E zi... Și totuși parcă o zi învăluită de noapte. E o lumină stranie străbătută parcă de reflexe negre și de înfiorarea specifică nopții. Orașul prin care mă poartă pașii îmi pare binecunoscut și totuși are ceva straniu și inedit, ceea ce îmi dă un fior de neliniște. Clădirile îmi par familiare dar în același timp reci și de nepătruns, misterioase și neprimitoare. Bisericile încărcate de vreme îmi par mai întunecoase ca de obicei, plumburii și pustii. Recunosc, parcă, instituții vechi în stiluri arhitecturale perimate dar și clădiri fascinante din beton și sticlă. Trecând pe lângă o clădire cu arhitectură interbelică recunosc parcă unul dintre liceele la care am predat cândva. Mă uit în sus, copleșit de masivitatea construcției, care mă privește, parcă, si ea dar cu un aer amenințător și deloc primitor. Stau in cumpănă dacă să intru ori ba. Calc temător treptele de mozaic tocite de pași și de vreme, împing cu emoție ușa masivă de stejar, crăpată și prăfuită și din semiîntunericul holului mă întâmpină un aer umed și greu de miasme. Simt impulsul să fac stânga-mprejur dar de undeva din interiorul clădirii răzbate o muzică stranie și voci tinere de băieți și fete. Nu mă pot abține, îmi iau inima în dinți și pornesc hotărât de-a lungul culoarului sumbru, luminat doar la capăt de razele sângerii ale amurgului. Muzica devine tot mai tare dar parcă și mai înfiorătoare, ceva între muzica germană veche și muzica unor triburi africane. Mă întreb cu groază cine ar putea fi cei ce gustă o astfel de muzică și ce soi de dans se poate dansa pe ritmurile ei ce par diabolice. Ajung in dreptul unei săli imense ce se întrevede prin ușa dublă larg deschisă. Arunc, nu fără oarecare teamă, o privire curioasă înăuntru. Sala pare a fi una de sport ori de festivități, cu geamuri uriașe și coloane masive de sprijin pe margini dar peste tot domnește haosul cel mai desăvârșit, scaune și mese claie peste grămadă, băieți și fete, îmbrăcați cît mai provocator, prinși parcă într-o agitație euforică și peste tot tabloul muzica aceea ciudată, sumbră și sincopată pe care unii dintre băieți și unele fete se mișcă într-un soi de dans drăcesc, ca sub influența unor droguri psihedelice. Rămân pironit locului, neștiind ce ar fi mai bine să fac: s-o șterg englezește pe unde am venit ori să rămân sa văd mai bine ce se petrece de fapt aici? Ceva mă ține parcă legat, picioarele le simt de plumb, privesc prostit la tinerii ce se zbânțuie pe parchetul sălii tot mai prinși de nebunia muzicii și a dansului pe care eu nu-l pricep deși am fost toată viața un împătimit al oricărui fel de dans din lumea asta. Nu mă pot abține să nu mă uit mai insistent la fetele îmbrăcate sumar, cu rochii și fuste scurte în culori intense, în pantofi eleganți cu tocuri foarte înalte, toate îmi par extrem de atletice și deosebit de frumoase. Mai cu seamă una dintre ele iese în evidență prin statura sportivă și atitudinea impunătoare, prin părul negru cu reflexe albăstrui și ochii scăpărând fulgere și focuri stelare. Într-o rochie roșie de mătase, foarte scurtă, fără mâneci, mulată pe corpul impecabil croit. Nu-mi mai pot desprinde privirea de la ea, parcă hipnotizat de ceea ce ființa ei degajă, asemeni unui halou, în spațiul din jur. Îmi simte privirea, se întoarce brusc spre mine și mă pironește cu o ochii ei arzători. Un zâmbet larg, care ar trebui sa fie fermecător, mă înspăimântă. Are mai degrabă ceva de fiară sălbatică. Aș vrea să fug dar picioarele nu mă ascultă. Cu pași lascivi și trup unduitor, vine direct spre mine. „Ei, tu! Bine-ai venit! De când te aștept!” îmi zice cu multă familiaritate de parcă ne-am cunoaște de când lumea. Cu o voce deloc caldă, ușor răgușită ca la fumătoarele înrăite. Nu sunt în stare să scot un sunet, mă simt flatat că fata asta îmi acordă atenție și totuși parcă aș vrea să mă ignore și să pot pleca liniștit din locul acesta straniu. Întinde spre mine o mână albă, catifelată, cu unghiile foarte lungi de un violaceu intens. Ca hipnotizat îi iau mâna, cu ochii mereu în ochii ei. „Hai!” și mă trage după ea spre mijlocul sălii unde petrecăreții încinseseră o horă și mai diabolică pe muzica tot mai agresivă. Mă cuprinde strâns cu brațele ei frumoase și puternice, cu un fel de pasiune nefirească și încearcă să-mi impună mișcările acelui dans diabolic dar fără prea mult succes, eu fiind asemeni unui om beat care se împleticește la fiecare pas. Ciudat, încet intru în ritmul până atunci necunoscut mie, încep să mă sincronizez cu mișcările ei, ea râde hohotind cu capul dat pe spate, un râs care mă cutremură din rărunchi și simt din nou acel impuls de a o lua la fugă cât văd cu ochii. Ea simte tentația mea de a mă desprinde din brațele ei și atunci mă strânge mai tare, cu o forță deloc feminină, unghiile ei lungi intră adânc în carnea brațelor mele, mă pironește și mai amenințător cu privirea și cu a el zâmbet diavolesc și atunci mă înspăimântă de-a binelea. „De când aștept să dansăm! Acum dansezi cu mine! Dansezi cu mine ultimul dans! Ultimul tău dans!” Și parcă mă sufocă în strânsoarea ei și mă trec nădușeli de moarte... „Moarte”! îmi răsună în minte ca o împușcătură... și o spaimă cumplită mă strânge de gât! Dacă e însăși moartea?! Mă smulg cu toată puterea disperării din brațele ei, ea se agață cu și mai mare putere de mine, unghiile ei superbe îmi sfâșie brațele până la sânge dar reușesc să fug spre ușă, alerg pe întuneric prin holul lung care parcă nu se mai termină, o simt și o aud în spatele meu alergând pe tocurile înalte. „Unde fugi? De ce fugi? De mine oricum nu vei scăpa!” Ajung la ușa masivă de stejar, trag de ea cu toată puterea dar ușa nu cedează, e deja blocată! N-am de ales, pornesc hotărât înapoi, ne ciocnim pe hol, îi mai simt o dată unghiile agățându-se de brațele mele dar scap și de data asta și pornesc spre etajele de sus, ea mereu pe urmele mele, când râzând sarcastic, când rugându-mă să mă întorc, văd la un moment dat o lumină sus la pod, o fi ieșirea pe acoperiș, mă îndrept spre ea, ies pe acoperișul de țiglă roșie mai mult alunecând decât înaintând, aud tocurile ei pe țigla acoperișului, nu mai am scăpare, asta e moartea mea, ajung la marginea acoperișului și alunec în gol...

Mă trezesc brusc, înspăimântat de moarte, leoarcă de sudoare, sar din pat, încordat și tremurând din toate încheieturile, mă învârtesc agitat de câteva ori prin camera goală, arunc tricoul ud de pe mine, fac câteva exerciții de gimnastică și deschid larg fereastra. Respir de câteva ori adânc și treptat mă liniștesc. La orizont soarele mijește primele sale raze de după măgura întunecată, zâmbesc soarelui și el parcă-mi zâmbește la rândul lui, îmi zâmbesc și mie in oglinda geamului deschis, gol până la brâu, încă nu arăt rău, în ciuda vârstei musculatura e încă destul de pronunțată și – ce e mai important – sunt încă viu! Frumoaso, încă nu! Încă nu m-ai prins! Încă n-a sosit clipa pentru ultimul dans!