— Și acum, tată? Ne întoarcem acasă?, întrebă, parcă de nicăieri, Malunai, parcă aruncând vorba aceea dintr-o copilăreală ori cochetărie iar foarte tânără, care percepuse cumva gândurile încâlcite ale tatălui. Pe care le simțise parcă, fără să își dea, câtuși de puțin seama, de treaba aceasta.
— Dacă tu vrei, ne întoarcem, fata mea., zise Eisai, uitat în aceleași gânduri de zădărnicie, părând să nu se gândească acum la prea multe pe această temă.
— Grădina e din ce în ce mai uscată...
— Și mai încâlcită, fata mea!
— Da... Pe aici s-a lăsat toamna...
— Toamna? Parcă e încă vară, draga tatei!
— Da...
— Din ce în ce mai încâlcită e grădina ta, draga mea!
— Dacă nu o curăță nimeni..., zise Malunai, privind undeva în gol. Slujnicele sunt tare neștiutoare... Și chiar mergem acasă, tată?, zise din nou femeia, lăsând privirea în jos, la fel de neajunsă la minte și făcându-și lucru cu degetele pe cănița de ceai, de unde răzbătea parfumul de floare de ceai amestecat cu vanilie. Ar fi fost nițel distrată, când spunea toate acestea, parcă pe jumătate în joacă, parcă în glumă, neștiind prea bine de ce spunea toate acelea. Iar bărbatul din fața ei, călugărul Eisai, care o cunoștea bine, care îi știa firea capricioasă, părea de asemenea că se juca în vorbă, că nu ar fi vorbit atunci prea serios, că nu își lua, de fapt, prea în serios, fata, pe care o cunoștea atât de bine.
— Mergem, Malunai., repetă. Dar totuși, nu știu de ce... drumul acesta nu mă cheamă încă înspre temple..., se răzgândi el, sesizând nepăsarea fetei. Și călugărul părea la fel de plictisit, vorbind parcă din plictiseală.
— Mă gândeam, tată... la ceva...
— Da?, și Eisai își ridică nițel sprânceana, privind parcă abia acum înspre fața frumoasă a fetei sale, pe care o îndrăgea mult.
— Ce ai spune, tată, dacă...
— ...
— Adică dacă... Am merge la o mănăstire românească, adică dacă tot nu vrei să ne întoarcem la templu, adică... dacă nu năzuiești să facem drumul acela acum... Știi? Am întâlnit un călugăr...
— Da?
— Român.
— ...
— Nu am vorbit prea multe cu el, dar este un om frumos. Ți-ar fi plăcut. Adică, ați avea ce discuta...
— Fata mea, ești tu frumoasă. Semeni cu maică-ta. Dar, câteodată, îmi vine să te alung înapoia mea, să te pierzi, de prostuță și de neștiutoare cum ești tu, de lumească ce ești, când nu înțelegi legile templului., se mânie călugărul. Știi unde mi-ar veni să te mân?
— Tată...
— Te-aș alunga, te-aș repudia, Malunai. La iezii tăi, la caprele tale, acolo te-aș trimite, eu atâta îți zic!, icni, străduindu-se să își arate supărarea într-un mod cât mai voalat și mai blând.
— Ce spui tu, tată...
— Chiar o să te alung, într-o zi, Malunai!
— Te urăsc, tati!, spuse Malunai, jucându-se din cuvânt cu un soi de mândrețe feminină, în care se așeză cât de frumoasă și de prețioasă știa că ar fi fost pentru Eisai, apoi izbucni în râs și apucă cu mâna cănița cu ceai cu vanilie, neluându-și, câtuși de puțin, în seamă tatăl, neținând seama de spusele lui. Știind însă foarte bine că era iubită de el cu deplinătate. Foarte aproape de ei, parcă cumva înțepenit în timp, fântâna cu statuie de calcar a zeiței continua să susure foarte frumos, vrând parcă să ajungă cu apa ei căzătoare undeva înspre templele de foarte departe de meleagurile acelea românești, care nu ar fi înțeles niciodată mersul pe jos către temple. Și, nu se știe prea bine de ce, sau cum, pe pereții fastuoasei locuințe a călugărului Eisai Surinam cădeau în ciorchini florile, parfumând, plângeau zăpăcindu-se toate florile, chiar toate, acelea de un roșu aprins, sângeriu, sclipind în ninsoarea fără de prihană a zilei, alunecând pe niște brațe lemnoase dinspre terasele de la etaj. Dinspre terase curg încă lujeri de flori, de fapt se pot vedea cum se împrăștie din ce în ce mai jos, parcă sonor, muzical aproape, încâlcindu-se cu mirosul de iasomie și de vanilie care împânzește curticica cu dale. De fapt, undeva sub terase, se ia acum, în tăcere, ceaiul. Miroase ca într-un fel de sălbăticie ordonată, cu note feminine, rotunde aproape, cu un fel de parfum stingher, îndepărtat, totuși încă feminin, miroase a vanilie și apoi a trandafiri muribunzi, care veghează obosiți de undeva dinspre grădina împânzită de primele note de toamnă. Dacă cobori însă dinspre terasele largi, pline de flori purpurii, de undeva de la primul etaj al fastuoasei locuințe, dai de foișorul cu ierburi mediteraneene, aclimatizate aici ușor, la margine, de unde se ridică o statuie mică, de calcar, cu zeiță, care încă supraviețuiesc temperaturilor înalte. Apa susură aici încet, de undeva din palma zeiței, pe cap poartă o coroană de flori de calcar delicate, care se pot destinge totuși în piatră, așa mici cum sunt, aproape diafane, contrastând cu îmbrăcămintea de piatră, desfăcută în falduri, zdrențuită, cârpită parcă nearanjat, nedemnă poate de zeitatea străină căreia îi este închinată. Stropi de vanilie dansează în aer, undeva pe fruntea zeiței, tristă și foarte albă, zăbovind printre ierburi, nebăgată în seamă prea tare (poate) dacă (odată) în curte este forfotă printre servitoarele sprințare, apoi dacă fântâna nu mai curge, în caz că servanta mai uită să dea drumul instalației cu apă, care cade, și tot cade, așa ca timpul, așa ca viața, care mai cade, apoi iar se ridică, repornită prin prisma nu știu cărui mecanism bizar, așezat probabil în mâinile unui zeu foarte puternic, al cărui nume nu îl putem ști... Ghirlandele miros pe aici a vanilie, apoi a iasomie, așezată peste floarea necunoascută, roșie, fără parfum.
— Tată, nu mai vrei să rămâi la ceai, zici? Hai, încă un pic..., rostește acum Malunai, cu cănița de ceai încă aproape. De fapt a trecut puțin timp de când cei doi au coborât la măsuța scheletică, cu schelet rotunjit, de metal, de lângă perimetrul de dale. Nu se aud păsări, ori foșnete de niciun fel. Totul tace, totul este liniștit și așezat în piatra tăcerii.
— Nu, fata mea. Nu mai rămân! Niciun minut, sunt grăbit!
— Papa...
— Chiar trebuie să plec!
— Atunci rămân eu, ca să veghez. Anume ca să mă rog zeilor. Așa ca de obicei, papa! Și părul ei lung, dat într-o parte, îi întunecă o clipă veșmântul de mătase scumpă. “Dacă se păzesc intrările templului mai de departe, cum o fac zeii-păzitori, atunci și dezrădăcinatul își poate vedea sfânta lui casă chiar de la zeci de mii de mile distanță...”, continuă fata către Eisai, neînțelegând prea bine propriile-i vorbe. Spunându-le adică pur și simplu, fără să le priceapă câtuși de puțin, dincolo de metafora pe care gândul ei sprințar o înnădise într-un mod cât se poate de încâlcit.
— Fata mea cea prostuță..., zise călugărul, ferindu-se să o mai privească. Tu să rămâi atunci, Malunai, și să speri mereu, mă auzi?, răspunse, fâstâcit, călugărul, auzind ce zicea fiică-sa.
— Papa...
— Poate odată o să ne întoarcem la Temple. Poate foarte curând, mai curând decât ne așteptăm., zise din nou călugărul, cu un soi de melancolie neînțeleasă, încă cu gândul la ce zisese Malunai. De fapt știa că aerul care plutea înspre Orient nu ar fi semânat cu acela de aici. Că Malunai ar fi vorbit decât din iluzia unei chemări de departe. Cuvintele ei îi răsunau încă, în minte, și îl deranjau nițel, fiindcă nu era încă aproape de Templul pe care îl îndrăgea atât: “Dacă se păzesc intrările templului mai de departe, cum o fac zeii-păzitori, atunci și dezrădăcinatul își poate vedea casa lui sfântă chiar de la zeci de mii de mile distanță...” De fapt își adusese aminte, știa cum se rugau călugării acasă, cum ar fi arătat gândurile lor...
— Nu o să ne mai întoarcem niciodată, așa-i, tată? Știi... chiar am cunoscut un călugăr, român. Adică de aici, din România., repetă fata. Ți-am mai zis acum câteva minute, dar nu ai zis dumneata prea multe...
— ...
— Rafael. Adică așa îl cheamă pe călugăr! Ce nume frumos... Știi, e călugăr novice! Adică el încă poate să aibă nevastă, eu așa cred...
— Nu o să ne mai întoarcem niciodată acasă. Niciodată!, repetă Eisai, vizibil iritat. Acum știu. Ai fost într-o biserică de aici, fata mea?
— Nu am fost. Adică într-o mănăstire străină. Știi că niciodată nu m-aș duce, tată. Mi-e atât de dor și mie de casă! Eisai, n-o să ne mai întoarcem niciodata la Templu?, zise femeia, apoi își așeză din nou buzele pline pe cana de ceai de porțelan scump, cu onduleuri argintii. Nu o să nu mai întoarcem, de fapt, simt și eu asta..., concluzionă femeia, abia conștientizând, parcă nițel resemnată, adevărul. De fapt parcă ar fi văzut din nou silueta Marelui Templu, dincolo de chipul tatălui ei, undeva foarte aproape de grădina aproape uscată. Ori poate undeva la marginea ei, simțindu-i esențele ei subtile. Nu o să mai ajungem niciodată acasă, nu-i așa, Eisai?, și o clipă femeia se îngrozi, privind așadar înspre uscăciunea grădinii.
— Zeii, după cum știi, fata mea, sunt geloși. Iar aurul lumii nu se găsește aici, pe pământ străin. Eu asta îți spun.
— Da, tată. Asta știu...
— Să nu intri pe la străini, Malunai!

*

Nu știam că mă născusem foarte devreme, nu știam lucrul acela, pe atunci. Îmi vedeam liniștită de ale mele, de viața mea simplă, alături de tata, în țara aceea străină, de care mă alipisem, care îmi era un fel de a doua viață, abia adusă undeva înspre înflorire, ca florile care îmi plăceau atât, de pe terasele locuinței noastre. Apoi, mă gândeam la o țară foarte îndepărtată, unde odată curgea lapte cu miere, desigur țara aceea aproape ideatică, unde zeii erau înfățișați majoritatea ca foarte tineri, chiar copii, apoi alții ca foarte bătrâni, din câte știam eu, însă nicio statuie a niciunei zeități (așa cum erau, în schimb, în țările de jos ale orientului, unde locuisem eu) să nu fi fost surprinsă la vârsta în care zeul este în plinătatea forței lui, ca un copac tânăr, ori împlinit, adică cumva în mijlocul vârstei. Ca un pom cu floarea pe creangă. Eu sunt Malunai, fiica lui Eisai, călugărul. Odată tata mi-a arătat o statuetă a lui Bu, zeița focului, de la noi de acasă. Focul înseamnă desigur viață, tresăltare a vieții în trunchiul unui copac, de pildă. Și cum să nu se întâmple aceasta, dacă prin truchiul copacului trece picătura de foc, care îl hrănește, adică seva cea purtătoare de viață, focul vieții, ori flăcăruia vitalis? Țin bine minte statuia aceea... De fapt, despre Bu, așa cum știam că este numele ei tainic, de zeiță ascunsă, puțin venerată la templu, să nu se știe despre ea prea multe, decât în cercurile foarte restrânse. Și totuși, aflasem acel nume, știusem la timp despre Bu. Pe pământ românesc, aveam să aflu un alt nume, cumva pe de-andoaselea, un alt fel de foc, unul blestemat, unul cu rânjet. Și nu aveam să cunosc numele acela decât foarte târziu, când mă apropiasem deja foarte tare de moarte. De propria-mi moarte. Când începusem să o simt cum îmi îngheață osul meu tânăr, deși pe afară florile oraj-purpurii de pe terasele casei noastre din România abia ce înfloriseră. Cumva aveam să simt totul, însă mult mai târziu, când se făcuse deja târziu. Când nu se mai putea schimba nimic din drumul care avea să mă cuprindă într-însul, ca un braț negru care mi-ar amenința fericirea. Mai întâi, fericirea, apoi chiar viața. Pentru că omului, și în speță femeii, mai întâi de toate îi iei fericirea, apoi și zilele. Și nu știam pe atunci cine avea să purceadă și să facă toate acelea, aveam să aflu despre Satană mult prea târziu. Anume, ca să mai îmi pot apăra și bruma de fericire încă rămasă neatinsă. Sheitana. Pe atunci nu știam numele acela, nu știam cât ar fi putut fi de periculos, de amenințător, și de urât, până la urmă. Ori cum să îi zic. Și mai ales, ascuns. Târâtor pe sub pământ, numele acela rău. Aici, în România, energiile negative se numesc puteri ale diavolului. Nu știam lucrul acela atunci, aveam să îl aflu mai târziu, când aveam să intru, cu chipul acoperit, ca româncele, într-o biserică transilvăneană, pe care aveam să am (paradoxal) ocazia să o și îndrăgesc, și acesta în ciuda sfaturilor tatei de a sta departe de orice religie românească, fapt ce ar fi fost în mod cert în contradicție cu ceea ce iubim noi cel mai mult, adică religia de acasă, templele și zeitățile noastre. Casa mea. Pe care nu aveam să o uit niciodată. Spun asta, ca să mă fac înțeleasă. Că nu am trădat. Că nu am uitat. Ci că mi-am lăsat din trupul meu o scânteie, așa ca și scânteia lui Mu, aici, pe pământ românesc, ca să meargă de aici unde o vrea soarta. Nu știam că avea să fie una potrivnică. Și asta din pricina Sheitanei. Sau nu. Poate că nu. Poate că destinul a vrut așa, ca să se întâmple așa cum era menit a se fi întâmplat. În primul rând, destinul să fi hotârât să îl cunosc pe călugărul Rafael, atunci, demult, când era încă în perioada aceea de noviciat. De atunci să fi trecut atât de mult timp, încât abia mai știu ce s-ar fi întâmplat, ori prin câte pericole să fi trecut, începând de atunci... Și nu aveam să cunosc numele morții mele, decât când fericirea avea să îmi fie luată cu totul. Pesemne mă apropiasem prea mult de zeitatea neagră de pe pământul acela străin, anume de ea, de Sheitana. Și nu știam că aveam să pier de pe urma blestemului aceluia de a fi urmărită de puterile ei întunecate. Însă parcă... Parcă... Nu știu cum pot să povestesc. Nu știu nici dacă trebuie... Dacă ar fi bine, ori poate nu... Însă parcă pe Sheitana am îngenuncheat-o amarnic, nu știu cum, deși sunt străină de aceste pământuri, prin tragedia drumului meu încâlcit de răutatea ei. Adică chiar eu, o sărmană străină de pământ românesc, de orice religie de pe pământ românesc. Culmea. Nu știu dacă este bine că am spus lucrul acesta puțin semnificativ, nu cred să fie bine. Însă, după cum am învățat acasă, adică la temple, energia neagră se întoarce întotdeauna de unde a plecat. Sheitana pesemne nu știa lucrul acela simplu, pe care și un grădinar de la noi ar fi știut să îl spună. Adică un lucru atât de evident, încât și cea mai simplă minte l-ar fi putut pricepe. Poate de aceea să își fi pierdut din forță Sheitana, atunci pe la sfârșitul drumului meu. Pentru că răul ei s-a dovedit a fi un fel de bumerang, adică din cauza aceasta simplă, în fond karmică, și nu din meritul meu de a fi luptat cu răul străin, cu planurile ei întunecate. A înțeles lucrul acela târziu, despre karmă, sărmana Sheitană, și hidoșenia ei s-a întors înfrântă sub pământ, și s-a văzut atât de hidoasă de sus, încât pesemne Sheitanei îi va fi greu să se mai întoarcă și să mai ispitească aici, ca o strigoaie... Adică în chip de strigoaie, care desigur nu era, ci doar o zeitate (așa cum le numim noi, la temple, pe ființele cu putere din ceruri)... sau poate doar o, cum să-i spun, cum ar zice sărmanul Rafael oare, o... diavoliță periculoasă sau cu certitudine o putere a întunericului. Noi, pe acasă, pe la temple, nu vorbim atât de mult despre întuneric. Eu, ca slujitoare a luminii, mă feresc să îl pomenesc. Și aici o rog pe Bu să mă apere, așa cum am rugat-o mereu, dacă am fost norocoasă, încă de mică, să o cunosc, și să știu că Bu ajută atât de mult binele, chiar și acela îngenuncheat, cum ar spune Rafael. Ce complicată e și viața aceasta... Trebuie să mă rog mai des lui Bu, dar aici, în România, îmi vine atât de greu să fac lucrul acesta, pentru că nu avem, nici măcar în Sibiu, ori București, niciun templu. Nici măcar unul, unul amărât. Unul mic, anume. Unde să aducem statuete și flori de acasă, unde să așezăm flori plăcut mirositoare și aprinse la culoare, ca să aducem dar. Unde să așezi darul dacă nu într-un templu, cu statuile zeilor noștri? Darul înseamnă așa. Crenguțe de Monstera, așa cum îi ziceam eu, pe scurt, pe acasă, lacrima-curată-care-a-curățat-lacul, care se prepară din sucul unor ierburi tainice, cu rol de a alunga puterile negre, apoi lipia pentru bunăstare, adică pentru atât cât în trebuiește unui călugăr să se hrănească, de-a lungul unei zile, rugăciunile noastre, păstrate din vechime, pentru fiecare templu, pe pergament de capră, la loc de cinste, rugăciuni pe care, deși fiecare le știm pe dinafară, nu se cinstesc nici cât o fărâmă din lacrima pergamentului, care iarăși ajută, când e vorba de rău. Poate am greșit când am folosit din nou cuvântul lacrimă, Eisai, adică tata, m-ar certa. Iar Rafael ar spune că poate ar fi trebuit să o numesc sfințenie. Aici ar înțelege toată lumea ce aș fi vrut să spun. Pergamentele de pe la noi chiar sunt, ca și cele de aici, încărcate de putere sfântă și albă, cum ar spune, din nou, tata. Așa e cum e. Pe la aproape toate bisericile și religiile. Se prinde de ajutor, când pământeanul are nevoie. De ce spun pământean? Pentru că ele sunt zeități, iar noi supușii lor. Ele locuiesc în cer, iar noi pe pământ.

*


Nu am mai plouat de câteva zile, de fapt cerurile au fost de un albastru atât de curat, încât îmi venea, dintrodată, să plâng. Nu știu ce e cu mine de la un timp. Chiar nu știu. Mă simt ciudat, de parcă aș aparține și bisericii de aici, din România, când eu sunt o fiică a Templelor. Ce bizarerii pot să gândesc, veneraților! Ce prostii pot trece prin mintea mea, slujitori ai templelor! De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt prostuță, așa cum zicea și papa... Sunt așa de prostuță... Nu e locul meu aici, în România, nu mai e loc pentru trupul meu mort, aici. Oare de ce să mă fi gândit la această idee absurdă, adică la moarte? Cât de multă tăcere împrejur, pare că dă să plouă, pare că se strică cerul... Unde e acum Lunail, care să îmi dea sfatul cel bun? Nu, că am început să tremur, și tremur din toată ființa mea. Nu mă mai pot ține pe picioare, nu știu ce s-a întâmplat... Oare ce? Zac jos, moartă, de fapt nu cred să fiu moartă, sunt moartă numai pe jumătate... Ce să se fi întâmplat? Încă nu mă pot opri din tremurat și mă doare tot corpul. Mă arde. Mă scutură ceva. Nu, eu mă scutur. Ce se întâmplă, oare, cu mine? Scuturatul ăsta... Nici nu mă pot gândi la altceva decât la lacrimă. Sunt emoționată, nu știu ce s-a întâmplat. Ce s-a pățit, cu adevărat. Încă tremur, cerul dă să se crape, e din ce în ce mai violet. Ce se întâmplă, începe să plouă... Plouă peste trupul meu culcat la pământ, și dă să mă facă leoarcă, de fapt leoarcă sunt. Ce se întâmplă? Tremur și sunt udă până la piele. Unde să fie tata, unde să fie sfatul lui Lunail? Trebuie să mă ridic de aici, dar cred că ceva m-a omorât. O să își capete pedeapsa, îmi spun cerurile. O să și-o capete oamenii care o slujesc pe Sheitana! Mi-e frică și tremur. Trebuie să se oprească odată tremuratul ăsta, toate hainele îmi sunt pătrunse de apă, rochia de stambă pe care am luat-o din dulăpior de dimineață, ca să nu fiu atât de frumoasă, mi s-a lipit de piele. Asta este. Așa e viața, așa e moartea. De ce oi fi gândit toate acestea? Sunt vie, ori moartă sânt? Cred că... Dar vai cât mă doar picioarele, și știu că trebuie să mă ridic de aici foarte repede, să încerc să mă scol. Mă doare totul de mor. Parcă nu mai tremur atât, de întind o mână. Dar hainele astea leoarcă! E un mister, e ceva aici. Cerul se înnegrește, unde e soarele care să îl lumineze? Știu, îmi frâng glezna, poate așa răsare soarele... Și a răsărit.