Domnul acela tușește convulsiv, se cutremură, își rupe plămânii... Ochii dilatați, buzele cianotice, fața congestionată...Îl privesc de aproape: arată oribil! Deschide gura. Se sufocă. Mâna la inimă, durerea îi flagelează mimica disperată...Cade ca secerat. Mă reped spre el. Oamenii fac cerc... Femeile cu palma la gură.... Ne simțim neutincioși.
-Lasați-ma , faceți loc la mine, sunt ștudent la medicina ..
După dicție și fizionomie, tânărul trebuie că este grec. I se permite să vină aproape de cardiac, se lasă în genunchi, vâră degetele între maxilarele victimei atacului, îi scoate proteza și începe să-i sufle aer. Cu o mână îi apasă ritmic și insistent pieptul. Un fumător, așadar,un mare fumător, îmi certific privindu-i degetele pătate de nicotină și țigareta încă arzând pe asfalt. Ce stupid! Îmi șterg fruntea, tremur tot privind muribundul nu mai în vârstă decât mine, dar mai slab, livid... Studentul renunță...
Mă așez pe o bancă. Dau reflex să scot o țigare, renunț nu ușor... Și eu sunt fumător, unul înrăit, inconștient...Respir mai mult fum, la birou, acasă, pe stradă...Tușesc, expectorez, put oribil...
-Bătrâne, îmi explică amicul meu, internistul, n-ai nici pe dracu, uite radiografiile și E.K.G.-ul!...Doar plămânii încărcați, alveolele...Funingine și zgură...Ai senzația, uneori, noaptea mai ales, că te sufoci?...Că inima mai bate și haotic?... Normal, rărește țigările!...Și dacă mori la nouăzeci de ani, ce?!... Hai, că n-ai cancer și inima e în regulă...Totul normal!...
„Mă minte, știu, de ce să se încurce cu mine, mă pasează...”
Părăseesc nemulțumit și abătut cabinetul. Ce-i pasă lui de sănătatea mea? Cum, adică, n-am nici pe dracu? Și acel om din parc era normal...
Azi lipsesc de la serviciu, m-am învoit, aștept să intru la un specialist, profesor renumit..
-A, dumneata ... Ești fumător, îmi arată spre film, doar lobii ceva mai încărcati, altminteri....Și inima merge... Adică merge bine!... Știi, și eu fumez, mă tot lupt să mă las... Plămânii se curăță, se epurează în cinci ani când te lași...
Îi mulțumesc și plec lăsându-l să-și termine țigara.
-Domnule, n-ai un foc?... mă acostează un bărbat...
-Nu, îmi pare rău, de câteva zile nu mai fumez, îi răspund.
-Ei, bravo, ai să trăiști o sută de ani...
Sunt la birou, parcurg dosar după dosar...Mă împotmolesc în texte și idei, reiau...
-N-ai o țigare? Mă întreabă colega din imediata vecinătate.
-Nu am , îmi pare rău, m-am lăsat.
-Și nu zici nimic? Ia auziți, băieți și fete!... S-a lăsat...Și cum e? Greu?...
-Deloc, nu-mi mai trebuie și gata, îi răspund fără să o privesc.
-Dar te-au depistat cu probleme de sănătate? insistă altcineva...
-Încă nu, deși m-au consultat mai mulți doctori.
-Mda, dar uită-te cum arăți de câteva zile!... Hai, nu minți!... Și pe tata , când l-au consultat, l-au găsit sănătos...și n-a mai trăit nici două luni...
-Fratelui meu îi dăduseră cel mult un an, intervine alt coleg, după ce s-a lăsat tușea de rupea...
-În cinci ani se elimină gudronul, nicotina, toxinele... le mai zic.
-Da, dar boala lucrează... degeaba te lași...
Îl privesc fără neprietenos și ies din birou. Da, boala lucrează, știam asta...Este ceea ce nu îmi plăcea să aud...Nu sunt în apele mele de o vreme, tușesc, mă înțeapă în piept, dorm separat de soție, sunt nervos,o reped...
-Bătrâne, ce-i cu tine?... Arăți oribil, nu te mai odihnești?... Te-a părăsit nevasta? mă interoghează un prieten...
Acasă insomnii, mă privesc des în oglindă, la serviciu la fel...
-Du-te, omule, la doctor, nu te vezi... mă sâcâie și soția, ce te macină!?... Þi-e rău și nu spui, te ascunzi...
„Mda, mă macină”, îmi confirm și plec la plimbare să o evit.
Traversez la pas părculețul, reperez locul în care acel bărbat își dăduse sufletul. Mă opresc pe o bancă din apropiere. Din eter, cu ochii minții, revizualizez chipul acelui om, spasmele...
-Și dumneata te-ai lăsat de fumat, mă abordează bărbatul care se așează lângă mine... Îl privesc direct, sunt contrariat, nu știam să fi fost urmărit...Îmi pare cunoscut, nu știu de unde să-l iau...Ei lasă, nu te mai frământa să înțelegi!... Uite, ia această carte de vizită, ai adresa...Prezintă-te negreșit, chair astăzi, nu trebuie să faci programare...Du-te acum!Tot ești liber...
Sunt de câteva momente în ciudata anticameră... Cufundat în unicul fotoliu, cu inima în ritm galopant, încă fascinat de frumusețea serafică a tinerei femei care m-a primit, privesc spre sursa stranie de lumină albastră, nefiresc de albastră difuzând ca printr-o fantă din zid și mă întreb dacă nu trăiesc o iluzie,o născocire a minții: în clipa în care superba făptură a trecut prin perdeaua de lumină, halatul ei alb ca din voal, intim mulat, și-a pierdut materialitatea, s-a dizolvat dezvăluindu-i nuditatea zveltă și senzuală.A dispărut cu cartea de vizită în mânâ ca și cum nu a atins cu picioarele goale pardoseala, plutind mai mult...
Încă fixez consternat lumina. Descopăr că nu există o ușă,cum am crezut, ci doar acea perdea de lumină albastră și străvezie în dreptul unei suprafețe de perete.
-Teribil! ... îmi exprim uimirea, nesigur de impresia pe care o am,de realitatea pe care o trăiesc la asemenra cote. Părul lung și negru, chipul senin și surâzător, gâtul delicat, umerii, sânii, pubisul, coapsele...Ca o zână goală, din ce în ce mai goală...
Îmi amintesc deodată cum am ajuns și de ce mă aflu în acest loc enigmatic, periculos poate... Un pumnal de spaimă mi se înfige în inima gata să îmi iasă din piept.
-Haide, și o văd în perdeaua de lumină, goală și strălucitoare, îmi face semn cu o mână, cu cealaltă își descoperă chipul, trecând prin păr degetele superb șlefuite, să mergem, îmi șoptește surâzând.
Cu suflarea tăiată mă ridic, îmi impun calm, mă clintesc, tremur din toate fibrele, pășesc sfios, mă apropii de ecranul de lumină, ființa se retrage, abia o întrezăresc, o urmez, trec prin lumina albastră, mă privesc o fracțiune de secundă, sunt gol, îmi e jenă, dincolo e beznă, văd trupul serafic al tinerei ca pe o lumină mișcătoare, vie, plutind, sub tălpile mele goale, deodată, un hău, mă prăvălesc imponderabil, aspirat, mă năucește un zgomot asurzitor și aud de undeva din urmă, închizându-se două mase imense, ca două bolți, cu stâlpi diformi, aliniați, albi, fosforescenți, suprapunându-se , mă izbesc de pereți umezi, lipicioși, un infern de sunete și șuierături amplificându-și ecoul, înainte,prin beznă, aud zgomote ritmice, amestec de zgomote ca de burduf, un șuierat asurzitor și sacadat, ciocniri ca de stânci uriașe dintr-o substanță cărnoasă, flască abia disting o formă stranie, ca un limb mișcător atârnând din plafon, mă uimește că nu m-a izbit, ating în viteză pereții, pe degete, în palme și pe corp, la locul de contact, simt un lichid vâscos, sunt absorbit de un tunel circular, elastic, inelar, vuietul șuierător se amplifică, cad în gol, mă izbesc, un miros insuportabil ca de intestin în putrefacție, tubul prin care sunt aspirat devine tot mai strâmt, ca un lumen care se strânge, mă simt imobilizat, mă zbat să mă desprind din masa ca un gel, din mâlul ca de mlaștină, hârâitul, șuierul, turbulențele ca de burduf mă năucesc, nu mă mai pot mișca, sunt captiv, mă scufund, mă sufoc, aer...!