agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-07-23 | |
Dragostea îmi sufocă penumbrele. Nu este o satisfacție ci mai degrabă un stil de sinucidere emo. Urăsc felul în care se autoapreciază subcultura de tipul emo și încercarea de a tranforma sentimentul în rațional, felul în care ei aduc mesaje umanității; nu, nu am fost, nu sânt și nu voi fi o parte a unei subculturi de tipul emo, punck, goth, etc. Dar la moment dragostea mea îmi sufocă penumbrele. O scenă imaginară de comportament al dragostei "emo"nizate: îți tai venele, sugi sângele, defapt mai întâi privești cum țâșnește în raza de câțiva metri, zici că este dulce, sărat sau prea lipicios și până în final oricum strigi tuturor că te doare: - Sarcastic pentru unii, aiurit și tragic pentru cei apropiați. Cât pafos au neformalii în ei... Deci – Bună Dimineața.
Nu iubesc să iubesc de dimineață, însă dragostea mea aseară a intrat în comă. O vecină s-a înecat peste gard cu saliva dezgustului când îi făcusem semn cu degetul pe obraz. Și întradevăr, să-i fie rușine, aici moare o dragoste tânără, iar ea ascunsă după gard privește sceneta cu o plăcere îmbătrânită. Pisica Albă Caty (nu am pisici) mi-a zgîrîiat crierul toată noaptea. Defapt asta se întâmplă de câteva seri: Dragostea mea se transformă într-un vârcolac încă nedentificat ca un rezultat final, însă sigur că urlă la lună și mă privește cu niște ochi de dimensiuni enorme. Ce i-am făcut??? Am agresat timpul ei de odihnă? Defapt ea odihnește demultișor (mi se păru că prinsese și mucegai).Era și timpul. Crezusem că va fi destul să o strig pe nume, să o i-au de mână și cu gesturi de gentilom să o conduc până la locul pe care l-am dorit. Ea însă a început să facă pași enormi asemănători cu cei a unui sportiv ce și-a luat doza de dopaj peste limită și urmează să-și ia penalizarea în scurt timp. Penalizarea însă am primit-o eu. Dragostea a devenit carnivoră. Orice încercare de a o readuce la punctul zero a devenit inutilă. Caty defapt pufnea de fiecare dată ce încercam să opresc dragostea prin diferite mijloace meschine și câteodată interzise: tragerea de mână, aruncarea arcanului, amenințări inutile,ș.a. Posibila deviză devenise: "Merg, alerg și/sau nu convin..."Acum, ea stă întinsă pe patul zburătorilor. Vecina îmi face semn să mă apropii de gard. Îmi dă sfaturi: - Poate apelezi medicul de famile. Au acolo fel de fel de pastile, vaccinuri. Știu un specialist în domeniul vaccinului pentru iubirile traumate. Nu face să-i explic că cazul meu este unul deosebit. Dar sun medicul 69-96 - Bună dimineața. Un caz urgent. Dragostea mea a intrat aseară în comă. Ne cunoaștem de ani cu „specialistul” ăsta. Mai multe aere decât cunoștințe în domeniu. - Imediat. Nici să nu gândești să-i faci ceva până vin eu. Altfel poate fi fatal pentru ea. Privesc ceasul minut în minut, frica că se poate epuiza, crește. Mă apropii de patul zburătorilor. Îmi aplec urechea asupra ei și îi ascult răsuflarea. Nu i-am măsurat niciodată pulsul și nici măcar nu știu cum se face. A venit și medicul. - Bună dimineața. Uuuuuuu, cât de îngrozitor arată. Ce i-ai făcut? Ce i-am făcut, ce i-am făcut... Să fi știut cauza nu mai apelam la acest „specialist”. - Sincer, doar am încercat să o opresc. Nu am lovit-o. Poate am amenințat-o puțin, dar nimic mai mult. Nu știu... a mai urlat ceva aseară la lună apoi s-a lungit pe pat și... iată rezultatul. Îi măsoară pulsul. Îi privește ochii aruncați peste cap. „Specialist”, nu glumă. - Trebuie internată la Spitalul Loialității. Băieți hai că trebuie internată urgent. Imediat își fac apariția două nămile cu un pat mobil. O i-au de după umeri, o săltă în aer și o scot din casă. În mașina de salvare, medicul își încărcă defibrilatorul și-i măsoară permanent pulsul. Numai să nu-mi moară dragostea, numai să nu moară... Spitalul Loialității. Cine și ce nu se reabilitează pe aici. În același salon cu dragostea mea carnivoră, câțiva nenorociți își îngrijesc zgârcenia, mândria, mânia, lenea ș.a. Tânărul de pe patul de la fereastră își leagănă lenea profundă, vecinul său își reflectă mândria într-o oglindă ascunsă în palmă, zgârcenia este ascunsă în buzunar de către un bătrân chel, cu ochii albaștri și cu o barbă albă care permanent îi provoacă stare de depresie celui ce-și odihnește mânia. - Soro, cine i-a dat oglinda netotului. Doar am interzis orice vizită. Asistenta medicului veni grăbită aducându-și pe față nevinovăția molipsită de prin saloanele vecine. Medicul îi luă supărat oglinda celui cu mândria și o sparse de perete. Imediat căzuse în genunchi mândria și începu să culeagă grăbită cioburile oglinzii. Asistenta începu să facă observații și să cerceteze fiecare pacient. Dragostea mea o făcu să se apropie, să-i strângă mâna între palme și să o consoleze. M-a privit supărată. - Vedeți câtă muncă asiduă poate egala cu zero o simplă oglindă? Dragostei o să-i aplicați picurătoarea rezistenței. Și să nu lăsați mândriei cioburi. Scena a provocat milă până și celui cu mânia. Medicul mai privi odată spre dragostea mea, dădu posomorât din cap. - Rog să mă urmați pentru câteva minute. Trebuie să-mi răspundeți la câteva întrebări. O simplă formalitate. Pe coridor doar „specialiști” și nenorociți. Eu fac astăzi parte din rândul nenorociților. La moment regretul, disperarea și încă câteva emoții, formează un amestec amărui în interiorul meu. Pe ușa cabinetului cu litere de culoare roză este scris: „Sărutul adevărului. Adevărul este mut.” Aici liniștea se combină cu lumina. M-aș fi supărat săptămâna trecută pe o astfel de combinație. Căutam voci, cât mai multe voci, să le ascult și să le vorbesc. Acum însă sunt în mijlocul unei lumini ce se revarsă cu tăcerea, în biroul unui medic ce îl consider nepriceput. - Luați loc. Fotoliului ăsta i se mai spune și fotoliul incomodității. Știu că mă considerați incompetent dar să aveți încredere. Trebuie să răspundeți la câteva întrebări. O să supere, dar încercați să răspundeți doar adevărul. - Nu pot promite că voi spune doar adevărul. Sunt prea rătăcit ca să-mi cunosc propriul adevăr. Mă aflu într-un colaps al rațiunii. Dar voi încerca să răspund. Scrie el ceva acolo, ceva ce scrie fiecare medic, ceva ce este important pentru ei și pentru noi, cei ce suntem în căutarea stării de normalitate. - Povestiți-mi mai întâi cum au început toate. De unde își are începutul ea și ce s-a întâmplat de a ajuns în starea actuală? O să-i spun totuși. Chiar dacă nu o să-mi fie mai bine atunci când voi destăinui greul ce îl ascund, dar voi ști că cel puțin am încercat. - Unii spun că apare brusc, de la prima vedere, alții consideră ca apare din deprindere față de cineva. Apăruse într-o bună zi fără să-mi dau seama. Am încercat să o anulez, să o fac să dispară. Un timp chiar am reușit. O vedeam de câteva ori pe săptămână și încercam să nu discut cu ea mai mult de câteva minute. Nu vroiam să observe. Paradox, dar atunci când posibilitatea de a ne vedea nu a mai existat, am început să-i văd chipul pretutindeni. Am început să ne scriem. Mi-a fost greu să-i explic de ce o evitam până acum și totuși i-am spus totul. I-am scris câteva poezii… - Îmi recitați și mie una? Nu cer să fie expresiv, puteți chiar să o spuneți și monoton. Pe care să i le spun. De fapt i-am trimis doar câteva. Scriam multe dar mereu îmi era frică că v-a înțelege incorect această dragoste. - Voi spune doar trei. Le consider mai reușite. Prima ar fi: Atât de absurd latră câinii disperării. Nu mi-ar ajunge mâini ca să muște. Și latră și mușcă. În cușcă de fier ne-acoperă fatalitatea cu plapuma ei. În orice colț nu m-aș ascunde, câinii disperării îmi sfâșie mâinile și latră și mușcă. Ascunsă-ntre palme își moțăie pulsul iubirea, tânără și necioplită. Voi fi trădător dacă îi las să o muște... iar ei o vor toată... și mie nimic, nimic nu-mi rămâne decât să o țin alergând de prin colțuri spre centrul cuștii de fier, unde voi cade, pe față, apoi, voi simți cum câinii turbați îmi vor frânge obrajii. Nu mi-a rămas decât să desfac palmele și să ascult cum latră câinii disperării... cum mușcă și latră, cum latră și mușcă... - De ce zâmbiți? Am o impresie că ea la fel când a citit-o a râs de mine. Medicul, fără ași schimba dispoziția și continuând să-și facă însemnări, iarăși dădu din cap. - Continuați, este un caz destul de interesant. Nu aș spune că sunt rare astfel de cazuri dar ceva original se poate de savurat. Să-i spun adevărul, doar adevărul. Nu trebuie să-mi fie frică. Posibil că este totuși specialist în domeniul reabilitării dragostelor traumatizate. - Îmi păru deja că totul poate fi real. Ei i se păru invers. I-am trimis o altă poezie: Ana pescuiește fluturi veniți de prin oceanele indulgențelor. Fiecare mișcare, ademenește culori. Albul lor păstrează neliniște perfectă. Ana își are nada sa, presărată cu puțin accesibil, fire de voință și mult... zâmbet. Lent, fiecărui fluture pescuit, i se spune câte o taină, apoi, atins cu degetele, v-a fi zburător al albastrului, în cerul și văzduhul Anei. Ana își are un loc anume unde colinele copilăriei își cântă amurgul iar stepele maturității își spun poezii despre grozăviile înțelepciunii. Ana totuși zâmbește și pescuiește fluturi. În aceeași seară ne văzusem. Era foarte agitată. Îi era probabil frică sau chiar o deranjasem mult. Mi-a spus că totul este ireal, imposibil. Nu am discutat mult. Avusem seri la rând din cauza ei insomnii și stare de depresie totală. Și brusc, prezența ei m-a făcut să-mi redobândesc liniștea. Trebuia să plece. Veneau nori de ploaie și începu să picure. Plecase supărată. Doar o strigam pe nume, iar ea nici măcar nu a întors capul. I-am scris în aceeași seară: Sânt atât de sărac în cuvinte, Că fiecare picătură de ploaie Îmi stinge sucul de soare Iar tu îmi vorbești despre Problema realului Și imposibilului Cât de paradoxal nu ar fi, Dar după ce au apus Licuricii tăcerii Am strigat de pe movilele Literelor și ai răspuns Agățând plecarea de mână. Caut acum prin sertare Și prin bucătăria uitărilor Aroma sucului de soare. Poate când seara Din nou va aprinde licuricii tăcerii Tu ai să vii și vei aduce În cutii ambalate Nenumărate întrebări Iar eu voi răspunde: - Știi, defapt tu îmi aduci Sucuri de soare. A urmat o zi de liniște sufletească totală. A doua zi ea fiind însoțită de prietena sa, mi-a spus că nu-și schimbă părerea… Își făcu apariția asistenta medicului cu fața destul de posomorâtă: - A murit. Nu mai are nici puls și nu mai respiră. Nu mai palpează nimic în ea. Neghiobule, ți-a murit dragostea. Ambii ne-am ridicat grăbiți și ne-am îndreptat pașii spre salonul în care… mi-a murit dragostea. Stau lângă ea, fără ca să o ating și o privesc în întregul ei cum arată. Scâncesc încet. Medicul ne privește pe ambii și mă consolează: - A fost o dragoste interzisă. Mai stai puțin cu ea. Va trebui să mergi peste o jumătate de oră la etajul 6. O jumătate de oră, în preajma dragostei ce a murit. De ce este interzisă? Ce să fac la etajul 6? - Pentru? - La morgă. O să i se facă autopsie. O procedură inevitabilă. Condoleanțele mele. O jumătate de oră lângă dragostea mea. Vor să mi-o desfacă bucățele. Vor să mi-o facă de nimic. (…) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate