- Ileanăăă, n-auzi că plânge ăla micu'? Du-te de vezi ce-are!
Mda, plânge ăla micu'! De parcă zici că l-am făcut eu. I-o fi și lui foame, că cine știe de când n-a mai mâncat.
- Mă duc, mamă, stai să termin de mestecat mămăliga!
Or fi și case în care se mănâncă și altceva de Crăciun, decât mămăligă cu fasole și murături. Cu siguranță sunt, ea știe, că la cei șaisprezece ani, a apucat să mai scoată nasul în lume. Ãștia mici nu prea știu, ei cred că așa e normal, că așa se trăiește. Că e normal să te întrebi în fiecare zi ce vei mânca mâine. Mai capătă cei mici la biserică, mai aduce taică-su câte-un ciur de mălai, vreo felie de șuncă, atunci când are chef să muncească pe la vreunul prin curte. Prea rar, că „el nu-i slugă”, și-apoi, decât să-i zvărle ăia ceva de mâncare, mai bine o sticlă de țuică. Măcar cu aia mai uiți. Uiți că ai șase copii care trebuie hrăniți, îmbrăcați, încălțați, că ai nevoie de lemne de foc. Ca mâine vine și-al șaptelea. Să fie sănătos! Copiii sunt dar de la Dumnezeu. Auzise ea undeva formula asta și, când se uita în ochișorii lor senini, chiar credea că-i așa. Dar părinții ei de ce nu știau să prețuiască darul? Nu le spusese nimeni că darurile de la Dumnezeu trebuie cinstite, nu batjocorite, lăsate în voia sorții, umilite, chinuite, înfometate, trimise la cerșit, puse să aibă grijă unele de altele? Știa că n-ar trebui să-și judece părinții. Dar cum să nu-i judeci, când stomacul ți-e gol de două zile, când îți e rușine să ieși din casă, să mergi zdrențăros la școală printre colegi bine îmbrăcați, când aștepți la mila altora? Îl auzise ea pe preot zicând că trebuie să-ți cinstești părinții. Și nu că n-ar fi avut dreptate. Dar ar fi vrut să-l întrebe de ce nu le spune și lor să-și cinstească odraslele. Nu l-a întrebat, așa, dintr-o silă, fiindcă se aștepta la o predică, ori ea nu de predici ducea lipsă. Când toată ziua îi ștergi la fund p-ăi mai mici, când ți se rupe inima de mila lor că le e foame, că n-au de niciunele, nici măcar cu ce să se joace, când te gândești cum să faci ca din amărâta aia de bursă de la școală să le faci și lor parte măcar de niște turtă dulce și ceva eugenii, când stai cu inima cât un purice să nu-ți ceară tata bani de băutură, sau mama de medicamente, când treci prin toate astea, nu-ți mai trebuie lecții de viață de la nimeni. Le-ai spune că n-au învățat ei din toate cărțile alea ale lor, cât te-au învățat pe tine șaisprezece ani de sărăcie. Dar nici asta nu poți să le spui, că săracul e umil și n-are grai în fața altora mai ajunși, chiar dacă nu-s cu altceva mai presus decât el.
Așa cum ea nu îndrăznește la școală să-și contrazică vreo colegă sau vreun coleg, chiar și atunci când e sigură că are dreptate. Sărăcia e cea mai bună școală a smereniei, dar și cel mai mare dușman al demnității umane.

- Dă-te, Aniță, să nu te frig cu tuciul, stai să răstorn mămăliga!
- Da', Ileană, eu vreau să te-ntreb ceva.
- Păi, ce mai stai, întreabă!
- Da' mi-i rușine să te-ntreb.
- Atunci nu-ntreba!
- Da' vreau să te-ntreb.
- Atunci întreabă și nu mă mai zăpăci!
- Ți-am scris întrebarea aici, în bilet.
I-l azvărli pe masă și fugi afară. Ileana luă biletul curioasă și-l desfăcu. Rămase țintuită, cu tuciul într-o mână și biletul în alta, cu privirea dusă prin ochiul de geam prin care întrezărea fărâme din altă viață, dintr-un alt fel de trai. Rămânea de multe ori cu privirea dincolo de realitatea casei acesteia, dacă se poate numi casă o cocioabă cu o singură cameră și-o polată, în care se-adăposteau opt suflete. „La noi, de ce nu vine Moș Crăciun?” Asta o-ntrebase Anița în bilet. Întreabă-i pe mă-ta și pe tac-tu!, îi venise primul gând. Apoi, își aminti că ea n-are nicio vină, ca și ea, ca și cei patru băieți. Ce să-i răspundă? Anița avea opt ani, încă mai credea în Moș Crăciun, de care auzise la grădiniță și la școală. Da' cum nu venise? Venise și la ei. Anul trecut le mai adusese un frățior. O gură în plus de hrănit, alte țipete care o-mpiedicau să-și facă lecțiile, că măcar la carte trebuia să fie și ea în rând cu lumea, dacă-n rest arăta ca un extraterestru printre ei. Da-i era drag de el, așa frumușel, cu ochișorii lui albaștri, mic și sighinaș, arătând ca o jucărie stricată. Poate-ar trebui să lase rușinea și să se ducă să-i mai ceară doamnei Maria o sticlă cu lapte. Dar nu prea mai avea obraz, de când maică-sa refuzase s-o ajute la desțelenit curtea. Că și asta-i o cucoană, de zici că cine știe ce studii ar avea ori din ce os domnesc s-ar trage. Ileana definea cu intransigență atitudinea părinților ei: lene, nesimțire, iresponsabilitate. Când ai atâția copii, n-ar trebui nici noaptea să dormi, să nu-ți stea mâinile și picioarele din muncă, să lucrezi și pe mult și pe puțin, ce ți-o da omul, numai să duci acasă. Da-i mai ușor să te vaiți și să-ntinzi o mie de mâini.

- Stai, Georgică, nu mai plânge. Lasă că ți-oi da niște mămăligă, când se mai răcește. Dar deocamdată, am de răspuns la o-ntrebare.
Anița își lipise nasul de fărâma de geam, spionând de-afară să vadă dacă soră-sa citise biletul. Îi făcu semn să intre.
- Am văzut ce m-ai întrebat.
- Și?
- Și... Moșul vine cu sania, știi, și uneori ...
- Să nu-mi spui că se-mpotmolește-n zăpadă! La alți copii a ajuns. Mi-au spus mie ce le-a adus. Și-apoi, unde vezi tu zăpadă, anu-ăsta nici n-a nins. Ileană, de ce la noi nu vine niciodată Moșul? La școală, ne-a dat să-i facem o scrisoare. Toți i-au spus ce să le aducă, eu doar l-am rugat să vină. S-aducă ce-o vrea el, numai să vină și la noi!
- Poate-o să vină, Aniță...
- Când???
- Diseară, cine știe...
- Mă minți!
- Poate nu te mint. Eu de unde să știu, că n-am vorbit cu el. Dar, dacă ești cuminte... Stai tu și ai grijă de Georgică, eu am o treabă în oraș.

Se hotărâse în timp ce vorbea cu Anița. Nu-i drept să lași un copil să creadă că numai pe el, din câți sunt, pe el și pe-ai lui, nu-l iubește Moșul. E ca și cum i-ai spune că pe el nu-l iubește Dumnezeu. Ori asta e o minciună. Nici la ea nu venise Moșul când era mică, dar pe ea n-o interesase. Era altă fire, mai tare, mai răzbătătoare, chiar dură când era nevoie. Viața fusese mult prea aspră cu ea, ca să se mai mângâie amăgitor cu minciuni frumos ambalate. Aflase mult înaintea celor de vârsta ei că nu există Moș Crăciun, ca și cum ar fi știut dintotdeauna, astfel că fusese scutită de această deziluzie a copilăriei. Dar pe soră-sa nu se-ndura s-o lase să treacă prin asta. Se va duce la Ștefan și-o să-l roage. Dansase cu el la Balul Bobocilor, îl plăcuse și parcă simțise că nici ea nu-i era lui indiferentă. Dar, la fel ca și Moș Crăciun, știa că pentru ea nu există nici alți „moși”. Voise s-o conducă până-acasă, dar inventase tot felul de scuze și pretexte și aproape fugise de el, ca să nu-l lase să vadă gardul dărâmat, cu izmenele copiilor atârnate pe el. De-atunci îl cam ocolea, dar dacă era un bun coleg, dacă chiar avusese o urmă de sentiment pentru ea, n-o va refuza. Îi crăpa obrazul de-acum când se gândea că se duce să-i ceară, dar știa că pentru el câteva zeci de lei, poate o sută, nu erau mare lucru. Apoi, îi va promite că-i va restitui din bursa viitoare. Îi va spune adevărul, ce mai conta, oricum cauza era pierdută. Dacă va dori, îl va duce în mizeria lor, să se convingă că nu-l minte. Asta e, în fond rupea o dată pisica și gata. De-abia nu mai trăia cu-o iluzie.

Sunase la ușă, cu inima omului dus la tăiere. Răspunsese doamna Șerban și o invitase în casă, nu fără o mimică întrebătoare, mirată. O rugase să aștepte în holul imens al vilei care se înșira pe două etaje. Doamne, ce viață au unii, ce lux, ce frumusețe! Și bradul, cu luminițele lui. Mi-aș dori pentru mine și ai mei măcar parterul acestei case. Dar ce zic? Măcar o casă curată și decentă, o cameră doar pentru mine și Anița, fie ea dată și cu pământ pe jos. Și când te gândești că cei care trăiesc astfel nici măcar nu realizează ce fericiți sunt!
- Ileana, ce-i cu tine? De ce n-ai sunat înainte? Poate nu eram acasă...
- Eu, știi, mi s-a stricat telefonul, adică... l-am scăpat... Ce fac?! Iar minciuni? Ștefan, adevărul e că eu n-am telefon. N-am avut niciodată.
- Cum să n-ai telefon? Nici măcar fix?
- Nu. Trăiesc într-o sărăcie lucie. Știu că nu te interesează, dar are legătură cu ce-am să-ți spun. De fapt, să te rog. Suntem șase frați, eu fiind cea mai mare. N-avem de niciunele. Trăim într-o cocioabă la marginea orașului... de-aceea n-am vrut să mă conduci atunci, după bal.
Lăsase capul în jos.
- De ce nu mi-ai spus? Am crezut că nu mă placi.
- Nu-i adevărat. Dar... n-avea rost. Așa... sora mea de opt ani m-a întrebat mai devreme de ce la noi nu vine niciodată Moș Crăciun și n-am avut inima...
-Destul! Am înțeles. Uite, mama pregătise niște pachete pentru copii instituționalizați. Uite-aici, ia câte poți duce și fii un Moș Crăciun adevărat. Scuză-mă că nu te pot conduce, Roxana e la mine, sus. După ce, înțelegi? .. după ce am crezut că tu nu... am invitat-o pe ea să petrecem revelionul și ne-am împrietenit și...
- Foarte bine! Oricum, vă potriviți mai bine. Mulțumesc, Ștefan! Aș vrea, totuși, să plătesc cumva. Poate din bursa viitoare, sau în rate, te rog să-mi spui.
- Bineînțeles c-ai să plătești. Îmi vei face tema la matematică tot anul viitor.
- Dar tu n-ai nevoie să-ți fac eu tema, ești bun la matematică.
- Și dacă sunt bun, ce? Îmi e o lene teribilă să scriu. Așa rămâne. Acum, te rog să mă scuzi.
- Desigur. Dumnezeu să-ți răsplătească!

Începuse ninsoarea. În lumina becurilor, fulgii căpătau un dans amețitor, pe care se opri o clipă în loc să-l privească. Bătăile inimii nu i se potoliseră. Orașul era luminat feeric și toată această feerie vorbea despre o fericire artificală, dar care îți dădea o stare de bine. Viscolea și prin sufletul ei și deodată îi veniseră lacrimile. I se amestecau pe obraji cu fulgii topiți, dar ea nu mai simțea nici frigul, nici fulgii, ci doar inima bătându-i a tristețe, a regrete, dar și a bucurie. În seara asta va veni Moș Crăciun și la ei. Pentru prima dată de când se știu.
Dând cu ochii de gard, reveni la realitate. Același gard dărăpănat, aceeași casă-ntr-o rână, același horn schilod prin care arareori iese fum. Ce contează? A venit Moșul! Intră în polată, apoi deschise ușa singurei camere unde se înghesuiau, de regulă, toți într-un pat. Anița plângea într-un colț, cu sughițuri abia auzite, cu pumnișorii la ochi. Georgică adormise, băieții plecaseră să colinde, mămăliga, acum doar pe sfert, înțepenise pe masă. Taică-su sforăia întins pe jumătate de pat, maică-sa, pe un scaun, împletea un ciorap, la lumina lămpii care scotea un fum greu suportabil. Își aminti feeria de lumini din casa lui Ștefan și era gata s-o podidească iar plânsul. Dar își aduse aminte că, în prezența celor mai mici, ea nu avea voie să plângă. Și-apoi, avea de șters lacrimile Aniței. Se duse la ea.
- Aniță, de ce plângi? Nu mai plânge! Am să-ți dau o veste minunată! Ți-am spus că mă duc în oraș. Cu cine crezi că m-am întâlnit în poartă când m-am întors? Cu Moș Crăciun!
- Minți! Mincinoaso! Du-te, să nu te văd!
- Aniță, cum să mint? Ia uite ce de pachete am pentru tine! Pentru tine și frații noștri. Hai să le desfacem, să vedem ce ne-a adus?
- Pleacă! Ești o mincinoasă! Nu mă interesează ce-ai adus în pachetele alea!
Ileana întoarse ochii spre maică-sa, întrebător. Aceasta, cu un semn din cap, adăugă cu voce stinsă:
- Las-o, Ileană! I-am spus.
- Mamă! Ce... i-ai spus?
- Adevărul. Că nu există Moș Crăciun.
- Ce-ai făcuuut?!

Strada era luminată de aceleași beculețe, care acum păreau și mai strălucitoare, așa, reflectate în albul zăpezii care se așternuse de-o palmă. Omătul scărțăia ușor sub ciubotele ei uzate. Mergea ca să meargă și inspira aerul rece, pe care îl returna apoi sub forma unui abur fin. Ferestrele erau luminate de instalații care mai de care mai colorate. Parcă și stelele se vorbiseră să participe la feeria sfârșitului de an. Se aplecă și adună în mâini zăpadă, o strânse tare până ajunse bulgăre și-l aruncă în primul bec pe care-l nimeri. Lumini mincinoase!