Când eram mic, foarte mic, adoram să mă joc cu surorile mele pe sub plăpumile și așternuturile patului părinților mei. Uneori ne făceam că era un cort iar alteori un iglu în mijlocul Antarcticii, deși jocul cel mai mișto era cel de-a peștera. Ce mare devenea atunci patul părinților! O dată am luat lanterna din cămară și le-am spus surorilor că merg să explorez până la capăt. Mai întâi au râs, apoi, când am intrat, au devenit nervoase pentru ca imediat să înceapă să mă strige într-una, cică să mă întorc. Nu le-am băgat în seamă. Am continuat să mă târăsc prin peștera de bumbac și cânepă până când nu le-am mai auzit strigătele. Drumul meu devenise enorm, și când am rămas fără baterii mi-a fost imposibil să mă întorc. Nu știu câți ani au trecut de atunci, pijamaua mi s-a rupt și parcă am mâinile mai mari, poate și picioarele. Am auzit că părinții mei au murit, că de-aș ieși din peșteră aș da peste alte țări, departe de a mea și că nici nu mi-aș mai recunoaște surorile. Dar nu de asta nu ies, ci pentru că am mai auzit ceva: că niciodată, dar niciodată nu voi mai trăi minunea copilăriei.