Toți oamenii vor, frate Gallio, să trăiască fericiți, dar nu izbutesc să vadă limpede ce căi duc spre fericire. E atât de greu s-o atingi, încât dacă te abați cu puțin din drumul cel bun, fericirea e cu atât mai departe cu cât te grăbești mai tare spre ea. Când te afli pe o cale greșită, însăși graba devine pricina îndepărtării de țintă. Prin urmare, e nevoie să ne hotărâm în privința năzuințelor noastre; apoi să luăm aminte pe unde să ne îndreptăm mai repede spre ele. Dacă am făcut alegerea potrivită, avem să înțelegem din mers cât de mult câștigăm zi de zi și cu cât ne-am apropiat de obiectul dorinței noastre firești.
Așadar, să lămurim unde vrem să ajungem și pe ce căi, dar nu fără o călăuză destoinică, căci nu e o călătorie obișnuită, în care potecile cunoscute și oamenii locului nu te lasă să te rătăcești. Dimpotrivă, aici cărarea știută și prea bătătorită te înșeală cel mai lesne.
E un lucru de căpetenie să ne ferim a păși ca într-o turmă, unii în urma altora – și nu pe unde ar fi bine de mers, ci pe unde o iau cu toții. Nimic nu e mai rău decât să ne lăsăm conduși de opinia împărtășită de toți, socotind valorile după mulțimea părerilor. Astfel, nu trăim potrivit rațiunii, ci imitând nenumăratele modele care ne ies în cale. De aici se naște acel amestec cenușiu, când oamenii se înghesuie de-a valma unii într-alții.
Ceea ce sfârșește într-un morman de trupuri când gloata se îmbulzește, poți întâlni în viață (nimeni nu cade în așa fel încât să nu tragă pe altul după sine; cei din primele rânduri sunt spre pieirea celor din urmă); nimeni nu se rătăcește singur, ci devine pricină și temei pentru greșeala altuia; deci e dăunător să apucăm pe un făgaș umblat.
De vreme ce oricui îi e mai ușor să creadă decât să judece singur, se întâmplă ca oamenii să nu gândească deloc despre viață, ci veșnic să dea crezare altora. Astfel, sunt prinși ca într-un vârtej și doborâți de o amăgire purtată din om în om. Pierim pradă pildei altora; leacul nu e decât în ruperea de turmă.
Însă omul se ridică împotriva rațiunii și își apără nefericirea.
Întocmai ca în adunarea populară , unde chiar alegătorii sunt cei care se miră cine a fost ales judecător... De fapt ei resping și aprobă în același timp același lucru. Iată sfârșitul oricărei judecăți supuse mulțimii.
II
Când discutăm despre traiul fericit, te rog să nu-mi răspunzi așa cum se procedează la vot: ”Părerea aceasta pare majoritară!” Tocmai de aceea e mai greșită.
Viața nu e atât de desăvârșită încât căile cele mai bune să fie urmate de cei mai numeroși. Părerea împărtășită de toți e adesea semnul unei mari amăgiri. Așadar să căutăm calea cea mai nimerită și mai puțin bătută spre o fericire statornică, neîncercată încă de gloata neputincioasă a ajunge la adevăr.
Eu numesc gloată atât pe purtătorii de hlamidă cât și capetele încucnunate cu lauri, căci nu prețuiesc culoarea veștmintelor. Nu dau crezare ochilor când judec un om: lumina sufletului își arată fără greș adevărul și binele ascuns în suflet.
Dacă omul ar găsi răgaz să-și adune în tihnă gândurile, o! cât de lesne frământarea l-ar împinge să mărturisească: ”Aș dori ca tot ce am făcut până azi să nu fi făcut niciodată: când mă gândesc la ce am rostit, îi pizmuiesc pe cei lipsiți de grai, dorurile mele îmi par blestemul dușmanilor mei, iar temerile mele , o! zei buni! cu cât erau mai ușor de îndurat decât poftele mele! Am purtat pică multora și m-am împăcat apoi cu ei (dacă poate exista împăcare între vrăjmași): mie însumi, însă, n-am reușit să-mi fiu prieten. M-am străduit din toate puterile să mă desprind de turmă și să mă fac cunoscut prin însușirile mele: ce altceva am izbândit decât că am devenit ținta loviturilor și am arătat invidiei unde să muște?”
Vezi unii care înalță în slăvi arta cuvântului, alții care urmăresc avuții ori favoruri, sau care jinduiesc puterea: toți sunt sau devin dușmani. Oamenii, cu cât admiră mai mult, cu atât pizmuiesc mai tare. De ce să nu căutăm un bun căruia să-i simțim binefacerile, nu să le scoatem la vedere? Strălucirea uimește, atrage privirile; oamenii și-o arată unul altuia, dar ea ascunde putreziciune.
III
Să urmărim un bun adevărat, solid și stabil, cu atât mai de preț cu cât e tăinuit: să-l scoatem la lumină. Nu se află departe și îl vei găsi. Trebuie să știi doar încotro să-ți întinzi mâna. Acum însă bâjbâi pe de lături, ca în beznă.
Dar ca să nu te port prin ocolișuri, voi lăsa deoparte părerile altora (ar trebui prea mult timp să le înșir și să le resping). Ascultă deci părerea noastră. Când spun ”a noastră” nu mă alătur vreuneia dintre căpeteniile stoicismului. Și eu am dreptul la o părere. Așadar, pe unul dintre stoici îl voi urma, altuia îi voi cere să-și împartă argumentarea; poate, chemat să-mi spun părerea în urma tuturor, nu voi respinge nimic din ce s-a susținut înainte, ci voi zice: ”Am ceva de adăugat”. Totuși , întocmai ca ceilalți stoici, și eu urmez căile naturii.
A fi înțelept înseamnă să nu te abați de la natură, să te formezi după legile și exemplul ei. Prin urmare viața fericită este cea mai potrivită cu natura. Ea nu poate fi atinsă decât de o minte într-o deplină stare de sănătate, apoi curajoasă și ageră, iar în al treilea rând minunat de răbdătoare, deprinsă cu orice împrejurări, grijulie cu trupul ei, dar fără neliniști, în sfârșit, curioasă să descopere acele lucruri care împodobesc viața, dar fără a admira vreunul; urmărește să se folosească de câștigurile puse la îndemână de soartă, nu să li se înrobească.
Vei înțelege, chiar dacă eu nu voi stărui, că odată înlăturate pricinile de tulburare și spaimă, vei dobândi o nesfârșită liniște și libertate. În locul plăcerilor și desfătărilor firave și fără preț, vătămătoare prin însăși aroma lor, câștigăm o bucurie uriașă, netulburată, de neclintit, odată cu pacea și seninătatea sufletului. Măreția va fi împletită cu blândețea, căci orice violență își are izvorul în nevolnicie.
Firește, putem să dăm și alte nume binelui nostru, adică să cuprindem în cuvinte diferite aceeași idee. O armată se poate aduna într-un câmp larg ori se poate aduna într-o strâmtoare. Fie că e dispusă în semicerc, fie că se desfășoară în linie dreaptă, ea are aceeași forță și voință de luptă. La fel, definiția fericirii poate fi dezvoltată și extinsă, sau spusă pe scurt, în vorbe închegate.
E același lucru dacă spun: ”Fericirea înseamnă un suflet disprețuitor al împrejurărilor și bucuros să practice virtutea” sau: ”O forță de neînvins a sufletului care știe să trăiască, cumpătat în acțiune, cu multă omenie și grijă de semeni”. Mai putem adăuga că un om fericit este cel pentru care binele și răul înseamnă bunătatea sau răutatea sufletului, care cultivă virtutea, mulțumindu-se cu ea; un om pe care norocul nu-l înfierbântă iar ghinionul nu-l doboară. El nu cunoaște alt bine decât cel pe care și-l poate singur oferi, iar adevărata lui desfătare va fi disprețul desfătărilor.
Poate vrei încă să stăruim, să dăm ideii alte și alte înfățișări, păstrându-i neatins miezul. Ce ne împiedică să numim fericirea un cuget liber, înalt, netemător și statornic, sălășluind dincolo de spaime și patimi. Pentru el singurul bine este cinstea și singurul rău rușinea, iar tot restul – o grămadă neînsemnată de întâmplări, care nu știrbesc și nu întregesc cu nimic fericirea. Ele vin și pier fără s-o sporească sau s-o micșoreze. Odată întemeiat acest mod de viață, îi urmează în chip necesar o stare de necontenită veselie și o înaltă mulțumire, izvorâtă din preocupări alese. Omul se bucură de avuția sa și nu râvnește decât ce îi stă la îndemână. De ce să nu-ți pară mai bune toate acestea, decât frământările trupului nostru, mărunte, ușuratice și care nu duc nicăieri? În ziua în care va fi înrobit de plăceri, îl va copleși suferința. Vezi, de bună seamă, ce cruntă și vătămătoare sclavie va îndura omul stăpânit de plăceri și dureri, pe rând, în chipul cel mai capricios și dezlănțuit: așadar să ne croim drum spre libertate. Libertatea nu ți-o dă altceva decât nepăsarea în fața sorții. Numai astfel vei dobândi fericirea de neprețuit, pacea cugetului.
Întrucât am început să dezbatem cu prisosință acest subiect, putem numi fericit omul care a înlăturat ispitele și temerile datorită rațiunii sale. Stâncile sunt și ele lipsite de frică și suferință, la fel jivinele. Totuși nu poate fi numit fericit cine nu înțelege ce înseamnă fericirea. La fel se întâmplă cu oamenii pe care firea lor slabă și nerecunoașterea de sine îi face deopotrivă cu pietrele și necuvântătoarele. Între ei nu e nicio deosebire: animalele sunt lipsite de orice judecată, iar mintea strâmbă a acestor oameni e aplecată numai spre rău și distrugere. Prin urmare nu există fericire în afara cunoașterii adevărului. Așadar viața fericită este sigură când judecata e dreaptă și statornică. Atunci sufletul curat, descătușat de toate suferințele, va ocoli rănile și chiar zgârieturile. Va rămâne acolo unde s-a așezat și-și va apăra locul împotriva vrăjmășiei sorții. Cât despre plăceri, ele se vor furișa de pretutindeni și se vor strecura pe toate căile. Ne vor învălui sufletul mereu cu alte mângâieri, spre a ne încolți din toate părțile. Dar care dintre muritori, dacă mai păstrează un rest de demnitate omenească, ar vrea să fie măgulit fără încetare și să se închine trupului său, părăsindu-și spiritul?

(Lucius Annaeus Seneca, Scrieri filozofice alese, Biblioteca pentru Toți, Editura Minerva, București 1981
Traducere de Svetlana Sterescu)