Absent îşi atârnase pardesiul fumuriu în cuierul alambicat dintr-un hol verde. Rostise în gând cel mai scurt cuvânt preferat. Aşa ca un fel de autosugestie pozitivă. Ca o rugăciune laică. A unui profan absolut ce se găsea. Învârtise mecanic o cheie. Încă păstra parfumul şuviţelor roşii cârlionţate. Şi imaginea devastatoare a piciorului mic strâns fără milă în privirea lui neiertătoare. Corpuri delicte sui generis de care nimeni nu avea să se prindă. Căci Dumnezeul acela, de care vorbeau unii-alţii, se adeverise a fi fost extrem de darnic când pusese lacăte gândurilor omului [şi nu numai!]. Ei, şi acesta, slobozit în ogradă, se repezise să-şi exercite liberul-arbitru cu abilitate oricând susceptibilă de a stârni invidii la nivel planetar. Plus că, de la natură, dumnealui era dotat cu numeroase daruri histrionice, fiind maestru într-ale disimulatului. Avea să facă mutra aia irezistibilă de bărbat drăguţ-de-tot şi epuizat-de-a-dreptul, ştii… munca la birou, acte interminabile, subalterni greu de strunit, controale, audituri în toată regula şi ea… Ca dintr-o altă lume, se profilaseră siluete aproximativ familiare. Cineva trebuie că făcuse de curând un ceai… cu iasomie şi vanilie… îîîmmm, mai probabil cu busuioc şi stropi de lămâie. Tot cineva uitase fereastra deschisă. Sau o lăsase intenţionat… În semiobscuritate, clopoţeii din sufragerie începuseră să emită hipnotic. O mare îşi împingea subtil talazurile. Cerul se apropia înfricoşător. 2 pescari eşuaseră într-o burtă de chit… Nevrotic, şi-a scuturat pelicula de pe retină. S-a înfipt adânc în realitate. S-a concentrat asupra esenţialului… Şi esenţialul se rezuma, în acel moment, la duşul minunat pe care avea să-l facă în 2 timpi şi 3 mişcări. Da, o să stea cu ochii pe ceas! Să verifice dacă va fi capabil de performanţa „duşului de 3 minute”. Cum se lăudase în urmă cu nici 2 ore Ela. Şi el o privise neîncrezător. Nu spusese nimic. Dar cu proxima ocazie avea să verifice. Şi proxima ocazie sosise…

Nici nu-şi terminase gândul, că Olivia şi apăruse dintr-un strat de ploaie străvezie cu 5 mici fulgere aproape invizibil eliberate în părul galben croşetat. Ca o soţie iubitoare ce se găsea, îi zâmbise larg şi i se cuibărise pisiceşte în aria aceea minată, prevăzută cu atâta istorie. Braţele lui se lăsaseră docile pe şoldurile ei sculpturale, cu acea consistenţă cu care s-ar fi prăbuşit pe orice entitate imaterială. Ea gemuse discret, oarecum poetic. El căscase interminabil. Ea nu păruse a băga de seamă. Continuase adâncirea în aceeaşi arie. Cu siguranţa unei feline constant reinventate îl condusese spre dormitorul vajnic, când Matei o împinsese cu un deget intempestiv devenit autoritar spre livingul minţilor treze. Contrar aşteptărilor [sau nu?!], Olivia nu opusese rezistenţă. Îl străpunsese cu privire bolnavă. Era extrem de confortabilă canapeaua din piele de şarpe. – Sunt obosit! – se trezise el articulând o argumentaţie clişeică… Ea îl înlănţuise. Ca o panteră ce era. Gemuse strident în limitele unei ecuaţii de gradul 4. – Olivia, te rog…! – se apărase celălalt. – Recuperăm mâine… Promit… – se disculpase el imediat salutar, căci felina – făcută deodată înţeleaptă – se pierduse (ne)văzând cu ochii în aceeaşi ploaie străvezie, cu fulgere cu tot.

El oftase eliberat. Ea chicotise: îşi jucase perfect rolul! Adormise cu gândul la Radu şi la ziua de mâine, când avea să fie doar a lui!