Am descoperit că păpușile surorii mele prind viață în miez de noapte. Abandonează, delicat, căsuța miniaturală din camera ei și intră în a mea, semidezbrăcate, ca să se strecoare în sertarul figurinelor mele de războinici, indieni și supereroi. Păstrez o liniște mormântală ca să nu îi deranjez și, cu ochii închiși, ascult zgomotul plasticului îmbârligîndu-se galopant în lemnul mobilei. Jumătate de oră mai târziu, păpușile se retrag zâmbărețe și bine zmotocite, cu corpul lor flexibil un pic obosit și cu misiunea matinală îndeplinită. Episodul se repetă, fără pauze, noapte de noapte, însă de data asta promite să fie diferit. Ițit în ușa mea întredeschisă, chipul bucuros și jucăuș al păpușii gigante pe care i-am făcut-o cadou soră-mii de ziua ei observă lacătul uriaș de pe sertarul jucăriilor mele și îmi face cu ochiul. Toată lumea doarme în afară de noi.