ce-i rezerva viața, el va fi mereu primul în ceea ce făcea.
Aude o miorlăitură la ușă. Se oprește din scris și deschide ușa. Tigratul ținea în dinți o bucată mare de șuncă afumată și se uita fix în ochii băiatului.
- De unde ai luat, Tigratule, șunca asta? Mămica o să se bucure, dar tu într-o zi sunt sigur că ai s-o pățești! Potolește-te!
Tigratul îi lasă șunca chiar pe papuci și sare în pat. Nelu ia șunca și o pune pe masă. Mama intră și începe să râdă văzând mutra lui Nelu și pe Tigratul, care se uita când la șuncă, când la Nelu. Ea îi taie din locul unde a băgat colții și‑l răsplătește pentru efortul depus. Nu este ușor să ții pe patru lăbuțe hrana unei familii atât de numeroase.
Vreo trei săptămâni Tigratul a cărat aproape o jumătate de porc. Până într-o zi când a intrat în casă cu un porumbel mai mult mort decât viu. Mama a înțeles gestul lui. Ea a gătit porumbelul și l-a mâncat cu copiii. Toți ai casei îl iubeau, făcea parte din familie, era un membru al ei. Își aducea aportul așa cum se pricepea. El mânca doar oasele și mațele, dar era mulțumit.
Într-o zi a plecat de acasă “să facă cumpărături”, dar nu s-a mai întors. Ema și Nelu l-au căutat peste tot. Într‑un târziu l-au găsit în fundul curții, mort, având în gură o ghioacă de metal cu țepi, care îi sfâșiase maxilarul. Înnebuniți, copiii au luat pisoiul și au fugit cu el în casă, să-l arate și celorlalți.
- Uite, mamă, dacă ne-am bucurat de tot ce ne-a adus! L-au omorât păgubiții! Doamne, cine o fi fost? N-am aflat nici al cui a fost porcul, dar de porumbei nu mă las până nu aflu! Proprietarul lor l-a omorât!
- Ema, te rog du-te cu Nelu și îngropați-l în grădină! Nu pot să-l văd așa! Nu trebuia să-l aduceți, să fac și eu boală de inimă! Dacă nu mă caliceam pentru voi, acum sărăcuțul ar fi trăit!
Când se întorcea de la școală, un vecin mai mare cu câțiva ani decât Nelu l-a întrebat:
- Mă, rezervistule, ce-ți face pisoiul, îți mai aduce porumbei? Mi-ați halit tot! Dar nu m-am lăsat nici eu! L-am pândit și i-am tras-o, să se învețe minte să mai fure!
- Nemernicule, tu l-ai omorât!
- Da, eu! Iar tata l-a aruncat în curte; știa de la mama că este al vostru!
- O să-l pun pe tăticu să ți-i plătească, iar pentru faptul că ți-ai făcut singur dreptate, uite! și-i dă un pumn de cade la pământ. Nelu ajunge acasă gâfâind și plângând de cele întâmplate.
Doar din când în când vorbeau despre pisoi. De câte ori își aduceau aminte, toți ai casei lăcrimau.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!