Nu-mi stătea mie gândul la însurătoare și nici nu mă vedeam lucrând prin cine știe ce secție, în salopete și plin de vaselină, trăind între avans și lichidare, dar n-aveam cum să-i explic ăleia bătrâne faptul nu că aspiram la mai mult, ci că ar fi fost păcat să mă irosesc astfel, când punctul ei de vedere era tocmai contrariul, da, te i-r-o-s-e-ș-t-i, băiete, printre cărțile alea mucegăite, ascultă la mine, singura carte care merită citită este Biblia, și-n timp ce-mi spunea asta își făcea cruci largi, după care suspina, abia perceptibil, în broboadă. E păcat, copile, de tine, că-ți pierzi timpul. Uite, Cristi, băiatul plotonierului, ăla care a fost vecinul nostru, s-a-nsurat, a făcut nuntă și are deja casă la țară, are porc, păsări, și-a luat televizor și nevasta-i stă să nască, ferice de el!
De gura ei, m-am dus pe un șantier, la secția metalică, să-mi fac de lucru pe-acolo, cât să nu mă tot cicălească, să-mi împuie capul că-mi trece vremea și nu mai ajung om de ispravă. Da, desigur, asta era tot ce visam, să am țigări în fiecare zi, să vină ziua de leafă, să am nevastă pe care s-o regulez sâmbătă seara, după "Dallas", neapărat după "Dallas" și nu înainte, că doar nimeni nu era atât de nebun să piardă, dintr-o astfel de toană, serialul acesta fan-tas-tic de interesant, că altfel nu ar mai fi avut despre ce să vorbească în restul săptămânii, of, iar toate acestea se petreceau în timp ce eu visam la nopțile lăptoase care-l ningeau pe Nichita direct pe meninge. Da, avea dreptate aia bătrână! Așa că, între două ture la secția metalică, mai aveam timp să pipăi asfaltul, când plouă, cât să mă creadă ceilalți plecat cu pluta sau rupt de beat, câtă vreme ecourile orașului, ascultate de lângă rigole, erau tot la fel de puternice precum strigătele ferestrelor ce se prăvăleau în fluviu, de teamă, dezolare și singurătate.
Acolo, la secția metalică, era și ea, cu "e" mic. Am reușit s-o irit încă din prima zi, ceea ce nu mi s-a părut cine știe ce performanță, atâta timp cât mutra mea poate scoate din sărite, fără discuție, pe orice om normal. Iar ea, cu "e" mic, era normală, cât se poate de normală, în sensul că m-a luat imediat în primire, ca să mă integreze în colectiv, spune ea, în vreme ce-mi arunca priviri albastre, încărcate, în același timp, de regrete și de importanță. De la ea, cu "e" mic, am învățat care-i fierul-beton de 10, ce e foarfeca de sârmă și cum arată cornierul în U, oh, iar eu eram dornic să asimilez astfel de informații, ca-pi-ta-le pentru desăvârșirea mea profesională, mai ales să eram băiat deștept, neintrat la regie-film, unde se duc numai bărboșii labagii și schizofrenici, așa că-n numai câțiva ani mi se asigura un viitor strălucit, căci puteam înainta în categorie și puteam să dau la școala de maiștii. Era tot ce visam! Era tot ce visa biata fată, deja cu doi ani vechime în câmpul muncii, căci eu avusesem altceva mai important de făcut, mai precis s-o flenduresc prin armată și să mă joc dea soldatul cu masca de gaze pe figură. Cred că-mi pusese gând rău, că nu se mai dezlipea de mine, asta până când, într-un acces de maximă luciditate, i-am făcut o confidență: Am iubit la Brăila o mulatră. M-a iubit?... M-a mințit? Vedea - cine știe - în mine un altul? Avea sâni fierbinți și mâinile reci de gheață. Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceața. În port, la lumini de fanfare, robii descărcau un vagon de lignit. După asta, nu m-am mai înțeles cu ea. Să-i spun neapărat cine este mulatra din Brăila! Neapărat! Nu cumva era țigancă? Și, în primul rând, ce-am căutat la Brăila?! Am făcut acolo armata sau ce? Și-o mai iubesc? Câți ani avea? Nu cumva am lasat-o însărcinată și mi-am pus picioarele la spinare? Și de ce nu i-am spus până acum și-am facut-o să spere, nenorocitule, și eu care credeam că ești omul cu care să-mi fac casă și debara de murături și de gemuri, aduse de la maica, de la țară, că-mi vine să-ți scot ochii, nu alta!
După acest episod, am crezut c-o să-i fiu veșnic recunoscător lui Constant Tonegaru, cu a lui "Femeie cafenie", să-i fie țărâna ușoară și oasele găsite, prin cimitirul Sfânta Vineri, că nici el n-a fost cine știe ce mofturos câtă vreme, între două toane lirice, ca să se-ntrețină, vindea fructe, în piață, la Constanța, asta când nu împărțea pachete, de la Crucea Roșie a Legației belgiene, cât să-și facă de lucru și să moară cum îi șade bine poetului, în floarea vârstei.