Încă de când a apărut pe pământ, omul se găsește într-o perpetuuă stare de așteptare. De multe ori nici măcar nu știe prea bine ce ar trebui să aștepte, dar, în virtutea celor constatate de-a lungul istoriei, este clar că întotdeauna se întâmplă ceva, așa că se pune pe așteptat.
Copilul, când începe să înțeleagă ce năzdrăvănii sunt în stare să facă oamenii mari, nu are altă dorință decât să crească mai degrabă, să devină adult. La fel și părinții, vlăguiți de creșterea odraslelor, nu se gândesc la altceva decât să-i vadă odată mari și la casa lor. Și unii și alții se vor întoarce frecvent în timp pentru a retrăi anii minunați ai copilăriei. Așteptând permanent să ni se îndeplinească dorințele, uităm deseori să ne mai bucurăm de clipa ce ne este dăruită, nebăgând de seamă că este doar „clipă” și ca un abur trece, lăsând în urma ei parfumul regretelor și al neîmplinirilor. Savoarea fructelor, mai cu seamă de pepene galben, o simțim abia în miezul iernii, atunci când îi ducem dorul; la fel se întâmplă și cu mirosul inexprimabil al câmpurilor arse de razele soarelui, cu floarea de liliac, răscolită în ungherele ființei noastre de apariția efemeră a vreunei femei misterioase. Dar toate acestea știm că le vom retrăi cândva, pe când clipele, o dată pierdute, nu le vom regăsi niciodată. Ne raportăm existența la veacuri, uitând că suntem doar trecători și mult prea târziu ne vine înțelepciunea să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Prea în urmă ne dăm seama că ne-am obișnuit să ne măsurăm simțirea în sume rotunde, uitând să mai numărăm zecimalele.
Omul, zicem noi singura ființă înzestrată cu rațiune, s-a obișnuit să-și dorească numai lucruri speciale, greu de realizat (logica evoluției!), dacă nu chiar imposibile, uitând că nu este altceva decât o piesă din imensul joc de puzzle al vieții, dar își imaginează cineva că viața va dispărea fără prezența acestei specii (omul)?
Floarea așteaptă albinele pentru a deveni fruct, fructul semințe și apoi iarăși pom. Pomul, ce și-ar mai putea dori după ani la rând de rod? Probabil, idealul lui ar fi să ajungă haină de blană pentru vreun biet trecător ce-a mâncat din fructele lui.
Maestrul Fănuș Neagu spunea într-o zi îndestulătoare, trecând pe lângă un magazin de profil ce-și etala sicriele pe trotuar:
„Frumos copac, aproape perfect!”
Câte cuvinte nu așteaptă, încă, să fie rostite!
Câte idei nu tânjesc, oare, după o naștere grabnică, fie ea și prin cezariană!
Oul, în cuibul lui înalt, se roagă să nu fie mâncat de vreo lighioană pentru a putea deveni pasăre, astfel împlinindu-se existențial, atingând cerul, infinitul. Până și oul de găină ar prefera să smulgă râme din pământ decât să-și isprăvească prematur existența în vreo tigaie încinsă, fiindcă, sfârșind în ciorbă, se poate spune că a trăit.
Gările, neavând altă treabă, așteaptă răbdătoare trenurile să vină; pământul așteaptă să rodească; apele – să curgă; munții – cerul, să ajungă la ei; îndrăgostitul așteaptă împlinirea iubirii…
Până și România așteaptă să fie primită în UE, iar uniunea așteaptă să merităm lucrul acesta.
Eu, aștept timpul. Să știu; să înțeleg. Numai de nu s-ar întâmpla prea târziu! De aceea am pornit în căutarea timpului („pierdut?”), fiindcă ceva tot am învățat: așteptând, nu ajungi nicăieri.

Viorel Ploeșteanu
17 februarie 2004