Silav fusese mulțumit întotdeauna de existența sa, iar cuvântul mulțumit era prea sec pentru a reda deplinătatea a tot ceea ce era convins că însemna el în Ghildă și pentru Ghildă. Loialitatea, perseverența și determinarea îl aduseseră atât de aproape de nucleul Ghildei, încât fusese ferm convins că în curând avea să ocupe unul dintre locurile principale dacă nu economice și politice, cel puțin religioase. Îi plăcuse la nebunie să își construiască pas cu pas Calea și fusese sigur că Devenirea îl va propulsa direct în Nucleu. Își amintea perfect de momentele în care hotărâse că nu avea să privească cum se făceau jocurile de pe margine. Ghilda era cea care deținea puterea absolută și pârghiile întregului univers, așa că în Ghildă avea să își construiască existența.
Ziua în care fusese admis devenise una dintre cele mai fericite repere existențiale și, spre deosebire de Gebril, admis în același timp cu el și devenit camaradul său de modul, nu se revoltase niciodată pentru muncile de rahat pe care fusese nevoit să le facă la început. Le acceptase ca pe ceva de la sine înțeles pentru avansarea pe Cale. Privise cu ochi zâmbitori revolta lui Gebril, încercase să se opună plângerilor repetate înaintate de acesta către Nucleu, temător că va fi privit și el prin matricea comportamentală a lui Gebril. Răsuflase ușurat când Gebril fusese transferat în alt modul. Nu îl prea interesase unde ajunsese camaradul, pentru că el unul își văzuse mai departe, în liniște, de Devenire. De la un ritual la altul demonstrase că putea și era interesat de evoluție, așa încât ascensiunea spre Devenire se întâmplase firesc. Servise Ghilda, iar Ghilda servea acum intereselor sale. Mulțumirea aceasta pe care o gusta tacticos, era, cumva, legată și de puținele și clarele lui interese. Ghilda nu avea ce să îi reproșeze!
Tocmai de aceea, acum nu își putea explica de ce se găsea, alături de Gebril, în fața Nucleului, cu un contract în față. Gebril nu se schimbase, era furios, vorbea mult, argumentându-și noile acuzațiile aduse Nucleului. Silav auzise despre contracte, dar tratase informația pur teoretic, ca pe un aspect care nu avea prin prisma lui aplicabilitate practică. De ce-ar fi părăsit acel colț de univers? De ce ar fi abandonat existența din Ghildă? Ce ar fi avut de câștigat într-o lume care nu reprezenta pentru Ghildă mai mult decât o piesă dintr-un joc? Îi era greu să urmărească prezentarea contractului printre desele întreruperi ale lui Gebril.
- Dacă nu te liniștești, îi atrase atenția comandantul Ghildei, voi fi nevoit să modific clauzele contractului și nu te vei bucura de acea modificare, te asigur!
- Participarea la deciziile care îmi privesc existența nu vi se pare o condiție firească? Nu e vorba de neliniște aici, ci de revoltă! Gebril ridică glasul pe ultimul cuvânt.
- Participarea ta la această decizie se va realiza prin termenul contractului. Vei putea alege intervalul în care îți vei muta existența. Limita minimă este determinată însă de Nucleu.
- Aceasta numiți voi participare la decizie? Gebril pufni pe nas cu vădită lipsă de respect. Jocurile Ghildei merg atât de departe? Am crezut că dacă sunt membru, dacă am avansat pe Cale și sunt aproape de Devenire, pot să am măcar libertate! Ghilda nu este o organizație liberă cu toate susținerile voastre!
- Ai grijă ce afirmi! Interveni un alt membru al Nucleului.
- Că, ce? Voi fi obligat să semnez un contract? Gebril râse răsunător. Vai de existența voastră! Piese sunteți fiecare!Numai impresia o aveți că sunteți liberi și puternici!
Comandantul Ghildei își adună roba sângerie:
- Să încetăm spectacolul! Veți părăsi Ghilda din momentul în care veți semna contractele!
Silav înțelese că nu putea da înapoi. Deciziile nu se comentau. Sau, mă rog, le comenta unul ca Gebril, dar tot trebuiau executate. El, unul, era speriat până și numai de faptul că avea să iasă din Zona atemporală. Ce știa el despre Timp? Cât timp putea sta fără existența lui mulțumitoare din Ghildă?
- Ne vom putea întoarce pe Calea noastră? Pe pozițiile de pe care am plecat?
Întrebarea abia auzită a lui Silav stârni un alt val de hohote din partea lui Gebril. Fără să dea semne că ar fi deranjat, comandantul spuse cu glas lipsit de tonalitate.
- Va depinde mult de ceea ce vei realiza Dincolo! De aceea trebuie să gândești bine termenul contractului. Cei ce nu respectă legile Ghildei, vor fi obligați să se întoarcă cu un nou contract, mereu altul, și altul, până ce fac dovada desăvârșirii Devenirii.
Gebril izbucni:
- Chiar așa? Cum să îți aduci aminte care sunt legile Ghildei dacă la trecerea Dincolo, în Spațiul temporal, ți se șterg toate informațiile?
Silav tresări. Sărise această informație. Bariera Spațiului temporal ștergea toate informațiile din Zona atemporală. Pe existența lui! Ce îl aștepta Dincolo? Oare chiar nu putea finaliza Desăvârșirea fără un contract? Nu își amintea ca vreun membru al Nucleului să fi semnat așa ceva sau să nu fi fost prezent mereu în Ghildă. Își alungă acest gând, de teamă să nu i-l citească cineva dintre cei prezenți.
- Și cine va stabili dacă am respectat legile, sau în ce proporție le-am respectat? Gebril nu renunța așa ușor la polemică. E firesc să știu ce mă așteaptă și nu pe scurt! Detaliile fac diferența!
Comandantul începu să dea semne de nerăbdare.
- Această adunare nu va suplimenta informațiile pe care trebuia să le acumulați pe Cale. Contractele sunt tot atât de comune pe cât de comune sunt existențele voastre și tot atât de diferite pe cât de diferite sunt modurile în care avansați pe Cale. Veți trece Dincolo și acum, subliniez, acum, veți semna angajamentul pentru timpul petrecut Dincolo.
- Foarte bine! Strigă agitat la maxim Gebril. Eu semnez pentru termenul maxim! Cel puțin, raportarea temporală îndelungată mă va împiedica să mă gândesc la Ghildă, La Nucleu, la Cale și la Devenire, toate niște invenții de-ale unor existențe bolnave care se cred stăpânele universului.
Silav simți că se sufocă pentru cuvintele lui Gebril, pentru iminența despărțirii de existența în Ghildă, pentru necunoscutul de Dincolo.
-Silav?!
Abia își auzi numele rostit de comandant. Se întoarse spre întreaga adunare. Membrii Nucleului așteptau. Robele stacojii păreau mai greoaie și parcă unite într-o masă sângerie, apăsătoare. Dacă avea să spună timpul minim vor crede că e lipsit de curaj, de respect și de determinare. Termenul mediu îi ieși singur pe buze și semnătura se așternu ca în transă sub degetele lui. Avea un contract! Un flux puternic îi absorbi imediat materia și, în ultimele zvâcniri prin care ar fi vrut să păstreze ancorarea în infinit, simți cum pierde informație după informație, existența.
*
„Silvia!” Femeia deschisese ochii. Cerule, cât era de frumos iubitul ei! Urcase de pe cărarea îngustă pe zidurile vechii cetăți și îi striga numele către faleza scăldată de soare și de valurile înspumate ale mării. Ea se ridicase din iarba cu miros de flori sălbatice, își potrivise coronița pe care el i-o împletise și i-o așezase pe frunte și se grăbise să îl ajungă. Îmbrățișarea lui o luase pe nepregătite. Se rostogoliseră râzând în nisipul fin, iar el îi strecurase ademenitor în ureche „Te măriți cu mine?”
Reluase acea scenă de nenumărate ori în minte. Părea să o retrăiască de fiecare dată când ajungeau la mare, ascultau valurile, iar ea se lăsa mângâiată de soare. Îi venise din senin chiar și acum, când aștepta nerăbdătoare să-l nască pe primul lor copil. El o privea ținând-o de mână cu ochii plini de lacrimile bucuriei, știind amândoi că urma un eveniment unic, care avea să întregească colecția lor de clipe perfecte. Își iubea soțul la nebunie, îl iubea deja pe micuțul care îi făcuse fiecare celulă din trup să vibreze și știa cu siguranță că iubea la nebunie viața. Ar fi putut să spună cu ochii închiși cum avea de gând să trăiască alături de Geo. Încă un copil sau doi, o casă mare pe malul mării și o viață trăită din plin cu iubire în fiecare secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an…
Durerea aspră, care părea să îi despice trupul, îi tăie răsuflarea. Sufletul i se strânse cu un spasm necontrolat. Ceva nu era așa cum trebuia! Nașterea nu era un proces ușor, dar aici era altceva. Geo o ținea de mână în timp ce era transportată în sala de operație. Ochii ei se încețoșară. Sufletul începu să țipe :„Nu mai am timp!” Trupul se crispă o dată, apoi se lăsă moale în voia gândurilor care dădură năvală ca albinele în zilele secetoase. Viața ei! Frumoasa ei viață! Iubitul ei soț! Minunatul ei copil pe care încă nu îl întâlnise! Lacrimi amare începură să i se prelingă pe obraji.
- Nu plânge, iubito, ești pe mâini bune!
Glasul acela care îi făcuse nenumărate declarații de dragoste, care o făcea mereu să râdă și care avea mereu ceva de spus, plutea undeva prea departe de ea. Anticipă fluxul puternic care se întindea după ea și sufletul încercă să strige din toate puterile existenței sale ancorate în infinit: „Ai grijă de el! Tu ai semnat pentru termenul maxim!”