agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2678 .



Străbătând ceața 16
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2013-09-07  |     | 



Mult timp nu s-a putut obișnui Nuțu cu gândul că n-o să-l mai vadă pe moșu și pe Leu. Că n-o să mai vină cățelul în fuga mare, în întâmpinarea lor, atunci când vor coborî din autobuzul ce a început să se mai numească de la un timp și Rata, că nu-l vor mai găsi pe bunicul, nici pe butucul de la poartă, nici în pridvorul casei apărat de soare de vița-de vie. Nici Cezar nu mai era la locul lui din grajd. A fost vândut la târgul din Frâua pe puțini bani, fiind bătrân și aproape orb. Uncheșul Ilie s-a mutat între timp, în casa părintească. Bunicii i-a rămas doar camera cea mică. Aici a adus și a pus pe perete poza bunicului, cea în care era îmbrăcat în haine de sărbătoare și purta pe piept o medalia primită la București atunci când a fost la încoronarea majestăților lor, Ferdinand și Maria. Alături de ea a adus și pe aceea în care era grupul de bărbați având la mijloc pe bunicul, pe părintele și pe un ofițer într-o uniformă care nu se mai folosește azi. Tare s-a mai mirat când a aflat că fetițele, care erau așezate la picioarele lor, având între ele un steag, probabil tricolor, erau mama lui și sora ei, tușa Mia. A mai scos bunica, cine știe de pe unde, o poză pe care a pus-o sub icoana cea mare. Era un preot cu barba mare și cu un brâu lat pe reverendă. De brațul lui era preoteasa, o femeie cum erau multe altele, îmbrăcată în hainele cele bune folosite de două-trei ori pe an la Paști, la Crăciun ori la Rusalii. Atâta doar că, în loc de poale, avea o fustă foarte lungă și largă, iar, în loc de năframă, purta pe cap o căciuliță.
- Cine-i, bunico, preotul din fotografie? Dar femeia de lângă el?
I-a povestit bunica despre unchiul ei, Vicențiu, feciorul fratelui tatălui său, cum acesta a ajuns preot în satul de unde sunt bunicii săi, iar apoi protopop, adică mai marele preoților din împrejurimi.
Dintr-o dată, lui Nuțu parcă i s-a luat un văl de pe ochi. Cum, și bunica a avut bunicii săi? Oare cum trăiau acei oameni? Au urmat întrebări ce începeau cu de ce? Și cum? La unele i-a putut răspunde, la altele nu. A început să se uite cu interes la obiectele vechi.
-De unde ai, bunico, ștampila?
- Ce ștampilă? N-am nicio ștampilă!
- Ba, ai! Cea pe care o pui pe prescuri.
- Nu-i ștampilă, ci chistornic, îl am de la bunica, ea, poate, de la bunica ei.
- De unde știi, matale, că este așa vechi?
- Știu, pentru că, uită-te aici, vezi ce scrie?
Și i-a arătat niște semne care, da, semănau cu niște cifre, dar făcute cu înflorituri. Cifrele erau 1796.
- Știi să le citești? Citește-le!
- O mie... șapte sute...nouăzeci și ...șase.
-Ei, vezi? În anul acela nu eram născută, nici eu, nici bunică-mea și poate nici a ei. O fi făcut chistornicul, cu înfloriturile lui, vreun bărbat ori copil de pe vremea aceea. Cu el or fi semănând verii tăi, ficiorii lui Ilie, Virgil și Niculae, care au o ușurința de a ciopli și desena.
Și într-adevăr aveau. Niculae a făcut din niște rotile, ce se puneau la plug, un fel de cărucior, dar care avea și un volan, și un băț ce se târa după mașină pe post de frână. Străbătea cu ea, speriind găinile, dar și oamenii întâlniți în cale, panta de la hula dinspre Părăul Furcii până la valea ce se scurgea de la Fântâna Papelii. Iar Virgil, atunci când prindea câte o coală de hârtie mai mare, desena cu creionul, iar în lipsa lui, cu cărbune, figuri de oameni cunoscuți, din sat, ori câteodată numai din închipuirea lui. Erau cei doi buni și la jocuri. Ei îi organiza pe copiii din vecinătate la jocul de oină și tot ei erau cei ce puneau la cale concursuri între copiii de pe diferitele ulițe ale satului.
Îi plăcea lui Nuțu să se urce în podul casei bunicilor. Aici găsea de toate, oale de pământ ars, rame pentru pus în stupul albinelor, tot felul de unelte cărora nu le cunoștea rostul. Întreba, și bunica-i răspundea, despre meliță, hechilă, sucală, suveică, ștromfăitor, despre scafele de diferite mărimi aflate pe o poliță, despre cele două îmblăcie unul mare de tot și altul mai mititel. Nu numai că-i spunea numele acestora și la ce se întrebuințează, dar, de cele mai multe ori, îi povestea și întâmplări legate de acestea. A aflat astfel despre o fată mândră care a trăit cu mulți ani în urmă și care n-a vrut să asculte sfatul dat de mama ei, să poarte o năframă în timp ce mânuia sucala. Aplecându-se mult în față, cele două cozi groase i s-au prins de țeghea ce se învârtea și nu și le-a mai putut scoate de acolo. Au trebuit să i le taie, și peste o săptămână avea nunta. N-a vrut să se mai mărite, cum să apară, ca mireasă cu părul tăiat? A ajuns fată bătrână și apoi de râsul satului. Vezi ce se poate întâmpla cu cei care nu ascultă de părinți? N-a mai insistat Nuțu să afle tâlcul acestei povestiri, cu toate că nu-l înțelegea.
Pe măsură ce se apropia toamna, tot mai des mama îl oprea de la joacă sau de la taifasul cu bunica. Îl chema în casă, îi punea în față caiete și cărți și-l întreba despre regula de trei simple, despre multiplii și submultiplii metrului, gramului ori despre unitățile de măsură ale volumului. Îi plăcea mai mult când era întrebat despre părțile de vorbire și cele ale propoziției. Pe acestea le știa mai bine. Știa aproape toate poeziile învățate din clasa întâi până la sfârșitul clasei a patra, precum și numeroase povestiri din manuale. Îi plăceau, în mod deosebit, cele istorice. Trebuia să le știe pe toate acestea pentru că imediat după Sfânta Maria va trebui să dea examen pentru a intra în clasa întâi la Liceul Gheorghe Lazăr. Avea emoții puternice când se gândea la examen, dar zâmbea când știa că o să intre în curând în rândul celor mari. Va purta și el șapcă albastră cu cozorog și firet cu inițialele, și ele aurite, L.G.L. Va avea pe braț un număr dedesubtul acelorași inițiale. El nu va face cum a auzit de la unii mai mari că își prind numărul cu patente pentru a și-l putea da la repezeală jos dacă întârzie prin oraș după ora șapte, dacă merg la filme interzise elevilor sau dacă, Doamne ferește, se va apuca de fumat. Nu, el n-are de gând să facă toate acestea așa că numărul lui va fi cusut pe braț. Dar pe la începutul lui august gândurile despre examen, precum și cele cu chipiul și numărul de pe braț s-au năruit. Nu se va mai da niciun fel de examen, toți absolvenții clasei a patra vor intra fără niciun fel de examen în clasa a cincea. În ziare scria cu litere de o șchioapă un titlu: Reforma învățământului.
Dar tot la Gheorghe Lazăr a ajuns Nuțu și nu în clasa întâi, cum ar fi fost înainte de reformă, ci într-a cincea. Unii dintre colegii lui care ar fi vrut și ei să fie la LGL n-au putut. Locuințele lor erau mai aproape de vechea lor școală unde s-a format ciclul doi, deci erau în acea circumscripție. Locuința lui Nuțu era chiar la hotarul circumscripției vechii școli și cea a Liceului Gheorghe Lazăr. Vechii profesori ai liceului se uitau cam chiorâș la noii veniți, fără examen de admitere, în clasa a cincea. Dar și dintre ei au început să dispară unii, fie că au fost mutați în timpul anului, fie că nu se mai știa nimeni de ei. Cel de matematică începuse a fi iubit de cei mici dintr-a cincea. Într-o bună zi n-a mai apărut. I-a luat locul unul mai tânăr care a început să-i sperie cu formulele ce trebuiau știute pe de rost.
- De ce ne-o fi părăsit domnul Enache? Își ziceau copiii. Ce bine înțelegeam de la el formulele, nu trebuia să le învățăm pe de rost, ci ne arăta cum să le deducem.
N-aveau de unde ști c-a fost ridicat într-o noapte. Puțini știau asta, dar și mai puțini de ce. La un pahar de bere ar fi spus unor vechi prieteni:
- Noi, ăștia de aici, suntem ca pătlăgelele la începutul verii, pe dinafară roșii, dar pe dinăuntru tot verzi am rămas

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!