agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1105 .



meandre 9-abdomen de lemn
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [viorel-dona ]

2015-04-18  |     | 



MEANDRE 9- abdomen de lemn

A pus receptorul acela greu și rece în furcă și a plecat spre salon...
„Vara care a urmat a fost o vară frumoasă, la fermă. Pe lângă cererile de reactivare, nu aveam alte preocupări decât tehnologii de cultură mare, ștate de salarii, recepții de lucrări agricole și partide de pescuit, pe Dunăre sau pe canalele de lângă fermă.
Florentina a stat o săptămână încheiată la mine, în primăvară și o altă săptămână în vară. Aveam acolo o parcelă mică, cultivată cu căpșuni, pentru cantina IAS-ului. Florentina mergea în patru labe și mânca fructele direct cu gura. Dacă ar fi văzut-o bunică-sa! Oho, ce scandal ar fi fost! Seara îi făceam baie într-un butoi cu apă, ce stătuse toată ziua la soare. La recoltatul grâului, Florentina a fost iar la mine. Seara, după ce plecau mecanizatorii, când grâul depozitat pe platourile imense de beton semăna cu niște munți în miniatură, făceam amândoi baie în grâu, în costume de baie. Simțeam insectele cum ne intrau în păr când stătam îngropați până la gât în boabele călduțe și răcoroase. Simțeam energia pământului cum mă pătrundea prin fiecare centimetru de piele.”
Salonul înalt, vopsit într-un alb-crem, îi dădea senzația de celulă.
Doctorul Leașcu era de gardă. I-a trimis vorbă, ca după masa de prânz, să se ducă la cabinet. Pașii și-au rărit cadența și văzând albul sticlei mate Mihai s-a oprit.
A bătut la ușă. Vestonul doctorului, de maior doctor, era atârnat în cui, ca o autoritate ce nu avea rost între ei. Halatul, de un alb imaculat, avea brodat pe buzunarul drept, de la piept: „NEURO DR.LEAȘCU”.
-Stai mă, jos!
Ramele metalice ale ochelarilor îi dădeau un aer distant.
-Am venit!
-Vorbim imediat. Completează și chestionarele astea, zise el, și i-a întins niște hârtii cu tot felul de progresii aritmetice incomplete, cu niște cifre scise aiurea, unele mai mari, altele mai mici, unele cu susul în jos sau strâmbe, niște cuvinte aiurea dintr-o limbă inexistentă pe care trebuia să le traducă.
Era liniște. Doar foșnetul hârtiilor lui se auzea acompaniind fâșâitul care îl făcea pixul „bolnavului” pe foi.
-Băi, dar ai supărat multă lume, oameni grei, nu jucărie!
-De ce spui asta?
-M-a sunat unul mare și „m-a rugat” să te scot nebun.
-Glumești?
-Vorbesc cât se poate de serios. Unul mare, mare de tot!
-Cine, mă?
-Ei, și tu! Nu contează cine!
-Și tu, ce i-ai spus?
-I-am zis că eu sunt doctor și atât! Militar sau civil, eu tot doctor sunt și, dacă tu ești deranjat la scufiță, scriu adevărul dar dacă ești apt, eu te dau „apt combatant pentru pace și război”.
Nu știu cât era prietenie și cât era deontologie profesională, dar atitudinea lui Leașcu mi-a readus în minte tot felul de întrebări pe care nu aveam curajul să le formulez...
-Și tu, ce crezi? Sunt nebun sau sunt apt?
-Băi Mihai, ești mai sănătos mintal decât mulți dintre apți.
După alte câteva fraze schimbate, fraze marcate de un ton stângaci, a plecat la salon. Și-a luat țigările și fise de telefon și a plecat la plimbare pe aleile spitalului. Venea seara. Vizitatori nu mai erau. Pacienții se cam retrăseseră pe la saloane. Fuma și mergea, cu pas măsurat, spre cabina telefonică, învârtind între degete monedele din buzunarul halatului de molton.”Cine o fi spart geamul la cabina telefonului?”
A format numărul de acasă și nu i-a răspuns nimeni. Apelul prelung a rămas fără rezultat. „Unde o fi Mariana? O să o sun pe Marcela, soacra mea.”
-Alo! Se aude vocea Florentinei.
-Te pup, tăticule, ce faci? O întrebă el
-Bine, tati, mă uit cu mamaie la televizor.
-Ai mâncat?
-Da! Mi-a făcut mamaie plăcinte.
Apoi a intervenit bunica:
-Ce faci domnule? Nu ai liniște?
-Stau la spital și aștept să se încheie vizitele medicale pe la toate secțiile.
-Când vii acasă?
-Nu știu. Probabil săptămâna viitoare, după ce trec pe la comisie.
-Bine! Ai grijă ce faci!
-Sărut mâna!
Fisele i se mișcau cu repeziciune între degete. O sună pe cumnata lui și aceasta îi răspunse imediat:
-Salut, mister!
-Te pup. Mariana este pe acolo?
-A ieșit să cumpere ceva dulce și sucuri
-Ce faceți?
-O să ne uităm la televizor.
-Bine, noapte bună.
Mihai avea o stare de neliniște. Telefoanele de presiune primite de Leașcu îl îngrijorau mai mult decât orice altceva. Nu îl lăsau coloneii în pace nici acum!A continuat plimbarea prin spital ascultând mierla. A ajuns din nou la cabina telefonică. A format numărul de acasă dar și-a dat seama după aceea că nu avea cine să-i răspundă și a închis. Fisa a căzut cu zgomot metalic, a luat-o între degete și a format numărul din nou, fără să gândească.Telefonul a făcut două apeluri și...
-Da, iubitule!
Era vocea Marianei dar Mihai a tăcut amintindu-și că ea nu era acasă.
-Nu te juca cu mine! Am așteptat să mă suni după primul apel dar mult ți-a mai trebuit!.
Cu un aer de uimire pe chip, cu reacția blocată Mihai tăcut în continuare și apoi a închis.
"Ce să fac? Să mă duc acasă și s-o prind cu unul? Și ce dacă o prind? O să divorțăm... dar îmi stric dosarul de cadre și adio reactivare. Toate la vreme lor!” și-a spus. „Femeia ce-a-nșelat o dată te-nșeală și a doua oară... „ erau versurile unei romanțe vechi, ce o asculta seara la restaurant la DOI COCOȘI, când era tânăr locotenent.
A ajuns la salon. Simțea o apăsare puternică în stern și bănuia că emoțiile sunt cauza. În creștetul capului simțea pulsul și și-a pus palma pe cap așa cum o mângâia pe Florentina când era mică. Pulsul puternic din creștet îi aducea aminte de solo-ul de bas din „SATISFACTION” al lui Rolling Stones. Colegii de cameră sforăiau, sedați.
Îl încerca o stare de singurătate așa cum simțise pe vremea când dăduse examen la liceu.
Tatăl nu i-a permis așa că a fugit de acasă la niște rude mai îndepărtate. I-a rugat să intervină ca să poată da examen măcar o dată. După un consiliu de familie, cu mare greu, a primit dreptul să dea examen la liceu..." dar numai o dată, după aia te duci la profesională!"...Și la înscriere și la examene a fost singur. Alegerea liceului a făcut-o sunând, în ultima zi de înscriere la licee, și întrebând câte locuri și câți candidați sunt înscriși. Când s-au afișat rezultatele era din nou singur.
Toți ceilalți, de la înscriere la examene și la afișarea rezultatelor, erau cu un părinte, un frate, un prieten...El fusese singur și același sentiment îl apăsa și acum.Singurătatea tânjea în înaltul salonului așteptând întunericul, ca un păianjen de noapte.
A stins lumina și a adormit cu greu. Visa că juca fotbal și era copil și un fundaș din echipa adversă a șutat violent, degajând o minge care l-a lovit.
Lovitura în stomac l-a făcut să simtă că nu are aer, că nu mai poate respira și că își va pierde cunoștința. Aceeași durere, bine cunoscută din iarna aceea , în vârful munților la Cincu, în aplicația cu Divizia 57 tancuri. Se plânsese de dureri dar comandantul nu i-a aprobat să meargă în Șercaia, la un doctor civil. Debarcaseră de două zile exersând o acțune de război în care inamicul lovise cu armă nucleară. În corturile neîncălzite au făcut baie cu apă rece pentru decontaminare la minus 15 grade. Au urmat două zile de geruri și hrană pe apucate. Era într-o criză de ulcer și singurul ajutor l-a primit de la un medic ce făcea armata cu termen redus.
Avea un dispozitiv realizat într-o săpunieră, cu ceva tranzistori sau alte elemente electronice, i-a căutat ceva meridiane energetice și l-a umplut de ace pentru acupunctură.
Atunci durerea l-a lăsat, pentru un timp, dar acum nu îl lăsa absolut de loc.
Simțea, ca reacție a organismului la durere, întărirea abdomenului.
Din străfundurile creierului a izbucnit expresia:"abdomen de lemn!" Un pacient a cărui boală se cronicizează ajunge un foarte bun cunoscător în urma lecturilor de specialitate.
Apoi a deschis ochii spunându-și cu groază că i-a explodat stomacul.
A deschis ochii și și-a dat seama că durerea este reală.
„Abdomen de lemn”, era termenul uzitat de medici. Un gând ascuns în fundul conștiinței i-a răsunat în minte: „Îngrijește-te! Vezi că zbori pe vapori de benzină. Ai prea multe griji!”
Din tot ceeace citise despre bolile de stomac, îi venea în minte un ulcer perforat.
Nu putea să respire decât superficial. A încercat să strige la un coleg de salon dar nu avea suflu. A întins mâna, disperat, să apese pe butonul de urgență...o dată, de două ori... Nu apărea nimeni!
„Poate butonul este defect! Mor și rămân vinovat! Așa o fi scris?”
S-a răsucit, rostogolindu-se, ca să poată cădea din pat. Își ținea abdomenul cu mâinile și, cu disperare, l-a mușcat, de degetul mare, de la picior, pe cel cu „saturnismul”. Colegul a deschis ochii și, cu un aer zăpăcit, l-a întrebat:
-Ce ai domnule, ești somnambul? Ridică-te , dracului, de pe jos!
-Nu pot!- A șoptit, abia auzit.- Am ulcer perforat.
Imediat și-a pierdut conștiința. Când și-a revenit era pe un scaun cu rotile ce trecea cu roțile peste îmbinările dintre plăcile de beton, din curtea spitalului. Fiecare „salt” îl simțea de parcă i-ar fi smuls măruntaiele. Secția de chirurgie era în alt pavilion. Ușile mari, de sticlă, au fost deschise de cel ce împingea căruciorul. La scări, pentru că lifturile erau blocate, tipul i-a spus:
-Ridică-te, că doar nu te-oi căra cu căruciorul pe scări.
A încercat să se ridice și să urce pe scări, așa cum i se ceruse. Durerile erau insuportabile, dar a urcat până la prima platformă, unde a simțit că nu mai poate suporta durerea dar trăgea de el! A avut puterea, cu ultimele forțe, să spună:
-Lasă-mă aici!.....
A bâiguit un ...”vinovat”...cu glas slab, apoi și-a pierdut cunoștința.
Când a deschis ochii din nou, era în picioare, în spatele unui aparat de radiografie. Apoi, când și-a revenit încă o dată privea de sus la doctorii care stăteau în fața unui abdomen deschis, în care el vedea niște intestine de un mov superb, sau mai degrabă liliachiu, așa cum sunt brândușele.
-Legați-mi mâna stângă! Legați-mi mâna!
Apoi a început să-i vadă pe doctori din alt plan. Îi vedea în oglinda unei lâmpi ce era aprinsă deasupra unui câmp operator.
-Pensă!... Catgut!
În afară de glasul medicilor se auzea doar sunetul sacadat și regulat al aparatului ce monitoriza bătăile inimii...dip...dip...dip...
A întredeschis ochii și a zărit un cer albastru, de octombrie, înzorzonat cu un soare strălucitor, ce îl saluta prin fereastră.
A constatat că nu era la el în salon. Patul în care era așezat era un pat foarte mare. În nas și pe brațe avea tot felul de tuburi și furtunașe ce se duceau pe perete sau într-un suport metalic, plin cu pungi de soluții perfuzabile.
A trecut o umbră prin cadrul ferestrei, s-a oprit la „pomul” cu perfuzii și apoi a alunecat mai departe. În salonul în care erau numai trei paturi se auzea , de pe un aparat de monitorizare, ritmul cardiac al unui coleg de suferință, pământiu, aproape inert, străpuns, și el, de tuburi și furtunașe care intrau sau ieșeau. În celălalt pat era un om care dormea.
I s-a făcut somn... Când a crăpat ochii, soarele, acela jucăuș, se cățărase cu o stinghie mai sus, pe fereastră.
-Bună dimineața, mortule!
A deschis ochii mari și a recunoscut vocea care cerea catgut. Un tip jovial, cu părul atins de brumă pe la tâmple, însoțit de alți doi medici și de o asistentă îl privea atent.
-Văd că n-ai murit!
-Nu domnule doctor. Ce, ați văzut drac mort?
-Cum te simți?
-Bine, dar parcă aș mânca ceva.
-I-auzi! Și ce ai vrea să mănânci? îl întrebă doctorul, jumătate în glumă, jumătate curios.
Soarele de toamnă și cerul de octombrie i-au amintit ce pastramă de berbec mânca la Neluțu la Prundu, și ce vin...
-O Pastramă de berbec, călduță, cu mămăligă rece și un vin negru, de buturugă.
Doctorul Ionescu s-a întors, zâmbind, către asistentă:
-Doamna asistentă, te rog ia comanda, la masa, pardon, la patul numărul 1.
Ceilalți medici au zâmbit, apoi doctorul i s-a adresat:
-Dacă după ce bei un pahar cu lapte bătut mai menții comanda, să mă bată mama dacă te
mint, vei primi tot ce ai cerut!
Asistenta îl privea fix, cu o privire mirată și iscoditoare. I-a întins paharul cu lapte bătut, nezetindu-i cearșaful. Atunci Mihai și-a dat seama că este gol și cu abdomenul pansat.
A băut paharul cu lăcomie, așteptând ca doctorul Ionescu să se țină de promisiune. Înghițea în sec la gândul pastramei sărate, stinsă într-un vin negru și gros.
A simțit cum o bilă de plumb îi cade în stomac și îi trage stomacul în jos. Durerea surdă era greu de suportat. Doctorul Ionescu zâmbea:
-Ia zi! Vrei pastramă de berbec cu vin negru?
Durerea îl oprea să scoată vreun sunet.
-Băi, mortule! Þi-am tăiat o jumătate de stomac și o jumătate de duoden. E neimportant pentru tine, că am practicat și o vagotomie și că la operație a fost utilizată metoda Pean Bilroth 1.
Opreratul a întors privireile spre fereastră, în timp ce medicii ieșeau din salonul de terapie intensivă. Între Mihai și geam a apărut o nălucă feminină. Durerea de stomac îl lăsase. Formele de zeiță grecească erau ascunse cu greu de halatul străveziu, în lumina soarelui. Asistenta i-a aranjat, din nou, cearșaful și, băgând mâna la operație, s-a convins că drenul este în ordine, apoi, ca din senin l-a atins pe sex. S-a simțit ca o adiere fierbinte, apoi mâna s-a retras. L-a privit, o clipă, și apoi a ieșit din salon. După câteva minute s-a întors, a injectat ceva în soluția perfuzabilă și i-a spus:
-Hai, fă nani! Ești obosit și trebuie să te întărești. Sunt de gardă diseară așa că ne mai vedem...
Abia mai simțea disconfortul provocat de paharul cu lapte bătut. Ușa s-a deschis brusc și tovarășa locotenent de infanterie, Mihăilescu, s-a apropiat vijelios:
-N-ai crăpat?! Te-ai dus la „nebuni” să te scape prietenul acela al tău de pușcărie, nu? Mă, ai să mă nenorocești și pe mine, ce ,am furat cu tine? Divorțez! Ai furat și acum vrei să mă tragi și pe mine la fund!
Mihai înlemnise! Câtă ură? Câtă furie? A simțit că i se urcă tot sângele în capnapoi o furie aproape materială a izbucnit din toate fibrele corpului. Se spune că nu te poți ridica după o asemenea operație dar el s-a ridicat în capul oaselor, a apucat stelajul cu perfuzii și l-a aruncat în direcția ei:
-Ieși!!! Să nu te văd, cățea!
Furtunurile și tuburile i s-a smuls din corp și pomul de fier a făcut un zgomot înfiorător în cădere. A mai apucat să o vădă pe asistentă intrând și ușa închizându-se în urma Marianei.
-Liniștește-te, leule!, i-a spus asistenta, ridicând stelajul cu perfuzii și așezându-l în aceeași poziție. După asta, a deschis o cutie metalică, și-a luat cele necesare și i-a oprit sângerarea din vene, i-a pus furtunul cu oxigen și i-a căutat o altă venă, procedând cu tandrețe și răbdare. I-a injecta iar ceva în soluția perfuzabilă și l-a privit cum adoarme.
Când s-a trezit, era o liniște acompaniată de acel dip, dip, dip, liniște care a fost întreruptă de o adiere de „Coco Chanel 5”.
Simțea o mână catifelată cum îi trezește „bărbăția”.
-Cum te simți, leule?
A zâmbit în întuneric, simțind mâna tremurătoare cum îl cheamă la joacă.
-Dacă o ții tot așa mă voi simți și mai bine.
Pacientul „cuminte”, dispăruse. Doar acel dip, dip, se auzea dar pare că făcea parte din peisajul sonor.”Zeița greacă” i-a tras cearșaful până mai jos de genunchi și și-a lăsat
papucii la marginea patului. Cu genunchii sprijiniți pe marginile patului, neatingând decât partea care o interesa, după un tangaj prelung, i-a produs o ejaculare lungă și fierbinte. Când „plecase la drum”o simțise, în același timp, vibrînd și pe ea. Zeița coborât cu dexteritatea unei amazoane și a dispărut în oficiu. S-a întors cu o tăviță ovală, cu apă caldă și, ajutându-se de o bucată de tifon, l-a spălat cu meticulozitate.
-Gata! Acum ești ca nou, Mâine pleci la „postoperator”.
Pentru câteva minute uitase și de operație, și de reactivare și de Mariana.
Dimineața, schimbul de zi al asistentei „amazoane”, l-a condus, pe picioare, la salonul postoperator.
Doctorul Ionescu a venit la vizită. A ridicat un film radiografic, mare și arăta cu degetul celor care-l însoțeau, ceva, cu atenție. L-a auzit spunând ceva de rezecție și alte cele ce le mai auzise, apoi a plecat.
Următoarea zi a avut voie să iasă și să se plimbe. A fost pe la Leașcu:
-Doctore, ce fac acum cu reactivarea?
-Băi, neuropsihiatric ești „apt combatant pace și război”, problema este la chirurgie și la interne.
„Cum era să mai fiu apt cu o jumătate de stomac și o jumătate de duoden?”
S-a întors la chirurgie și a văzut-o pe „amazoana”.
-Sărutmâna...
-Bună ziua și uită tot. Orice vei spune voi nega dar nu voi uita...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!