agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 609 .



Expediția Talismanul și Leonardo
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [viplo ]

2012-04-09  |     | 



Doctorul Grigore Streașină trăia un sentiment de liniște și mulțumire sufletească. Se trezise la ora șase, ca în fiecare dimineață și ieșise să ia ziarul de la chioșcul din intersecție. Își făcuse un obicei să iasă după ziar, mai mult pentru a simți aerul curat al dimineții și orașul încă adormit. Bucureștii sunt teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni. În cele câteva clipe din zori, orașul era numai al lui.
După ce își băuse cafeaua, plecase la spital, pe jos, ca de obicei. Se gândea la cele petrecute cu o zi în urmă. Vieți mai salvase și altădată, deși situația păruse disperată. Într-adevăr, trăia sentimentul că este un mic Dumnezeu, care se poate opune morții, cel puțin pentru o perioadă de timp. După câteva pahare la Casa Jienilor pricepea că este, de fapt, instrumentul Domnului și nu însuși Dumnezeu.
Mulțumirea lui de acum avea un alt suport. Se bucura că fusese atent la viață într-un moment în care un om avea nevoie de alt om. Remus Vodeanu, arhitectul vagabond, își recăpătase memoria printr-o întâmplare. Poate că și-ar fi recăpătat-o oricum, în altă împrejurare. Asta ar fi fost prilej de mare bucurie dacă s-ar fi aflat în mijlocul unei familii, dar așa, ca om al străzii, nu putea fi decât o pedeapsă în plus. Vagabondajul lui, pe care învățase să-l considere o libertate de care puțini oameni se pot bucura, i-ar fi devenit de nesuportat. De aceea se bucura că Dumnezeu îl făcuse iarăși instrumentul Lui și nu luase în seamă respingătorul miros pe care îl degaja bătrânul și nici faptul că lua acasă un vagabond despre care nu știa ce apucături poate avea.
După plimbarea pe care o făcuseră pe drumul spre casă și în timpul mesei de la restaurant, putuse să-și dea seama că Remus Vodeanu merita toată încrederea lui și este un om care trebuie ajutat. Asta avea de gând să facă.

Remus se trezise la ora nouă. De mult timp nu mai dormise atât de bine și fără vise. Uitase cum e să dormi într-un pat cu așternuturi curate, el însuși fiind curat și îmbrăcat în pijamale moi de bumbac, nu în hainele lui puturoase. Doctorul îi lăsase lângă pat un prosop, o periuță nouă de dinți și un bilet în care îi spunea că e liber să facă ce vrea. Pentru micul dejun avea câte ceva în frigider și în plus îi lăsase niște bani pentru prânz sau alte nevoi. El avea să se întoarcă spre seară.
Remus se gândi să facă o plimbare. Încă nu se dumirise ce se întâmplă cu el, de parcă ar fi trăit viețile a doi oameni. O viață a arhitectului și alta a vagabondului. Era ca într-un vis fantastic, în care nu mai știa să aleagă între realitate și basm. Se aștepta în orice clipă să se trezească din nou în parcul Cișmigiu, îmbrăcat în hainele lui ponosite și încărcat cu tot calabalâcul de nomad.
Deodată se opri ca trăsnit. Pierduse borseta lui talisman, în care păstra cele mai prețioase lucruri pe care le avea. Când îl luase salvarea din stradă, rămăseseră acolo. Porni pe jos spre strada Știrbey Vodă, în speranța că va găsi ceva.
Cât timp avusese mintea rătăcită își făcuse un fel de idol din acea borsetă. Nu pricepea exact ce reprezintă, dar, poate din această cauză, o considera ceva supranatural și îi atribuia valoare de zeitate. Când era absolut singur și convins că nu-l poate surprinde nimeni, scotea talismanul, care nu era altceva decât o poșetă de damă și așeza frumos pe un ziar toate obiectele aflate înăuntru. Avea un ruj, un rimel, o pudrieră, o sticluță cu parfum, un pachet de batiste din hârtie și un buletin de identitate. Din fotografie îl privea o zeiță cu păr castaniu și ochi mari, căprui, în care puteai să te pierzi, fără urmă de regret că îți lași toată viața afară.
Acum știa că zeița lui era Vera. Își amintea de ziua fatidică pe care nu o putuse împiedica să-i distrugă viața și, probabil, pe a Verei. Această iubire pe care o înălțase la rang de credință nu existase decât câteva clipe. La Vera și mai puțin. Momentul conștentizării iubirii fusese pentru el cel mai real sentiment pe care îl trăise în 50 de ani de viață. Atât de real încât nu știuse să îl trăiască. Trebuia să repare acea greșeală, dacă se mai putea. Va trebui să o găsească pe Vera, dar mai întâi trebuie să recupereze buletinul zeiței.
Ajuns la locul accidentului se uită în jur cu ochi mari, deși nu era tocmai convins că își va găsi lucrurile intacte după 24 de ore. Totuși, înfiptă în gardul de fier forjat ce împrejmuia parcul Cișmigiu, și-a văzut găleata roșie din plastic, acum cu fundul spart și o haină soioasă din fâș. De la vânzătorul de ziare aflase că un vagabond luase imensa umbrelă de plajă și o bocceluță cu boarfe. Celelalte lucruri dispăruseră peste noapte. Trebuia să îl găsească pe vagabond. Bocceluța trebuie să fi fost ranița lui de care nu se despărțise până ieri, în cei 13 ani de rătăcire. Acolo ținea talismanul. Când îl întrebase pe vânzător cum arăta vagabondul, acesta îi spusese că era ”un jegos, ca toți vagabonzii ăștia nenorociți, dă-i dracu'!”.
Ãsta era un motiv în plus să îl aprecieze pe doctorul Streașină.
Știa din proprie experiență că acești oameni fără adăpost se atașează de câte o zonă și rareori o părăsesc. Numai dacă au un motiv serios, cum ar fi o crimă sau un furt de la un membru al comunității lor de vagabonzi. Pentru că nu au o locuință a lor, se atașează de străzile pe care își fac veacul, numindu-le ”ale lor”. Faptul că acel om luase ranița de la locul accidentului, nu se chema că a furat. Luase un lucru abandonat, deci i se cuvenea, așa că nu avea niciun motiv să părăsească zona. Remus era sigur că îl va găsi și mai mult ca sigur că îl cunoaște. S-a gândit să înceapă căutările din exterior către centrul zonei, pe care îl marcase ca fiind parcul Cișmigiu. Își contură în minte un pătrat format din Bulevardul Magheru la est, Bulevardul Dacia și Strada Mircea Vulcănescu la nord și Cheiul Dâmboviței la sud și vest. Avea o arie destul de mare de acoperit, dar nu avea încotro. Până seara trebuia să găsească ranița, altfel găsitorul avea să împrăștie din lucruri. A luat-o pe lângă Biserica Lutherană să iasă în Bulevardul Dacia și a început Expediția Talismanul. Mergea în pas vioi, dar atent la oamenii din jur și la străduțele care dădeau în marile bulevarde. Când întâlnea oameni ai străzii îi saluta, iar aceștia îl priveau mirați o clipă, apoi îi cereau ceva mărunțiș. El însă, în afară de faptul că era spălat și curat îmbrăcat, nu avea nimic mai mult decât ei. Își începuse căutarea pe la prânz, iar la ora 17 ajunsese la locul accidentului fără să fi găsit nimic. Mai avea de verificat Calea Victoriei, Bulevardul Regina Elisabeta și Piața Amzei, apoi centrul zonei, parcul Cișmigiu.
Se oprise din căutări și începuse să simtă foamea. Nu avea bani nici de un covrig, fiindcă de banii doctorului nu vrusese să se atingă. Se gândi să intre în parc, să-și potolească măcar setea la una din țâșnitori. A coborât scările dinspre Știrbey Vodă și a luat-o în stânga, spre Izvorul lui Eminescu. Pe marginea izvorului l-a văzut pe Leonardo, unul dintre nebunii străzilor, care făcea fel și fel de schițe și mâzgăleli, declarând peste tot că va revoluționa arta și tehnologia. Un nebun simpatic. Se descălțase de bocancii scâlciați și își băgase picioarele în apă, răcorindu-se. În spatele lui, pe iarbă, își lăsase bagajul între care trona ranița lui Remus. Fericit, a intrat în vorbă cu el.
Hei, Leonardo, cum îți merge?
Omul s-a uitat la el mirat, dar și-a văzut în continuare de bălăceală.
Văd că nu mă recunoști. Ți-am dat săptămâna trecută trei covrigi cu mac.
Multă lume îmi dă covrigi.
Trei? Toți cu mac? Hai să fim serioși!
Asta așa e. Lumea îți dă numai câte un covrig și unii mai și mușcă din partea cu mac sau susan înainte să ți-l dea. Eu prefer cu mac. Mă ajută să văd arta.
Știu, Leonardo, de-aia ți i-am dat pe toți cu mac, iar eu i-am oprit pe cei cu susan. Nu mâncaseși nimic în ziua aia.
Am avut o zi proastă. Îmi venise o idee genială. Așa sunt ideile mele, geniale. Mă gândisem la un dispozitiv de măsurat gândurile după intensitatea privirii. Pentru asta ai nevoie de soare puternic și un cristal natural. Eram atât de preocupat de geniala mea descoperire, că am uitat să mai cer de mâncare. Noroc cu tine. Dar tu ce ai pățit de ai renunțat la viața de vagabond? Te-ai scrântit? Doar nu ți-oi fi luat vreo slujbă?
Poate că m-am scrântit, cum zici tu, dar slujbă nu mi-am luat. Am ceva de rezolvat. Pentru asta am nevoie de un obiect din ranița aia. Știi că e ranița mea, nu-i așa?
Mi se părea mie cunoscută, dar știi că, ce găsești pe stradă îți aparține.
Știu și poți să o păstrezi. Am nevoie numai de un lucru din ea.
Asta nu se poate.
Cum nu?
Adică, nu o păstrez. Ți-o dau, pentru că mi-ai dat covrigi.
Chiar nu-mi mai trebuie. Dă-mi numai borseta. De fapt, ceva din borsetă.
Leonardo se uita în apă și nu zicea nimic. Se citea numai o mare părere de rău în privirea lui. Dacă ar fi avut dispozitivul lui de măsurat gândurile, țăndări s-ar fi făcut cristalul.
N-o mai am.
Remus s-a așezat lângă el, oftând obosit.
Știi măcar la cine e?
Cum să nu. La Afrodita, nebuna după sex. Azi noapte am avut o aventură cu ea și am vrut să-i fac un cadou. Știi doar că sunt galanton.
Ai idee pe unde e Afrodita acum?
Știi că ea nu are ca noi, o zonă. Umblă.
Măcar de nu ar arunca talismanul.
Nu cred. Era foarte încântată de cadou.
Te las, Leonardo. Trebuie să o găsesc pe Afrodita.
Să ai noroc!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!