*85. Lansarea.

11.30 indicau toate ceasurile, bine potrivite, iar numărătoarea inversă confirma acest lucru: cifra 9000 arăta că mai erau doar două ore şi jumătate până la marele eveniment; trecuse de ceva timp la ordinul miilor de la al zecilor de mii. Desigur, pe puntea principală a navei albastre nu mai era nimeni la acea oră pentru a vedea indicaţia monitorului computerului ce înregistra numărătoarea inversă, dar şi în afara navei albastre, din loc în loc, nu doar pe spaţioport, ci şi în alte părţi ale Institutului, existau monitoare speciale care arătau aceleaşi cifre ce se schimbau din secundă în secundă în sens descrescător, însă celor şapte tineri le era teamă să urmărească acele cifre, din motive lesne de înţeles; emoţia lor creştea direct proporţional cu micşorarea cifrelor.
Mai era doar o jumătate de oră până în momentul în care cei şapte tineri vor intra în nava lor albastră, împreună cu instructorul echipajului, domnul Eugen Manea; acesta însă nu rămânea la bord decât timp de o oră şi jumătate, în timp ce elevii săi...
Desigur, nava era frumoasă, atât în interior, cât şi la exterior, ceea ce reprezenta un avantaj pentru membrii echipajului, care nu vor mai ieşi decât după 5-6 ani, când vor ajunge la destinaţie, pe misterioasa planetă Proxima.
Deocamdată, pentru aproape 30 de minute, erau încă afară, pe Terra, planeta căreia îi vor duce dorul timp de cel puţin 13 ani. Şi oare ce puteau face în aceste 30 de minute?
După cum era de aşteptat, urmau îmbrăţişările finale, despărţirea nu doar de părinţi, ci şi de prieteni, profesori, foşti colegi, alte cunoştinţe sau rude apropiate...
În aceste ultime momente, cu toate că încerca din răsputeri să fie cât mai tare, Diana Enka cedă emoţional (şi nu doar ea). Cu sufletul sfâşiat de durere, îşi strânse unicul fiu la piept, lacrimile şiroindu-i pe obraji. Spuse suspinând:
- Luci, scumpule... Fiul meu... Nu, nu pleca, te rog, dragul meu! Stai aici... Rămâi aici, acasă, cu mine, lângă mine… Nu pleca...
- Mamă, e prea târziu pentru aşa ceva, încercă el să nu cadă pradă sentimentelor. Ştii bine că nu se poate să rămân, că orice protest e inutil, aşa că nu te da în spectacol tocmai acum. Zău că nu mai are rost. E clar: Voi pleca! Dar... îi strecură el şoptit la ureche, semeţ, o promisiune, pe un ton solemn, foarte sigur pe el: Nu-ţi face griji degeaba! Mă voi întoarce, teafăr. Jur! Tu... Doar aşteaptă-mă!
Auzindu-l, Diana se linişti, iar privindu-l, încetă din plâns; chiar îl crezu. Luci nu promitea în van; sigur se va întoarce...
- Bine, scumpul meu, îi zâmbi ea admirativ. Am să te aştept, oricât va fi nevoie.
- Aşa-i mai bine, aprecie el, mulţumit de noua atitudine a mamei sale; alături de ea, blondul parcă se pierduse de tot; nu reuşea să spună absolut nimic...
Erau momente dificile, cu multe lacrimi, urări de bine etc... Şi erau mulţi colegi, mulţi foşti prieteni, multe rude, mulţi profesori, multe persoane care ar fi dorit să-şi ia rămas bun de la tinerii astronauţi în mod adecvat, dar timpul îi presa, îi zorea, clipele trecând unele după altele parcă într-un ritm mult mai rapid decât în mod normal. Mulţi dintre cei prezenţi ar fi vrut ca timpul să se oprească în loc, ca ziua aceea să se prelungească, să devină interminabilă, pentru a se amâna la nesfârşit momentul despărţirii, dar asta nu era posibil. La ora 11.50, părinţii, rudele şi toţi cei dragi au fost rugaţi să se îndepărteze; cam greu... Totuşi, de moment ce nu se împotriviseră şi acceptaseră ideea plecării, nu creară probleme prea mari organizatorilor misiunii, încă o dată dovedindu-se a fi înţelegători, atât cât se putea. Nici nu le cerea nimeni mai mult de atât... Era 11.50, iar cei şapte tineri se aliniară din nou, pregătindu-se să intre în nava albastră, casa lor în următorii ani. Fiecare încerca să-şi amintească numai lucruri plăcute în aceste momente...
Lucian, comandantul misiunii, îşi rotea privirea ageră de jur împrejur, admirând imaginea din preajma spaţioportului, încercând parcă să reţină ceva din adierea vântului care-i mângâia fruntea, din peisajul natural care-l înconjura, luându-şi parcă rămas bun de la toate acestea. Zări şi un grup compact format din tinere domnişoare care scandau numele lui; admiratoarele sale (le cunoştea, pe majoritatea). Le atribui un ultim surâs, adresat anume doar lor, apoi îşi întoarse privirea către rampa de lansare, unde zări silueta albastră a frumoasei nave „Pacifis”. Îşi găsi puţin timp pentru a i se adresa domnişoarei consilier:
- Pentru următorii cel puţin 13 ani nu ne vom mai vedea planeta pe solul căreia încă suntem acum, aşa că priveşte bine în jurul tău şi „înregistrează” aceste ultime imagini.
Lia nu-i răspunse în nici un fel, însă părea a-i da ascultare, ochii ei albaştri încadrând în limpezimea lor tot ceea ce se afla în jur. Lucian îi mai şopti din apropiere, indicându-i nava albastră:
- „Pacifis”... Priveşte-o! Admiră-i bine exteriorul, pentru că în curând vom intra în interiorul ei, de unde nu vom mai ieşi deloc în următorii 5-6 ani. E ultima ocazie de a-i mai vedea exteriorul aici, pe Pământul nostru drag, pentru următorii 13 ani, cel puţin...
Lia îl ascultă tăcută, neputând contesta adevărul cuvintelor lui. Prin urmare, îşi întoarse albastrul ochilor spre corpul uriaş, rece şi rigid al navei, acea imensă masă metalică în interiorul căreia vor rămâne în următorii 5-6 ani. Ea constată doar că nava era foarte frumoasă, cu o siluetă albastră demnă de admirat şi în acelaşi timp de invidiat, deci n-avea ce regreta că-n următorii ani se va afla în interiorul ei. Şi nu zise nimic, dar ochii ei vorbeau mai mult decât puţinele cuvinte pe care le-ar fi rostit, dacă şi le-ar fi găsit. Evident, era emoţionată; nu putea ascunde acest lucru.
Era 11.55. Crainicul Institutului anunţă:
- Este momentul ca membrii echipajului să intre în nava lor. Iar primul va fi comandantul misiunii, Lucian Enka.
El primul... „De ce oare?!” părea a se întreba în gând, deşi răspunsul era simplu: Evident, din cauză că era comandantul... Înainte de a porni spre treptele ce duceau direct pe puntea principală, Lucian strânse pentru ultima oară mâna directorului Institutului, a primarului municipiului, apoi a preşedintelui ţării. Directorul, tăcut, parcă mai trist ca oricând, nu găsea deloc cuvintele potrivite pe care să i le adreseze fiului său. Spuse şoptit doar „Succes, Luci...”
„Mulţumesc, domnule...” răspunsese băiatul, care zărise tristeţea din ochii directorului, neputându-şi-o explica. Senzaţia stăruitoare, potrivit căreia directorul i-ar fi foarte apropiat, îl împiedică să audă cuvintele primarului, ceva mai multicele. Nu uită însă să-i mulţumească şi acestuia. Când sosi rândul preşedintelui, se strădui să fie mai atent, să se concentreze mai mult. Auzi doar:
- Tinere, a fost o adevărată onoare să te cunosc. Mult succes în misiune!
- Mulţumesc, domnule, replică el mecanic şi se îndreptă spre treptele pe care le mai urcase de atâtea ori; acum însă, totul era diferit faţă de celelalte dăţi; când va ieşi, probabil peste vreo şase ani, nu se vor mai afla pe Terra, ci foarte, foarte departe...
Ajunse sus, iar trapa navei se deschise automat, aşteptând ca el să intre. Nu se opri şovăitor, ci doar pentru a se întoarce şi a face un ultim semn cu mâna către toţi cei adunaţi acolo şi pentru cei aflaţi acasă, în faţa ecranelor TV. Apoi intră, trapa închizându-se automat în urma lui; deocamdată era singur pe puntea principală, dar crainicul deja îl anunţa pe al doilea:
- Urmează acum Mihai Ristea, şeful securităţii misiunii.
Tânărul informatician, fost campion mondial, se credea pregătit pentru aceste momente, dar era oare?! De abia reuşi să desluşească puţinele cuvinte pe care i le adresară pe rând directorul, primarul, apoi preşedintele, cărora le strânse cu timiditate mâna, neuitând să le mulţumească. Pentru ce anume, nu-i era foarte clar. Tot ce ştia sigur era că auzise „Ne-ar fi făcut plăcere să serbăm împreună majoratul tău...”. Cine oare îi spusese, nu-şi dădea seama. Urcă treptele şi asemenea colegului său, se întoarse pentru a face un ultim semn cu mâna, înainte de a intra în navă.
- Consilierul misiunii, domnişoara Laura Stancu, îşi auzi Lia numele rostit de crainic; era rândul ei să urce la bord.
Privi cu drag, nostalgic, spre Magda, care se afla alături de Dora Bercea, prietena ei. Între timp, dădu mâna cu directorul, primarul şi preşedintele. De la fiecare n-auzi decât: „Succes, domnişoară!”; restul nu reuşi să înţeleagă. Mulţumi şi porni spre trepte. Şi ea se întoarse pentru ultimul salut adresat mulţimii, dar mai ales părinţilor ei, ghicind cât de îndurerat le putea fi chipul în acele momente.
- Medicul echipajului, domnişoara doctor Stela-Anca Stejăran, continuă glasul crainicului.
Nici simpatica doctoriţă nu putu scăpa de emoţii, deşi se strădui să nu-şi piardă firea. Era totuşi un moment tensionant. Strânse mâinile celor trei demnitari: directorul Institutului, primarul municipiului şi preşedintele ţării, mulţumindu-le pentru cuvintele încurajatoare pe care dânşii i le adresaseră, apoi urcă treptele. Bineînţeles, nu renunţă la ultimul salut către cei strânşi în Institut şi către cei de acasă, din faţa televizoarelor. Înainte de a intra în navă, auzi vocea crainicului:
- Cercetător ştiinţific, specialist în ingineria genetică, Alexandru Ştefan.
Alex încercă să zâmbească; era rândul lui să urce la bord. Din mulţime îi remarcă nu doar pe părinţii săi, ci şi pe cei doi: „Ucigaşa” şi „Cocoşul” – body-guarzii săi, care erau îmbrăţişaţi şi-l salutau; fusese „Cupidonul” lor... Se întreba dacă relaţia celor doi va fi de durată, dar asta nu mai era responsabilitatea lui (el făcuse atât cât putuse). Directorul, primarul şi preşedintele... Unii dintre ultimii oameni cărora le strânse mâna... Geneticianul urcă îngândurat treptele navei la a cărei construcţie participase şi el. Salută mulţimea şi intră, în timp ce crainicul anunţa:
- Specialist în geografie, Nistor Harris...
Lunganului, pe cât era el de înalt, i se făcu inima mică, mică, mai mică decât un purice. Privi insistent spre Adela; ar fi dorit să pornească în fugă în direcţia ei, dar nu procedă astfel. Rămase pe loc, dând mâna cu directorul, primarul, preşedintele... Nu consumase nimic dulce în acea zi, până la ora aceea, ceea ce, în cazul lui reprezenta o mare performanţă. Auzi ceva referitor la înălţimea lui, fără a-şi da seama cine sau ce anume spusese, surâse şters, mulţumi şi porni spre trepte. Sus, se întoarse pentru salut şi privi pentru ultima oară spre Adela, care-i făcea semn cu mâna că totul va fi bine. Oare aşa va fi? Geograful spera ca adolescenta să aibă dreptate, măcar în privinţa asta. După ce salută, dispăru în interiorul navei, în uralele mulţimii adunate, care aclamase necontenit, deşi nu foarte zgomotos. Vocea crainicului, mult amplificată, se auzi totuşi:
- Urmează domnişoara Mariana Stoica, specialist în biologie.
Micuţa blondă îşi luase rămas bun de la toate animalele şi plantele ei de acasă, ştiindu-le în siguranţă, în grija părinţilor ei. Plante avea destule şi la bordul navei; animale nu, decât de pluş, dar nu reproşa nimic nimănui. Dădu şi ea mâna cu directorul, cu primarul şi cu preşedintele. Nu se mai uită urât la domnul primar, deşi nu uitase de chestia cu aprobările... Acum însă doar zâmbi scurt, mulţumind şi ea, apoi ţâşni sprintenă în sus, pe trepte. După ultimul salut, intră în navă. Pe puntea principală erau deja toţi cei şapte tineri din echipaj. Păreau încordaţi şi derutaţi, deşi ştiuseră din timp că va sosi şi acest inevitabil moment, al despărţirii. Afară, crainicul reluă:
- Roboţii misiunii, Robby şi Felix M-51.
Deşi erau doar doi roboţi, strânseră şi ei mâinile celor trei demnitari: directorul, primarul şi preşedintele, înregistrând (la drept vorbind), urările primite. După ce mulţumiră, porniră şi ei spre trapa navei, treptele ce-i despărţeau de aceasta nereprezentând pentru ei un obstacol de netrecut; le urcară cu uşurinţă, iar înainte de a intra în navă, salutară şi ei mulţimea, spre amuzamentul tuturor. Erau doi roboţi foarte „simpatici”, după părerea celor adunaţi să urmărească ceremonia lansării, dar, evident, şi foarte performanţi, eficienţi. Crainicul mai avea de anunţat o singură persoană:
- Iar deocamdată, până la ora 13.30, urcă la bord şi instructorul echipajului, domnul profesor Eugen Manea.
Profesorul nici nu strânse mâinile celor trei, nici nu salută mulţimea înainte de a intra în navă, iar asta nu din nepoliteţe, ci pentru că dânsul va ieşi, nu va rămâne la bord. Intrând, îşi găsi elevii adunaţi pe puntea principală, tăcuţi şi încordaţi. Trecuse de ora 12.00, deci numărătoarea inversă indica mai puţin de 7200 de secunde până la momentul 0, iar clipele treceau, nu se opreau în loc.
- Ce bine că staţi cu noi, fie doar şi până la 13.30, dom’ profesor, sparse Lucian liniştea.
- Mda, bine... murmură domnul Manea, apoi privi spre lungan: Gata, ţi-ai reluat deja dulcea activitate? remarcă dânsul.
- Cât să mai rezist fără? replică lunganul.
- Treaba ta... Nu-ţi interzic, rosti profesorul cu indiferenţă.
- Mare minune că s-a abţinut toată dimineaţa, comentă Alex.
- Sigur, isteţule... Ai fi vrut tu să nu reuşesc, spuse Nis.
- Lăsaţi prosteala, băieţi! îi sfătui calm instructorul.
Şi toţi se liniştiră din nou; prea mult chiar, căci pe puntea principală se aşternu liniştea, în timp ce secundele treceau, una câte una. Rămaşi în interiorul navei albastre, cei şapte tineri şi instructorul lor puteau încă urmări atmosfera de afară. O mulţime de oameni se strânsese în jurul navei lor, în ciuda eforturilor reprezentanţilor legii de a-i menţine cât mai departe şi a avertismentelor repetate, deloc lipsite de sens, că s-ar putea accidenta. Toţi aşteptau cu nerăbdare momentul plecării, clipa în care crainicul va rosti cifra „zero, start!”
Reporteri, redactori, comentatori de radio şi televiziune, crainici, ziarişti, agenţi de poliţie, savanţi, experţi, oameni de ştiinţă, persoane oficiale ale Institutului Astronomic, oficialităţi ale guvernului, edilii locali, personalităţi politice sau de alt gen din ţară şi din străinătate, precum şi simpli spectatori veniţi să vadă acest unic „spectacol”, duceau binoclurile la ochi, chipurile, pentru a vedea mai bine şi pentru a putea observa toate amănuntele, deşi „Pacifis”, fiind încă acolo, pe rampa de lansare, nu era nevoie de binocluri pentru a o zări mai bine. Această hărmălaie începuse încă de la sosirea primelor raze de lumină ale dimineţii.
Cei care nu avuseseră posibilitatea de a ajunge pe spaţioport, rămăseseră acasă, înţepeniţi parcă în faţa ecranelor TV, pentru a putea urmări transmisiunea directă ce se efectua în aproape întreaga lume, prin intermediul sateliţilor de telecomunicaţii. Cei ce nu doriseră să rămână acasă, se înghesuiau pe străzile oraşului, unde, din loc în loc, fuseseră instalate ecrane uriaşe, pe care se putea urmări exact ceea ce se petrecea pe spaţioport.
De asemenea, fuseseră instalate difuzoare la care se putea auzi clar exact ceea ce rostea crainicul Institutului; toate acestea fiind amplasate în locuri special amenajate mai din timp şi fiind organizate pentru cei ce nu avuseseră loc pe spaţioport. Craiova devenise brusc un oraş plin de lume, nimănui nepăsându-i de căldura sufocantă a zilei. Oricum, cu ajutorul sateliţilor artificiali de telecomunicaţii, lansarea putea fi urmărită în direct la televiziune, aproape pe tot cuprinsul globului pământesc, de către cei dornici să vadă acest eveniment. Până în momentul lansării, crainicul spaţioportului vorbise despre obiectivul misiunii, misterioasa planetă Proxima, dăduse date referitoare la membrii echipajului, deşi era conştient că aceştia erau supercunoscuţi, explicase pe larg despre uriaşa navă spaţială „Pacifis”, despre instructorul şef al echipajului, domnul profesor Eugen Manea şi despre directorul Institutului, domnul Traian Simionescu, vorbise despre modul în care a fost pregătită şi organizată această importantă misiune etc. etc.
În general, dăduse informaţii referitoare la misiune şi nu avusese motive să se plângă, subiectul dovedindu-se aproape inepuizabil, iar în plus, se bucurase de un larg auditoriu, pentru că oamenii îl ascultaseră cu interes, căci fiecare dorea să ştie cât mai multe lucruri despre tot ceea ce era legat de această misiune spaţială ieşită din comun, din tiparele obişnuite până atunci.
În interiorul „Pacifis”-ului, membrii echipajului se aflau încă în compania îndrumătorului lor direct, instructorul Eugen Manea. Acesta controlă cu îngrijorare ora la care se aflau. Acele ceasului său indicau ora 13.25 a după-amiezii zilei de miercuri, 27 iunie 2085.
Instructorului nu-i venea să creadă că timpul trecuse atât de repede şi fu mai degrabă înclinat să creadă că ceasul său o luase razna. Dacă ar fi fost aşa cum ceasul lui indica, era timpul să se despartă de cei pe care-i pregătise cu atâta grijă.
Pentru a se convinge însă de acest lucru, domnul Manea trebui să consulte şi indicaţia de pe monitorul computerului ce continua să numere secundele în sens invers. Pe ecranul acestuia strălucea ameninţător cifra 2100, adică echivalentul în secunde a 35 de minute, iar asta îl lămuri pe profesor.
Deci, într-adevăr, aşa după cum îi indicaseră şi acele ceasului său, nu mai erau decât 35 de minute până în momentul în care elevii săi trebuiau să părăsească Terra, iar el, Eugen Manea, se vedea nevoit să plece de la bordul „Pacifis”-ului, altfel risca să zboare împreună cu elevii săi spre Proxima, ceea ce n-ar fi fost un lucru chiar atât de grav, căci domnul Manea n-ar fi avut ce să regrete.
Totuşi, programul era dinainte stabilit cu minuţiozitate şi trebuia respectat, aşa că profesorul trebuia să se despartă de cei pe care simţea că nu-i poate lăsa singuri. Însă Eugen Manea le comunică şi celorlalţi acest fapt, spunând:
- Hei, copii, s-ar părea că trebuie să ne despărţim în acest moment!
- Chiar trebuie?! se miră Nistor, deşi ştia foarte bine că va sosi şi această inevitabilă clipă.
- Desigur. Ora este târzie. 13.30, iar până la 14.00 nu mai aveţi decât o jumătate de oră. Voi n-aţi observat indicaţia numărătoarei inverse?
- Încă nu, rostiră şoptit elevii, care până în acel moment evitaseră intenţionat să privească spre monitor.
Acum însă, îşi ridicaseră cu toţii privirile spre ecranul computerului ce înregistra numărătoarea inversă: 1800 era cifra pe care o văzură.
- Într-adevăr. Aşa este, se agită Alexandru, constatând că instructorul avea dreptate.
- Vai... Cât e de târziu! exclamă blondina.
- Dar nu mai puteţi sta măcar puţin cu noi? întrebă informaticianul.
- Nu, Mihai. Timpul ăsta mă goneşte. Conform programului dinainte stabilit, la ora asta trebuia să fiu deja afară. Iar programul e program; trebuie respectat!
- Nouă ne pare nespus de rău, afirmă Lucian, cu părere de rău în glas.
- Şi mie la fel. Dar n-am încotro. Trebuie să plec, altfel se va supăra rău de tot Traian şi n-am chef să-mi facă teorii pe tema asta, replică instructorul.
- Aş... Dom’ director nu se poate supăra pe dumneavoastră. Nu vă va reproşa nimic, zise Lucian, el ştiind sigur că nici pe el nu se supăra niciodată directorul.
- Oricum, trebuie să mă grăbesc şi nu ştiu ce v-aş mai putea spune. N-am timp decât să vă urez mult, mult, foarte mult noroc din partea mea şi succes deplin misiunii voastre, de fapt... a noastră. Şi... şi fie ca gândul meu să vă însoţească până la Proxima şi înapoi, spuse Eugen Manea în puţine cuvinte, în mare grabă, ceea ce gândea în acel moment şi dădu să plece.
Totuşi, elevii săi îl mai putură reţine preţ de câteva minute, răstimp în care fiecare îl îmbrăţişară călduros şi îi strânse cu prietenie mâna. Îl îndrăgiseră toţi, nu doar cei trei elevi mai vechi ai săi, ci şi ceilalţi patru mai noi; se simţeau apropiaţi faţă de acest stimat domn, profesor şi instructor. După un timp, Eugen Manea, emoţionat, găsi momentul prielnic de a se retrage spre trapa navei, spunând grăbit:
- Hai... Haideţi! Gata! Acum chiar că trebuie să plec, altfel voi avea o discuţie pe cinste cu directorul, care mă va lua serios la rost... La revedere. Drum bun! Călătorie plăcută şi uşoară! Succes, noroc şi toate cele bune... Ura!
Apoi instructorul Manea dispăru în spatele trapei navei, ieşind afară, în incinta spaţioportului, unde fu întâmpinat, bineînţeles, de... Traian Simionescu, însă acesta nu-i reproşă nimic prietenului său pentru întârziere.
Oamenii nu plecaseră. Încă erau acolo, pe tot cuprinsul spaţioportului, deşi, dat fiind că se apropiase momentul plecării, se îndepărtaseră mult de rampa de lansare, de corpul navei albastre, nu mai protestaseră deloc. Prin acea mulţime de oameni, fiecare dintre membrii echipajului îşi zări pe ecranul monitorului tatăl, mama, rudele apropiate...
În centrul obiectivului îşi făcu apariţia şi directorul Institutului, care se alătură grupului format de părinţii tinerilor din echipaj, pentru ca mai apoi să apară şi îndrumătorul lor direct, instructorul şef Eugen Manea, ce le făcu voios un semn discret cu mâna, pe care ei îl observară...
Şi jumătatea de oră se scurse încet, încet, numărătoarea inversă apropiindu-se de sfârşit. Cu excepţia părinţilor celor şapte şi a altor câţiva, oamenii erau fericiţi, foarte fericiţi!
O muzică festivă adecvată unui asemenea eveniment deosebit ascundea larma produsă de miile de voci ce comantau, comentau într-una, în timp ce crainicul urla în microfon: 35, 34, 33, 32, 31, 30... Secundele treceau una după alta, iar numărătoarea inversă avea să se încheie în curând, nava urmând să-şi ia zborul şi să se aventureze în lupta cu necunoscutul.
Deodată, acea muzică festivă încetă. Oamenii făcură şi ei linişte, ţinându-şi parcă răsuflarea, tăiată de emoţie. Larma încetase, fiind însă înlocuită în curând de alta, produsă de pornirea motoarelor navei, în timp ce numai vocea crainicului, care urla în microfonul său, anunţând cât de repede treceau secundele, continua să se audă (probabil că omul respectiv va răguşi şi mult timp după aceea nu va mai putea vorbi deloc, dar ce conta acest amănunt?!).
Brusc, corpul navei începu să trepideze, în timp ce vocea crainicului scăzu în intensitate, oricât s-ar fi străduit acesta să strige, un uruit asurzitor înăbuşind-o parcă. Undeva, în adânc, în interiorul navei albastre, începu să clocotească un vulcan puternic, acţionat de motoarele navei, bubuind din ce în ce mai tare; era combustibilul care avea să desprindă nava de sol şi s-o ridice în văzduh.
Inimile oamenilor (deşi nu ale tuturor) tresăltau de bucurie. Când numărătoarea inversă ajunse la cifra 0, pe ecranul computerului din navă străluci cuvântul „START”, scris cu majuscule. Oamenii începură să strige de bucurie, însă strigătele lor se pierdură rapid în bubuitura unei explozii îngrozitoare. Cei din navă nici n-au simţit prima zguduitură uşoară, după ridicarea în aer. Mai degrabă au înţeles-o după frumoasa şi furtunoasa reacţie a oamenilor.
Când auzi cifra 0, Diana Enka leşină, prăbuşindu-se în braţele blondului ei soţ; fiul ei plecase... Curând după ea urmară doamna Valeria Stancu şi doamna Marilena Ristea; celelalte, deşi cu ochii înlăcrimaţi, se dovediră mai puternice, nu atât de sensibile...
Directorul îşi întoarse îngrijorat privirea spre Diana. Ar fi vrut să alerge într-un suflet la ea, s-o susţină, s-o sprijine, dar ea era în braţele blondului Iulian Enka, alături aflându-se soţii Dragomir, dar şi părinţii blondului; directorul ar fi fost în plus. Aşa că înghiţi în sec şi-şi reţinu acest prim impuls; nu se putea da în spectacol în public... De altfel, atât Diana, cât şi celelalte două îşi reveniră destul de repede. Între timp, „Pacifis” se desprinsese de solul planetei şi se îndrepta spre înălţimile cerului albastru şi senin. Iar muzica festivă îşi reluă cursul, pare-se, prea curând, căci se pierdu imediat, evaporându-se parcă în înălţimi, în straturile superioare ale atmosferei, când Pământul se cutremură de o nouă şi ultimă explozie.
Oamenii, cu capul ridicat în sus, cu privirile spre bolta cerului, se uitau cum se pierdea în înălţime corpul uriaş al navei şi cum fasciculul strălucitor de lumină devenea din ce în ce mai slab, mai puţin vizibil cu ochiul liber.
Cei din navă puteau încă urmări atmosfera de pe Pământ. Aproape întreaga planetă tresălta de bucurie. Oamenii se îmbrăţişau şi dansau ca nebunii. Alţii strigau de bucurie şi cu capul încă ridicat în sus, cu privirile îndreptate spre minusculul punct negru ce mai rămăsese vizibil din uriaşa navă, făceau semne cu mâinile, fiind siguri că tinerii din interiorul „Pacifis”-ului îi mai puteau încă urmări.
Atmosfera era „îndrăcită”, însă oamenii se potoliseră vizibil, când ecourile imnului naţional se făcuseră auzite şi luând poziţie de drepţi, încetară larma. Dar nu pentru prea mult timp, căci atunci când ritmurile muzicii festive reîncepură...