Păsările călătoare au un loc al lor, aflat la răscrucea tuturor drumurilor cerești bătute de aripi, în care nimeni nu îndrăznește să le miște vreo pană iar cântecele lor sunt la cel mai mare preț. Acest loc este un ținut al apelor, un ținut în care pământul nu îndrăznește să se arate decât în grinduri înguste acoperite lacom de sălcii și păpuriș. Pe un astfel de grind și-a ridicat palatul acoperit cu cupole de stuf prințul Floare-de nufăr, fiul cel mic al Împăratului Apelor. Blând, înțelept și de o frumusețe năucitoare, Floare-de-nufăr era foarte iubit de supușii săi, fie ei păsări călătoare, animale iubitoare de apă sau pești, cu toții trăind în acest ținut într-o deplină armonie.
Așa cum este datul lumii, veni și ceasul ca prințul Floare-de-nufăr să își aleagă perechea, căci începuse deja să tânjească după o viață cum era acea a lebedelor care își făcuseră cuib lângă poarta palatului sau ca acea a cailor sălbatici care se adăpau chiar sub ferestrele odăii sale. Tare se bucură Împăratul Apelor, tatăl său, să afle că feciorașul cel mic era gata să intre în rândul lumii, căci își dăduse cuvântul Împăratului Vânturilor că unul dintre feciorii săi o va lua de soție pe cea mai năzdrăvană fiică dintre cele douăsprezece pe care acesta le avea. Toată lumea știa necazul Împăratului Vânturilor cu această fiică, numai Floare-de-nufăr, de pe grindul său din mijlocul lacurilor nu aflase încă cât de zvăpăiată era fata pe care se gândise tatăl său să și-o ia de noră.
- Tată, zise el aflând că Împăratul Apelor îi alesese deja soție, eu nu mă opun alegerilor tale, dar am și eu o rugăminte. Pentru că eu sunt cel care va trebui să-mi petrec viața alături de această prințesă a vânturilor, aș vrea să văd dacă ea va putea trăi în ținutul peste care eu domnesc. Dă-mi șapte zile în care să o pun la încercare și, dacă după cele șapte zile ea va spune că acceptă să trăiască alături de mine, eu sunt gata să o iau de nevastă.
Se minunară încă odată Împăratul Apelor și Împăratul Vânturilor de înțelepciunea prințului Floare-de-nufăr și se învoiră amândoi să o trimită pe prințesa Plete-n-vânt la palatul cu cupole de stuf pentru șapte zile. Pentru că nu se cuvenea ca o prințesă să stea singură în palatul unui prinț, ea ajunse pe grindul din mijlocul lacurilor însoțită de sora ei mai mare, Pas-domol. Mare fu surpriza și încântarea fetelor văzând frumusețea prințului Floare-de-nufăr, cu trupul mlădios ca salcia, părul bălai ca miezul florilor deschise sub mângâierea soarelui și ochii de un verde atât de intens încât atunci când îi priveai te simțeai pierdut cu totul în pădurile de pe grind. Nici prințul nu fu dezamăgit de prințesa nărăvașă căci aceasta era avea ochii de culoarea alunelor coapte, cu gene dese și lungi străjuite de sprâncene atât de frumos arcuite încât păreau aripile unor lebede negre în zbor. Părul, pe care-l purta desfăcut pe umeri, șerpuia ademenitor de-a lungul brațelor împodobite cu desene ciudate care îi treziră prințului dorința de a le privi mai de aproape.
Din prima zi, însă, Plete-n-vânt se făcu nevăzută înainte de ivirea zorilor, iar Floare-de-nufăr rămase în palat alături de sora ei, Pas-domol. O așteptă prințul cât o așteptă, dar, în cele din urmă, neavând de ales, încercă să afle cât mai multe despre această prințesă de la cealaltă fiică a Împăratului Vânturilor. Pas-domol se arătă bucuroasă să îi dezvăluie adevărata fire a prințesei nărăvașe.
- Nu stă o clipă locului, face doar ce îi poftește inima și este de nestăpânit. Uite, eu, de exemplu, știu că sunt musafir la tine în palat și că nu se cade să te stânjenesc în treburile pe care le ai.
Floare-de-nufăr nu zise nimic nici în prima zi și nici în a doua zi în care Pas-domol nu găsi potrivit să își scuze sora pentru o nouă dispariție ci dădu de înțeles că ea considera mai corect față de prinț să afle din timp ce era pe cale să se petreacă dacă o lua pe Plete-n-vânt de soție. Dar, chiar dacă nu spuse nimic în fața lui Pas-domol, flăcăul avea în gând să afle ce se petrecea cu cealaltă prințesă. Își începu căutările la bucătărie, căci nu e vietate pe pământ care să nu aibă nevoie de hrană în fiecare zi.
- Prințesa mănâncă aici dimineața devreme ca o pasăre, apoi în miezul nopții ca o iapă care a alergat ziua-ntreagă, îl asigură bucătarul.
Ciudat lucru, își zise Floare-de-nufăr și se hotărî ca în a treia zi să o urmărească pe fată. Ce putea face o prințesă într-un ținut străin? Doar dacă nu îl plăcuse și se ascundea de el! Zis și făcut! Prințul își petrecu noaptea în bucătărie, după cuptor, așteptând ca Plete-n-vânt să se trezească și să se ia după ea. Nici nu se auzi bine primul cântat al cocoșilor când fata intră ca o furtună, băgă câteva îmbucături de pâine în gură, bău o cană de lapte și ieși ca dusă de vânt. Prințul fu nevoit să-și dea toată silința pentru a se ține după ea. Înconjurară palatul și nu mică îi fu mirarea lui Floare-de-nufăr să o vadă pe prințesă încălecând un armăsar sălbatic și repezindu-se râzând din toată inima în mijlocul hergheliei care frământa sub copite malurile lacurilor din lungul grindului. Părea foarte fericită. Părul îi flutura nebunește pe spate, chiuia ascuțit și mâna calul numai cu genunchii, fluturând din brațe ca un cocor gata de zbor. Când se lăsă întunericul și caii se retraseră în pădurea de sălcii, Plete-n-vânt se năpusti în bucătărie și acolo înfulecă în grabă mâncarea pregătită de bucătar, direct cu mâna, lingându-și fără grație degetele. Prințul râse toată noaptea amintindu-și cât de lipsită de manierele unei prințese păruse Plete-n-vânt toată ziua și totuși cât de frumoasă i se păruse.
În ziua următoare, Plete-n-vânt se îndepărtă și mai mult de palat și, când gândi ea că nu poate să o vadă nimeni, își lepădă hainele de pe ea și se aruncă într-unul dintre lacuri, încercând să-i imite pe șerpii de apă în unduiri și împărțind pâine rațelor sălbatice pentru a se apropia de ea și a înota împreună. Lui Floare-de-nufăr i se păru și mai frumoasă și pieptul i se încălzi de un sentiment atât de frumos și de profund că i se puse un nod în gât. Se întoarse la palat unde o găsi pe Pas-domol așteptându-l.
- Știu că sora mea nu este ceea ce are nevoie un prinț ca tine, îi zise ea, dar eu voi vorbi cu tata și îi voi spune ce a făcut Plete-n-vânt aici. Dacă vrei, eu pot să îi iau locul. Îmi placi foarte mult și cred că tata nu se va opune ca eu să fiu cea care îți va deveni soție dacă și tu dorești acest lucru. Știu sigur că Plete-n-vânt nu va accepta să te ia de soț!
- Þi-a spus ea ceva despre mine? O întrebă pe gânduri prințul Floare-de-nufăr.
Pas-domol îl privi în ochi:
- Și dacă nu mi-ar fi spus, nu a petrecut nici o clipă cu tine de când a sosit! Dar mi-a spus! Vrea să fie liberă! Tata insistă să își ia un soț, dar ea va face totul ca el să nu reușească să o mărite.
Floare-de-nufăr nu mai spuse nimic, dar în acea noapte o așteptă pe prințesa nărăvașă în bucătărie. Cum intră ca vântul, fata se repezi la mâncare și abia când prințul porni să îi vorbească își dădu seama că nu e singură.
- Te-am așteptat!
Străduindu-se să înghită ce avea în gură, prințesa făcu ochii mari.
- Îți plac caii? Poate și șerpii, rațele, lebedele...
Cum prințesa nu scoase nici un sunet, Floare-de-nufăr se așeză lângă ea la masă și continuă.
- De ce ai venit aici?
- Nu trebuia să vin?
Întrebarea îl suprinse pe prinț. Se așteptase la alt răspuns. Poate unul de genul „Așa mi-a cerut tata” sau de genul „Se așteaptă de la mine să mă mărit cu un prinț”.
- Mă placi?
- În ce sens?
- Dacă îmi vei răspunde la întrebări cu întrebări nu vom ajunge nicăieri!
- Și unde poftești să ajungem?
Floare-de-nufăr râse încetișor. O măsură din priviri și începu să se plimbe prin bucătărie în timp ce prințesa își reluă mâncatul.
- Nu mă vrei de soț, nu-i așa?
- Vreau să fiu liberă! Viața la palat nu este de mine! Nu pot fi ca sora mea. Pas-domol te-ar vrea de soț dacă tu ai vrea-o pe ea.
- Mă pețești pentru sora ta?
Prințesa ridică din umeri:
- Ea e atât de liniștită, face totul exact așa cum se așteaptă toți de la ea.
- Vorbeam despre tine, nu despre ea.
- Ce rost ar avea să vorbim despre mine?
- Dacă ți-aș spune că nu mă interesează sora ta?
- Þi-aș spune că mâine ne vom face bagajele și ne vom întoarce în Þinutul Vânturilor.
- Și dacă ți-aș spune că mă interesezi tu?
- Þi-aș spune că oricum când se vor împlini șapte zile ne vom întoarce în Þinutul Vânturilor.
- Ce sunt semnele de pe brațele tale?
Prințesa se opri din mâncat și își întinse brațele surâzând. Semnele albastre se încolăceau în jurul încheieturilor, urcând șerpuite până la umeri, unde se arcuiau frumos dispărând sub straie.
- Le ai și pe trup! Te-am văzut când te-ai scăldat în lac.
Surâsul se șterse de pe fața fetei. Se ridică de la masă și, înainte de a se îndrepta spre odaia ei, îi aruncă scurt:
- Nu te privesc semnele mele! Au mai rămas două zile până la împlinirea celor șapte! Ar fi bine să îți vezi de treburile tale, căci nu mai e mult până ce noi vom pleca. Dacă îți dorești o soție, privește mai bine spre sora mea, ea este cea de care ai nevoie!
Nici în acea noapte prințul Floare-de-nufăr nu își află odihna. Imediat ce se lumină de ziuă, o întrebă pe prințesa Pas-domol ce sunt semnele de pe brațele surorii sale. Deși fata susținea că nu știe, prințul avu impresia că nu dorea să îi spună. Își petrecu ziua cu ea, se arătă interesat de tot ceea ce prințesa avea să îi spună, dar nu mai află nimic în plus despre Plete-n-vânt. În ultima zi în care prințesele aveau să mai rămână la palatul său, Floare-de-nufăr fu surprins să o vadă pe Plete-n-vânt alături de sora ei. Părea senină și nerăbdătoare să se poarte măcar în ultima zi ca o prințesă, încercând parcă să șteargă orice impresie ar fi lăsat în celelalte șase zile. Prințul se duse în odaia lui în acea noapte cu gândul că niciodată nu avea să le înțeleagă pe prințese. Întorsese pe toate fețele toate cele șapte zile, hotărât să ia cea mai bună decizie și totuși nu putea spune că știa ce avea de făcut. Simțea că Plete-n-vânt îi intrase la suflet, dar, acest lucru nu i se părea suficient pentru a lua o decizie așa de importantă cum era cununia. Deodată, un gând îi încolți în minte. Se furișă pe coridoarele palatului său până în aripa în care erau odăile fetelor. Cu toate că era trecut de miezul nopții le auzi vorbind.
- De mâine vei fi liberă să faci ce poftești, spunea Pas-domol!
- Dacă nu îl vei lăsa pe prinț în pace, am să-i spun totul!
Prințul Floare-de-nufăr deschise ușor ușa și, prin crăpătura ei privi înăuntru. Pas-domol ținea în brațe un șarpe negru uriaș pe care îl mângâia cu drag. Semnele de pe brațele lui Plete-n-vânt străluceau într-un albastru aprins, ca luminate de lună.
- N-ai să-i spui nimic! Știi bine că nu poți!
- Te-am hrănit cu sângele meu numai ca să-i lași pe toți în pace, vrăjitoareo! Nu pot să te las să îi faci lui Floare-de-nufăr ceea ce mi-ai făcut mie, chiar dacă nu voi mai fi liberă niciodată în viața mea!
- Nu poți face nimic ca să mă împiedici!
- Voi găsi eu ceva!
Râsul ascuțit al lui Pas-domol se sparse de pereții odăii.
- Avem o înțelegere! Am cruțat viața ta, a tatălui tău și a surorilor tale, ceea ce nu e puțin lucru!
- Ai curmat viața mamei mele și a surorii mele căreia i-ai luat locul, ceea ce nu e puțin lucru! Chiar și vrăjitoarele ar trebui să aibă onoare! Ai primit tot ceea ce ai cerut! Lasă-ne în pace! Ai primit trup de om și te-ai hrănit cu sânge de om, ce mai dorești?
- Un copil cu un om, pe care să-l fac stăpânul lumii și alături de care să stăpânesc și întunericul și lumina!
Prințul Floare-de-nufăr se cutremură în spatele ușii.
- Lumina nu ți se va supune dacă vei avea drept soț un om și vei avea cu el un copil, căci tu ești întuneric și te hrănești cu întuneric.
- Nu un om, nu orice om, l-am ales pe prințul Floare-de-nufăr! Nu mai am nevoie de tine! El îmi va da tot ceea ce am nevoie! Hrană din lumină și un copil de lumină!
- Mai rămâne să îl convingi să te ia de nevastă!
- Ceea ce se va întâmpla chiar mâine și tu nu vei putea face nimic, căci dacă vei face ceva, blestemele cu care ți-am acoperit trupul te vor mistui așa cum mistuie focul lemnul.
Pas-domol ieși atât de repede din odaia prințesei Plete-n-vânt, încât nici nu îl văzu pe prinț ascuns după ușă. Șarpele negru sâsâi prelung încolăcit pe umerii ei, dar ea îl lovi peste cap cu toiagul pe care îl ținea în mână și ieși în grabă din palat. Rămasă singură, Plete-n-vânt își rezemă capul de perete și începu să plângă încet. Floare-de-nufăr se strecură în odaie și o luă cu binișorul în brațe. Fata se sperie de-a binelea.
- Ce cauți aici?
- Liniștește-te! Am auzit totul!
Capul îi căzu prințesei în piept și un hohot sfâșietor îi chinui trupul.
- Plângi, zise prințul, apoi noi doi vom sta de vorbă!
În acea noapte află Floare-de-nufăr cum ajunsese în Þinutul Vânturilor acea vrăjitoare care, în încercarea de a-i lua locul împărătesei, îi curmase acesteia viața sub ochii copilelor sale Plete-n-vânt și Pas-domol. În trupul uneia dintre copile și blestemând-o pe cealaltă să nu se poată împotrivi planurilor sale și să-i ofere de bunăvoie sângele cu care să se hrănească, vrăjitoarea trăise alături de Împăratul-Vânturilor construindu-și pas cu pas drumul care avea să o ducă spre stăpânirea întregii lumi.
- Ei bine, zise Floare-de-nufăr, va trebui să ne gândim cum să facem să scăpăm de ea căci nici nu mă gândesc să o iau de nevastă! Cât ai stat alături de ea, nu cumva ai aflat care este slăbiciunea ei?
- Blestemele cu care m-a acoperit nu mă lasă să fac nimic ce i-ar aduce rău, nici să îți spun unde și-a ascuns inima, căci semnele pe care mi le-a lăsat pe corp m-ar arde de îndată!
- Atunci va trebui să ghicesc! A ascuns-o într-ul loc îndepărtat?
- Nu, o ține aproape!
- O ține aproape, dar nu e în trupul ei! Ce poate fi? Toiagul pe care îl avea în mână?
- Nu e un obiect.
- Dacă nu e un obiect și este o viețuitoare, atunci nu poate fi decât șarpele negru.
Plete-n-vânt nu reuși să scoată nici un sunet, dar Floare-de-nufăr citi răspunsul în ochii ei. O lăsă pe prințesă să încerce să se odihnească atât cât mai rămăsese din noapte și porni să îi facă felul șarpelui negru. Se strecură în odaia vrăjitoarei și așteptă ca aceasta să se întoarcă în palat. De cum intră, Pas-domol propti toiagul în ușă și se întinse pe pat cu șarpele alături. Așteptă prințul cât așteptă, iar când auzi respirația grea de somn a vrăjitoarei, ieși din ascunzișul său, gata să ia capul șarpelui negru. Acesta însă, de îndată ce prințul de apropie de el, îi sări pe umeri și prinse a-l strânge de gât, gata să îi ia suflarea. Vrăjitoarea se trezi și, înțelegând ce se întâmplă se înfurie:
- Așa deci, Plete-n-vânt a găsit o cale să îți spună totul fără să ardă! Am să mă ocup eu de ea după ce termin cu tine! Dacă vrei să rămâi în viață, mă vei lua de nevastă chiar acum.
Pas-domol își apucă toiagul, îl roti de câteva ori în aer și pe trupul prințului Floare-de-nufăr prinseră să apară niște semne aidoma celor de pe trupul prințesei Plete-n-vânt. Iată însă că, eliberată de toiag, ușa se deschise și Plete-n-vânt se năpusti în odaie cu o sabie ridicată deasupra capului. Nu stătu prea mult pe gânduri și reteză dintr-o singură mișcare capul șarpelui negru. În timp ce vrăjitoarea se trasformă în scrum și Floare-de-nufăr văzu despărându-i semnele de pe trup așa cum îi apăruseră, semnele de pe trupul fiicei Împăratului Vânturilor prinseră să ardă, căci blestemul fusese aruncat în așa fel încât ea să plătească cu viața orice încercare de a-i face rău vrăjitoarei.
Prințul își veni repede în fire, o apucă pe prințesă în brațe și sări cu ea pe fereastră, direct în apele lacului care clipocea lângă zidurile palatului. Puzderie de pești veniră să se lipească de semnele încinse, iar un stol de rațe sălbatice își luară zborul către Împăratul Apelor și Împăratul Vânturilor. Așa se face că nu trecu mult până ce ambii împărați se arătară la palatul cu cupole de stuf, gata să facă tot ceea ce ținea de puterile lor să o salveze pe Plete-n-vânt. Lacul fusese și el cuprins de flăcări care se întețeau, gata să o mistuiască nu numai pe prințesă ci și pe toți cei care se apropiau de ea.
- Salvează-te, îi zise Plete-n-vânt prințului Floare-de-nufăr, eu nu mai pot fi salvată!
- Vrăjitoarea nu mai e, blestemul ar fi trebui să piară odată cu ea și dacă nu a pierit, înseamnă că numai un alt blestem îl poate desface.
- Și dacă ar fi un alt blestem, de unde să îl știm noi? Nu mai e timp!
- Blestemul vrăjitoarei a fost un blestem de întuneric, dacă rostim un blestem de lumină sunt sigur că îl va rupe pe cel de întuneric dacă e destul de puternic. Te blestem, Plete-n-vânt, să îmi simți iubirea ce ți-o port, să mă iubești și tu toată viața și să îmi rămâi alături în palatul cu cupole de stuf de pe grindul din mijlocul lacurilor, să ne bucurăm împreună de caii sălbatici, păsările călătoare și pădurile de sălcii până la adânci bătrâneți, când vom lăsa totul moștenire copiilor mulți pe care îi vom avea!
Nici nu termină bine de rostit toate acestea Floare-de-nufăr, că focul se stinse șuierând și lacul se umplu cu nuferi albi. Bineînțeles că nimeni nu mai rămase pe gânduri și mare nuntă mare se încinse pe grind în acel ținut al luminii, păcii și armoniei și, cum se făcu, cum nu, o lebădă albă mă găsi și pe mine și mă rugă să vă spun și vouă această poveste, ca dovadă că atunci când întunericul vă înconjoară și simțiți ca și cum ceva rău vă paște, lumina și iubirea este izbăvirea.