În memorie preoții copilăriei rămân mari .

Întrebi de ce?
Sigur de la „zgâitul” în sus prin fumul cu miros de ceară uitată pe foc, de la umbra popii, încinsă de vorbe și cânt, pe zidul ce părea ținut tot și pe de-ntregul de cei doi umeri ai lui, umbrele lor întoarse în bătaia de clopot...
Astfel ei rămân bărbații uriași ai eternului, înecați fără urmă în lumina difuză a vitraliilor.

Umbrele copilăriei nu scad, ci cresc.

Da, atât de „în cer” par a fi preoții în ochiul de copil, ei care vorbeau prin abur, sus, prea sus, în vorbe mult prea mari pentru mințile noastre obosite de la sărit coarda, iar când îi revezi, sunt mici, bărbați mototoliți mult prea mici în realitatea cu zoom-ul ei aparte.

Printre mușcate, ce cresc la tot pasul în Pitești, aveam să-l revăd pe preotul Ambrosi, în 1981. Acela de m-a botezat, confirmat, care ne-a povestit ore și ore de religie, ne-a explicat diferența dintre dragoste și iubire, povestindu-ne filmul „Love story”, roșind, spunând că putem veni la el oricând cu orice întrebare.

După cutremur îmi tremurase sufletul din destul. Se împuținase și puterea de a-i mai cere sfaturi. Îl zărisem pe aleile Cișmigiului, cu mersul lui liniștit. Bărbatul acela care ne adunase ani de zile în sufletul credinței, se plimba singur, fără să poți afla din întorsul umerilor, dacă l-a găsit pe Dumnezeu sau vorbește cu nălucile prezentului.

Preotul Ambrosi, venea de la București de la Biserica Luterană și ținea o dată pe lună slujba de duminică la Pitești, oraș în care am fost repartizată profesoară de germană și engleză.

În Pitești comunitatea germană era pe cale de dispariție.

De la finele secolului 19 orașul se bucurase de familii înstărite, rămase în aceste câmpii din pasiune pentru liniște și climă, pentru că aici celor apăsați de umezeala de pe malul Rinului, le mergea mult mai bine.

Familia Blücher de pildă s-a aclimatizat în Pitești și a rămas definitiv. Casa din valea orașului avea să devină o lumânărie cu uși zdranvene după tradiție germană, cu oaspeți cunoscuți în lume, o casă cu tindă și cerdac, până să se răzgândească prezentul, nu-i bine să pierzi spațiul pe privirea spre cer.
Au dărâmat terasa de lemn și au pus în locul ei nimic. Nimicul nu poate deranja pe nimeni.

Primul fotograf al Piteștiului prin anii 30-40 avea să fie tot unul învâțat cu rigorile școlii germane. Și tot datorită acelor Blüchers stabiliți pe la finele secolului 19, pe care orașul nu i-a prea luat în seamă. Centrul acestei mici comunități de „nemți adevărați” a fost până au dispărut mersul la biserică duminică de duminică.

Îmi amintesc cum îmi spuneai: „Se pierde cel în „tăvălugul istoriei”. Acum înțeleg, când viața a devenit istorie, când nu mai știu decât „cum a fost”, uitând „de ce”-ul care le-a provocat.

Dar ce zici, dragule, de poveștile ce urmează?

Preotul Ambrosi a mai venit de câteva ori la Pitești, și-a ținut slujbele în vorbe mici, nebăgând în seamă pe nimeni, bătrânele jelind nepriceperea tradițiilor germane în poala „sălbaticiei românești”, el bâjbâind în graba de duminică, vai da, trebuia să se întoarcă la capitală, unde alți sași îl așteptau, el fiind unul din ultimii preoți, care a trecut alături de noi, mai mult în transă, prin ultimele deceni ale secolului trecut.

Mare a fost golul pentru piteștencele învățate cu predica germană și lavandă de la Paris, câteva generații de Luise și Magdalene sau Henriette, când au trebuit să plece din această lume în șoapte puține, în limba românească.

Repede a fost uitat fotograful cu stilul lui german și predicile luterane, iar cuconițele cu umbrele de Veneția nu mai treceau decât prin visele unora care le zărisera în copilărie.

Visatul nu era interzis în valea din umbra dealurilor. Dar majoritatea visau plecarea plecărilor. Puțini ajung la înțelegerea cu sine sau știu: mâncărurile sărace ale copilăriei au gustul aparte al ceții și timpului, și sarea e mai sărată și gogoșarul mai roșu.

Așa și comunitatea ce a rămas de bună voie și a dispărut destul de repede la un secol de existență, care trăia între vis și realitate, cu duminicile măsurate de cuvinte între coperți groase de preotul cu părul alb și prânzul la fix 12, la mesele lungi ce supraviețuiseră toate războaiele.

Da, după venirea de la biserică se punea tacâmul de argint, lustruit de două ori pe an de câte o Vetă, care era mândră că putea lustrui și mătura la nemții din oraș, nu doar umbla cu vacile slabe prin codru.

Acela care a fost preotul Ambrosi a dispărut din viața comunității fără să lase știre, de urmaș nici vorbă.

A dispărut și din viața lui, fără urma pe care i-o lăsaseră ai lui, demult, în Ardeal, propietari de dealuri și vii, propietari de credință și nemișcați de prea-marii prezentului. Cu el, cel care a a reușit să convingă enoriașii cu pasul său hotărât, cu vorba plină de curățenie și arta scripturii, s-a pierdut mai întâi pe sine și apoi pe noi, cei mici care fără preot în Pitești ne-am ascuns fiecare în duminica lui.

Aici am aflat cât de altfel poate fi viața la câțiva kilometri de București, cât de întinsă și netedă câmpia Valachiei, cât de tare se aseamănă omul cu locul.

Fără să știm, locul formează mersul, felul de a „căsca gura”, zicea mama.

Da, și în asta suntem diferiți, oamenii sudului și cei ai nordului......Să nu repet ce se spune despre regățeni, când vestul țării încearcă să explice de unde atâta lumină pe străzile Timișoarei, și de unde atâta grabă și harță pe cele ale Bucureștiului.......

Orizontul n-are nici o vină, dar când nu mai e prin preajmă alt țap ispășitor, este luat drept paratrăsnet. Așa s-a tras concluzia că acel orizont stafidit al regatului fusese de vină, că oamenii din sudul județului Argeș nu se prea descurcau și prea puțini au ajuns mai departe, după părerea celor din Ardeal.

Nu orășenii sau cei de la capitală îi debusolau pe elevii din aceste sate, ci de multe ori profesorii, vecinii sau chiar părinții îi țineau în loc, legați de mizerie și sărăcie, blocați o viață pe străzile înguste și neprimitoare..

Repartizată am fost, dar nu chiar în oraș, ceva mai departe, în sudul județului.
Când spuneam numele comunei, toți se mirau:
- Cum adică comuna Ungheni, aveai medie bună, și-ai ajuns la granița cu Moldova?
- Nu, în județul Argheș! Am repetat la fiecare, descriind ruta începând din Gara de Nord până în autogara Pitești.

Mereu și mereu. Toți știau de Unghenii de la capătul țării, undeva în ceața nordului, unde păreau să nu trăiască oameni, după cum mă priveau de îngroziți, compătimindu-mă unde am ajuns să fiu profesoară.

Nimeni nu știa de un Ungheni de Argeș, o comună mare și lată, cu o stație de tren, un autobuz ce se târâie printre câmpuri sterpe și prăfoase, o comună din care doar de Costești s-a auzit peste marginea județului.

Și numai pentru că acolo a fost un mare incendiu în biserică și frica i-a făcut pe enoriași să tot povestească nenorocirea. Așa se face că și după ani de zile se aude „Costești, ah, acolo unde a ars biserica”..

Comuna Ungheni este și azi la circa 30 de kilometri de Pitești, după Costești, după Buzoiești și Ionești, Găujani și apoi Humele.
Este o comună pe care oamenii o iubesc și o reneagă în același timp, refuză să se împace cu ea, nimeni nu vrea să rămână de la naștere până la moarte acolo, mulți trăiesc cu dorul de a fugi cândva, iar cei care rămân, o fac pentru că nu au încotro.

Pe atunci era o comună ce nu își găsise timp să-și boteze în unele sate străzile, poate le-a pavat între timp. În anii 80 singurul drum, pe care se putea merge fără să te afunzi în noroi lipicios și galben, era șoseaua.
Totul părea sortit să se murdărească cândva, să fie acoperit încet dar sigur de praf, noroi și vorbe rele.
Oamenii erau slabi, triști, uscați, rezervați față de străini.

Pe atunci IRTA pornea din Pitești, din spatele străzii Târgul din Vale, spre toate direcțiile județului, dar nu fiecare avea voie în acele vremuri să se urce în ea.

Cei cu buletin de București erau rugați să-l predea dacă lucrează în zonă. Adică eu, trebuia să predau buletinul și să mă stabilesc acolo, să devin de-a locului. Disputele cu milițianul din autogară au fost zilnice și zadarnice, lungi și absurde.

- O să mi-l dai tu mie, ai să vezi....și râdea cu poftă, milițianul, un băiat de la munte, căruia i s-a dat pe mână o întreagă autogară, nu o spunea cu rea-voință, nici cu ură, parcă îl distra jocul de-a baba oarba, un fel de „dă-mi buletinul, nu ți-l dau”.
Uneori mă dădea jos din autobuz, mă ducea la secție și îmi povestea ce bine e la Sibiu. Tutuia pe toată lumea și era încântat când trecea un ofițer și el, ardeleanul, își putea scoate șapca vânturând-o peste noi.
- De ce nu te întorci acolo?
- N-a avut tata destule butelii să mă bage acolo printr-o haltă....
- Îți place aici?
- Da, e vesel, oamenii vorbesc altfel decât pe la noi, mirosul ăsta din autogară e tare rău, la noi nu-i așa, dar acum și la Sibiu e cam întuneric și wc-urile eh, put și ele....dar mie îmi place să stau de vorbă...
- Nu-ți dau buletinul, nu vreau să rămân definitiv...
- Trebuie să-l dai, dacă vine la mine șefu ce zic?
- Zici că nu m-ai văzut...
- Păi știe, ești aici și am probleme, bine, atunci să zicem că-mi aduceți și mie niște nechezol, da?
- Bine, ți-aduc.
- Și-o vedere de la București, n-am fost să văd și io cum e....
- Bine, ți-aduc...


Avea și zile în care stătea scobindu-se în urechi cu unghia lui lungă de la degetul mic, uitându-se prin noi.
Când l-am întrebat, de ce are acea unghie lungă, mi-a zis că e o modă din regat, la Sibiu n-a văzut pe nimeni cu o unghie lungă la degetul mic, dar că-i place.

„Poate că din plăcere dar fără pricepere sau cu rost folosim simbolurile altora?” l-am întrebat....

Cred că întrebarea mea, l-a speriat atât de tare, încât nu mi-a mai cerut niciodată buletinul, și când mă vedea, se uita la unghia lui cu o privire de cercetător curios la un microscop invizibil.

Când îl zăream, mă urcam în fugă și cu frică, mă ascundeam printre călătorii puțini dimineața spre sat, în mare parte profesoare navetiste, tineri care-și vizitau părinții pentru o zi sau angajați risipiți pe la țară, toți cu mâinile pline de pâini aduse de la București de unu sau altul, sau pungi ce se scurgeau peste tot de la brânza luată pe sub mână...

Doar în zilele în care nu apărea Joni, cum își spunea milițianul de la Sibiu, în autobuz se lăsa o liniște cu miros de pește uscat, mucegai risipit de sus pâna jos ce trecea se pare și prin sticlă, ce mai, o liniște îmbibată în praf, o liniște prin care nici pe geam nu te puteai uita, și ele astupate de galbenul lutului umed, ce forma un clopot deasupra a tot ce exista în acest Argeș „cartelat”.

Județul Argeș a fost în anii 80 singurul în care s-a experimentat viața „pe cartelă”.

Am trimis câteva în occident la prietenii care se mirau de poveștile noastre scurte și pline de întuneric, și nu numai din lipsă de curent. Nici un plic nu a ajuns până la ei.
Sau ei nu au știut ce sunt acele bilete: „lapte 1 l”, „pâine 200 gr”...și le-au aruncat la coș? Și când te gândești, cei născuți în Pitești în 1981 cumpărau lapte pe rețetă la farmacie!!!

Probabil cei din afara acelei lumi nu au cum înțelege, probabil...