*123. Blonda şi logodnica.

Lucian îşi conduse logodnica până la ea „acasă” şi o lăsă singură acolo, la cererea ei, deşi era încă tristă, în ciuda eforturilor lui de a o înveseli, chiar dacă ea nu recunoştea faptul că ar fi tristă. Se apropia de ora 19.00, iar în oraşul de sub cupolă se lăsa seara. Lucian se gândi că trebuia să facă ceva, orice, doar ca logodnica lui să nu mai fie tristă. În acest scop se îndreptă spre micuţul apartament în care stătea blonda, cu Nick, unde ajunse nu foarte târziu şi ciocăni la uşă. În prag apăru Nick, fratele logodnicei sale; şi el la fel, încă trist, însă din alte motive.
- Intră, te rog, îl invită Nick.
- Nu, Nick, mersi, refuză Lucian. Blondina este acasă?
- Da, bineînţeles.
- Dacă nu te superi, am să ţi-o răpesc pentru câtva timp, rosti Lucian.
- Cum?! nu înţelese Nick formularea.
- Adică, am să te rog să-i permiţi să vină cu mine până undeva, pentru că am de vorbit ceva cu ea, între patru ochi.
- Ah... se dumiri Nick. Dacă-i aşa, puteţi rămâne să vorbiţi în linişte aici. Plec eu, dacă-i nevoie.
- Nu, Nick! Mai bine vine ea cu mine, preciză Lucian.
- Bine, dacă aşa doreşti... Aşteaptă puţin. Vine imediat, îl asigură Nick şi se întoarse să-şi înştiinţeze iubita.
Nu dură mult până ce ieşi blondina, încă în uniformă.
- Ce-i, Luci?! îl întrebă ea, ostilă, fixându-l iscoditor cu verdele ochilor şi se opri în loc.
- Cred că ştii deja, rosti el, zâmbindu-i uşor.
- Dacă te referi cumva la logodnica ta, să ştii că nu vreau să vorbesc cu sau despre ea, replică blonda, făcând cale-ntoarsă.
- Stai, blondino, o opri el. Cred că-mi datorezi totuşi o explicaţie.
- Ţie?! se miră ea.
- Mie, ei; ce contează?! Să mergem până-ntr-un părculeţ, să încercăm să ne lămurim reciproc. Te rog, îi ceru el, fixând-o rugător cu privirea. Sau eşti supărată şi pe mine?
- Fie; să nu zici că sunt rea şi te refuz, acceptă blonda şi porni alături de el spre un parc din apropiere. Pe tine nu sunt încă supărată.
- Nu încă?! Sper că nici nu vei fi vreodată.
- Depinde, murmură blonda.
Se aşezară pe o bancă.
- Deci... Te ascult, rosti Lucian sugestiv, îndemnând-o să-i povestească despre ce era vorba.
- Te-ai obosit degeaba, Luci, pentru că nu-i nimic de zis!
- Cum aşa?! Lia mi-a spus că eşti supărată pe ea; ba mai mult chiar, că nici măcar nu vrei să-i vorbeşti. Însă trebuie să ai tu un motiv, aşa că, explică-mi, te rog, măcar mie, dacă nu şi ei, pentru că nici eu nu înţeleg deloc care ar fi acel motiv.
- Păi, presupun că ştii deja, deci, pot să-ţi spun. Motivul este simplu: Magda, preciză blonda.
- Poftim?! păru surprins Lucian, dar nicidecum lămurit.
- Ai auzit de ea sau nu? Îţi spune ceva numele ăsta?
- Da, recunoscu Lucian. E vorba despre prima pacientă a Liei, Magda. Nick a văzut înregistrările. Le-am văzut şi eu de curând, dar tot nu înţeleg. Ce legătură are asta cu tine? Ce te nemulţumeşte?
- Păi, Luci, ai văzut ce efect a avut vizionarea acelor înregistrări asupra lui Nick?
- Evident că am observat, doar eu l-am găsit pe Nick plângând, în rezerva Liei. În plus, am şi stat de vorbă cu el, ce-i drept, mai târziu, nu chiar atunci.
- Ştiu, mi-a spus tot, dar de abia ieri am reuşit să aflu de la el acest lucru, deşi observasem încă de atunci o schimbare la el. Şi dacă mă gândesc bine, chiar şi pe tine ar trebui să fiu supărată, la fel de mult şi să nu stau de vorbă cu tine, pentru că nu meriţi, nici tu, îi trânti blonda necruţătoare, pe neaşteptate.
- Cum?! tresări el surprins. Nu merit să-mi vorbeşti?
- Da, ingratule! Nu meriţi, nici tu; pentru că ştiai ce-i cu Nick, dar nu te-ai deranjat să-mi spui. Ai preferat tăcerea.
- Asta era... se dumiri Lucian, măcar într-o mică măsură. Aici ai dreptate. Poate trebuia să-ţi spunem, dar n-am făcut-o. Am greşit amândoi şi te rog, atât în numele meu, cât şi al logodnicei mele, să ne scuzi. Dar nu doream să-ţi provocăm şi ţie aceeaşi stare de indispoziţie în care a intrat iubitul tău soţ.
- Luci, dacă nu-ţi aminteşti, sunt de pe Terra, deci, sunt mai obişnuită decât el cu asemenea chestii. Evident că m-ar afecta şi pe mine, nu s-ar putea altfel, dar e normal ca reacţia mea să fie alta decât cea pe care a avut-o Nick. Altfel spus, eu văd lucrurile diferit faţă de el, explică blonda.
- Din nou ai dreptate, blondo, recunoscu Lucian. Deşi, să nu fii atât de sigură de acest lucru. Chiar şi eu am avut o reacţie asemănătoare cu a lui Nick după ce am vizionat înregistrările respective, deci... Blondo, e ceva absolut... Nici n-am cuvinte prin care să mă exprim.
- Bine, Luci, înţeleg asta; totuşi, mai bine-mi spuneaţi.
- Aşa e, mai bine-ţi spuneam, însă dacă am tăcut amândoi, am greşit doar. Nu trebuia însă să te porţi astfel cu ea.
- Cu logodnica ta?! Poate că nu, deşi într-un fel, merită...
- Ah... rosti Lucian, oftând uşor şi-şi duse mâna la frunte, de parcă o durere ascunsă în acel loc îl chinuia exact în acel moment. Nu vă înţeleg, deloc! Ce v-o fi apucat pe toţi de la o vreme?! Sunteţi irascibili, toţi; vă supăraţi foarte uşor, din orice fleac!
- Ăsta nu-i deloc un fleac, Luci, se împotrivi blonda.
- Prea bine; se poate, n-o fi... Dar nici ceva care să determine o asemenea supărare nu este. Înţeleg că am plecat de acasă demult, pentru că luna asta se împlinesc, chiar de ziua iubitului tău soţ, exact şapte ani de la plecarea în misiune şi intrăm în al optulea an. Dar ăsta nu-i un motiv serios pentru a o lua toţi razna. Pricep că după o perioadă se poate crea o anumită tensiune între noi, dar trebuie să depăşim această fază, fără a ne lua la harţă unul cu celălalt. Pentru că mai avem mult de stat împreună, departe de casă; cel puţin încă vreo şase ani, dacă vom avea noroc. Şase ani, pe care foarte probabil ni-i vom petrece la bordul navei albastre, pe drumul de întoarcere spre Terra. Şi ai de gând ca în tot timpul acesta să stai supărată? Pe mine şi pe logodnica mea? Să nu vorbeşti deloc, nici cu ea, nici cu mine? E absurd! Pentru că, inevitabil, ne vom întâlni zilnic, practic ne vom ciocni involuntar unii de alţii. Şi cum ai de gând să ne eviţi în tot timpul ăsta, sau mai mult doar pe ea, pe Lia?! Pur şi simplu o să treci pe lângă ea, fără să o bagi deloc în seamă?!
- Nu, Luci, nu m-am gândit atât de departe.
- Păi, ar fi cazul să te gândeşti, pentru că nu peste mult timp vom părăsi suprafaţa planetei Proxima.
- Ah, plecarea... Nu vreau să mă gândesc încă la asta!
- Blondo, ar fi cazul să conştientizezi, atât tu, cât şi ceilalţi, că în curând va sosi şi momentul acesta, al plecării noastre de aici. Bine, vom vorbi la modul cel mai serios posibil despre plecare la momentul potrivit; deocamdată, încă nu e cazul să abordăm acest subiect, care sigur va crea noi tensiuni, deşi n-ar trebui... Spune-mi atunci, cum rămâne cu supărarea asta a ta?!
- Evident că nu intenţionam să rămân supărată o perioadă îndelungată. Ne împăcam noi două cumva, până la urmă.
- Ce-ar fi să vă împăcaţi chiar acum?! îi sugeră Lucian. Pentru că nu-mi place deloc supărarea asta a voastră!
- Vorbeşti astfel, doar pentru că la mijloc este logodnica ta. Mihai are dreptate; chiar o răsfeţi prea mult!
- Cum poţi să spui una ca asta?! rămase Lucian perplex, uluit de cuvintele ei. Ştii bine că nu-i aşa! În ultimul timp, obişnuiai să te răfuieşti destul de des cu Nis şi cred că ai observat că nici asta nu mă încânta deloc! Am intervenit împăciuitor de fiecare dată, atât cât s-a putut şi la fel aş fi procedat, indiferent care dintre voi ar fi prins brusc chef de ceartă. Şi sper că, în cazul lui Nis, n-o să-mi spui că am intervenit în favoarea lui pentru că mi-ar fi „logodnică”.
- Nu, evident, zâmbi şters blonda. În cazul lui însă, e cu totul altceva; el ţi-a fost întotdeauna şi încă îţi este un foarte bun prieten.
- Deci, consideri că şi în cazul lui am motive întemeiate să fiu părtinitor... Sincer să fiu, mă uimeşti din ce în ce mai mult, blondino. Iar de data aceasta, nu într-un mod foarte plăcut. Cel puţin din partea ta, nu mă aşteptam încă la asemenea manifestări. Poate n-ar trebui să mă mir deloc. Deşi, mai ţii minte când afirmai răspicat că vei fi mereu de partea mea şi mă vei susţine necondiţionat? Nu înţeleg ce anume, când şi cum te-a determinat să-ţi schimbi această atitudine şi să adopţi o alta, foarte ostilă faţă de mine... De ce vrei să mă abandonezi şi tu, tocmai când credeam că în tine voi avea mereu un aliat de nădejde?!
- Off, Luci... Ştii bine că nu pot fi împotriva ta, dar de data asta, nu ştiu, nu-ţi dau în totalitate dreptate, replică blondina, îngândurată.
- Bineînţeles că dreptatea nu poate fi mereu numai de partea mea; doar ai văzut că uneori calc strâmb, pe de alături, prin străchini... Dar oare v-am cerut prea mult, încă de la bun început, când v-am spus clar că nu vreau ceartă, supărări, secrete, minciuni şi neînţelegeri?! Când v-am spus că vreau să fim uniţi, pe tot parcursul misiunii?! Chiar e ceva atât de imposibil de realizat?! Aş vrea să sper că nu. Certurile şi supărările ar duce la dezbinare şi n-aş dori aşa ceva.
- Păi, chiar nu e imposibil de realizat ceea ce ne-ai cerut, Luci, îl aprobă blonda şoptit.
- Nu?! replică el, privind spre ea cu seriozitate. Atunci încă avem şanse de izbândă, iar astfel s-ar putea ca norocul să ne surâdă în continuare şi să reuşim cu bine, până la capăt. Aşa că, împacă-te, te rog, cu ea! Nu pentru că e logodnica mea, sau, dacă vrei, nu doar din acest motiv! Ci pentru că e colega ta, mai mult chiar, ţi-e cumnată. În plus, ştii bine că nu tolerez cearta în cadrul echipajului meu.
- Echipajul tău?! reţinu blonda formularea lui şi-l atacă neiertătoare: Al tău, personal?! Ai prins, deci, gustul plăcut al conducerii?!
- Uff... şopti el, închizându-şi ochii şi oftă prelung, de parcă nu-şi credea urechilor. Foarte bine! Mai bine de aşa nici că se putea! Mersi. Ai spus cel mai inteligent lucru, tocmai la ţanc! Ai nimerit-o, ca nuca în perete! Aşa, deci... Reproşează-mi şi tu acum că am început deja să mă port cu voi şi să vă vorbesc ca un adevărat comandant; un conducător autoritar, nemilos şi aspru.
- Autoritar, nemilos şi aspru, nu, Luci... Însă ca un adevărat comandant, da! Ai început, deci, să conştientizezi faptul că tu eşti totuşi comandantul nostru; nu altcineva. Ci tu, doar tu! Şeful, cum bine-ţi zice Nis!
- Mda, şeful... replică el sec, nemulţumit. Am început, altfel spus, să fac pe comandantul cu voi, iar vouă nu vă convine acest lucru inedit, pentru că nu sunteţi obişnuiţi cu un astfel de comportament din partea mea. Practic, nici eu însumi nu sunt obişnuit cu asta şi mă surprinzi din nou, tot neplăcut, blondino, cu acest reproş pe care mi l-ai făcut. Să zicem că-l merit! Conştientizez, deci, faptul că sunt totuşi... repetă el mecanic cuvintele spuse de ea, fără a-şi continua ideea. Mda; destul de corect jucat. M-ai prins pe picior greşit şi gata, mi-ai şi dat peste nas! Punct ochit, punct lovit!
- Luci, nu dramatiza, îi ceru ea. Recunoaşte că ai spus „echipajul meu”, pentru că aşa te-ai exprimat!
- Da, adevărat, n-am de gând să neg, recunoscu el. Aşa am spus, „echipajul meu”. Nu intenţionat însă; pot afirma că a fost doar o greşeală de exprimare, absolut involuntară; nu pentru că aş fi sau sunt deja comandantul cel mare şi rău. Deci, am să mă corectez de îndată, dacă-mi permiţi, sper că nu prea târziu... Doream să spun echipajul nostru, nu al meu, personal.
- Zău, eşti tare răzbunător!
- Eu, blonduţo?! Acum mă faci şi răzbunător?! Mai ai şi altceva să-mi reproşezi?!
- Altceva, nu! De fapt, nu ţi-am reproşat încă nimic.
- Nu mi-ai reproşat încă... reţinu el exprimarea blondinei. Deci, fără să-mi fi reproşat ceva, am stabilit până acum că sunt răzbunător, rău şi că-mi place deja să intru în pielea comandantului; nu ştiu sigur însă dacă şi încap în ea... Dar nu despre asta vorbeam. Subiectul era cu totul altul şi ne-am îndepărtat teribil de el. Era vorba despre Lia, logodnica mea şi n-am de gând să vă cer vouă, colegii noştri, să o răsfăţaţi şi să-i împliniţi toate voile, pentru că de acelea mă voi ocupa eu, doar intră în îndatorirea mea, de comandant mare şi rău, care e logodnicul ei...
- Luci... îi reproşă blonda, zâmbind.
- „Luci...”?! repetă el. Luci, ce?! De ce nu-ţi termini ideea începută?! Ce urma în continuare?! Hmm?! „Ce ţi-aş da eu una ţie acum, dacă aş putea?!” Nu?! Aşa te gândeai sau nu? Asta intenţionai să-mi spui? Mi-ai altoi un pumn zdravăn, nu-i aşa?
- Nu, bineînţeles, negă ea categoric, amuzată de presupunerea lui.
- Mda... murmură el, a nemulţumire. Oricum ar fi, chit că-mi vei reproşa cine ştie ce altceva, cu chestia cu supărarea tot nu sunt de acord. Explică-mi, dacă poţi! Pentru că eu afirm cu tărie că n-ai motive de supărare.
- Tot ce se poate să ai dreptate şi să n-am motive serioase de supărare. Atunci înseamnă că am exagerat niţel, îl aprobă blonda, dar nu în totalitate, ci parţial.
- Păi, sigur ai exagerat şi nu doar niţel, spuse el, privind-o prin întunericul plăcut, străbătut de luminile blajine.
Chiar şi în întuneric, privirile ei aveau aceleaşi scăpărări verzui, ca de smarald.
- Luci, trecând peste faptul că, deşi ştiaţi, nici tu, nici ea, nu mi-aţi spus nimic din ceea ce se petrecea cu Nick, deci, lăsând asta la o parte; trebuia ca totuşi, de moment ce ea cunoştea foarte bine conţinutul acelor înregistrări, acelor DVD-uri şi ce o mai avea ea pe acolo, să le fi aşezat cu grijă, într-un loc ascuns vederii, nu la îndemâna oricui.
- Hai, că asta-i bună! Acum chiar că ai spus-o... Şi cu asta ai dat-o în bară, replică Lucian. Aici chiar că n-a avut nici o vină şi nici un amestec. De unde era să-şi închipuie că Nick va intra în rezerva ei, curios nevoie mare, va umbla prin lucrurile ei, va găsi acel DVD şi-l va viziona fără acordul ei?! N-a fost ceva premeditat şi nici că-şi putea da seama de asta.
- Nu zic că ar fi fost premeditat, însă, cu toate astea, trebuia să fie mai atentă în ceea ce priveşte aceste înregistrări.
- Blondo, ştii bine că Lia nu i-ar face ceva rău lui Nick, intenţionat; doar ţine tare mult la el, pentru că e fratele ei. Deci, e logic să ţină la el şi să nu-i vrea răul.
- Nu mă-nţelegi, Luci, se agită mărunţica blondă. N-am zis că n-ar ţine la el sau că i-ar vrea răul; doar că ar trebui să fie mai atentă cu locul de depozitare al acestor înregistrări, care puteau atrage atenţia oricui altcuiva.
- Uite că mie nu mi-au atras deloc atenţia. Deşi am intrat de nemumărate ori în rezerva ei, când nu era nimeni la bordul navei, decât eu şi roboţii. Dar n-am fost indiscret şi n-am cotrobăit prin lucrurile ei, deşi aş fi avut ocazia s-o fac.
- Şi ce te-a reţinut? îl întrebă blonda.
- Ce m-a reţinut?! repetă el întrebarea ei. Nu ştiu sigur, nu-mi dau seama. Foarte probabil, bunul simţ, pentru că, iată, încă mai am şi aşa ceva. Ai de gând totuşi să te împaci cu ea acum, sau nu? replică el grav.
- Bine, pisălogule! O să mă împac cu ea! Acum, pentru că insişti atât, începu blonda, vrând să pară dură, dar nu-i reuşi figura. De fapt, nu doar din cauza asta, ci pentru că-mi este totuşi prietenă şi nu mă pot lipsi de prietenia ei, pe care o preţuiesc foarte mult, recunoscu ea în cele din urmă, adevăratul motiv. Şi pe tine te preţuiesc, nebunaticule!
- Pisălog nebunatic?! zâmbi el. Mult mai bine decât autoritar, rău şi răzbunător, îi aminti el clasificările anterioare. Iar în privinţa chestiei cu conducerea, să ştii că nu-i doar vina mea dacă am început deja să mă port cu voi ca un veritabil comandant, ci, în mare parte, e şi vina voastră, aşa că n-ar trebui să te deranjeze foarte mult comportamentul meu actual, nici pe tine, nici pe ceilalţi şi nici să-mi reproşaţi acest lucru, oricare dintre voi.
- A noastră?! Cum adică, Luci? se miră ea de afirmaţia lui.
- Păi, poate mă port astfel, pentru că voi îmi daţi mereu ascultare, fără să vă împotriviţi câtuşi de puţin, sau să vă expuneţi părerile; sunteţi mereu de acord cu mine, deşi v-am spus clar că n-am de gând să-mi impun punctul meu de vedere asupra voastră, v-am spus că am să ţin mereu cont de părerile voastre. Dar nu pot face acest lucru dacă voi mă aprobaţi mereu, fără ezitare. Pentru că e de ajuns ca eu să spun ceva, că voi, gata, mă şi aprobaţi. Ba chiar aşteptaţi mereu de la mine ca eu să fiu cel care ia iniţiativa, în orice situaţie, am remarcat asta. Şi nu zic să fiţi împotriva mea, îmi place să mă susţineţi necondiţionat, să vă ştiu de partea mea, dar nici chiar aşa, ca voi... Mai spuneţi-vă şi voi părerile, când aveţi ceva de spus, pentru că eu o să vă ascult, altfel mă voi învăţa cu nărav, să mi se dea ascultare, fără ca eu să vreau să se întâmple acest lucru, deci, nu din vina mea.
- Luci, e cam greu să te contrazică cineva, recunoaşte, justifică Maria.
- E adevărat că e greu, n-am să susţin contrariul. Pentru că, în momentul în care mă contraziceţi, trebuie să aveţi argumente solide, care să vă susţină teoria în picioare, altminteri, dacă sunt convins că am dreptate, nu veţi reuşi!
- Vezi?! Atunci, ce rost are să te contrazicem?!
- Are; ca să nu ajutaţi involuntar la transformarea mea în comandantul cel mare, autoritar şi rău; nu vreau să devin nesuferit, zâmbi el. Însă trebuie să ştiţi să vă susţineţi cu îndârjire punctul de vedere, chiar şi în faţa mea, mai ales când este cazul.
- Bine, domnule comandant, rosti ea în glumă, la care el îi atribui de îndată o privire oarecum dojenitoare. Hai să lăsăm acum chestia asta; e clar că oricum am lua-o, aşa cum eşti, tot tu eşti comandantul nostru. În plus, Luci, chiar dacă ai fi început să conştientizezi faptul că eşti comandantul nostru, chiar nu eşti un nesuferit, deci, nu te schimba mai mult de atât, rămâi aşa cum eşti şi nici nu vei deveni vreodată un nesuferit arogant, ci doar un comandant drăguţ!
- Nu voi fi? Voi încerca, măcar, blondo, pentru că nu mi-ar face plăcere să devin nesuferit, surâse el.
- Sunt convinsă că asta nu se va întâmpla niciodată! Hai însă să-i facem o vizită logodnicei tale; doar e vorba de o împăcare la mijloc, dacă vrei să mă împac acum cu ea. Pentru că eu vreau! Uite că m-ai convins, răule, surâse ea.
- Bineînţeles că vreau să vă împăcaţi amândouă, doar de asta mă aflu acum aici, încercând să te conving; pentru că nu-mi place s-o ştiu tristă, indiferent de motive. Şi de fapt, normal, nu numai din cauza asta, adică...
- Luci... îl întrerupse ea, ridicându-se de pe bancă. Haide!
Lucian se ridică şi el de pe bancă şi amândoi se îndreptară spre camera Liei. Nu era foarte târziu când ajunseră în dreptul uşii camerei ei, de abia trecuse cu puţin de ora 20.00, cu câteva minute. Lucian ciocăni, ca de obicei, la uşă. Când uşa se deschise, în prag apăru însă, Ly.
- Frumoasă Ly... Bună seara, o salută el galant, încurcat totuşi de prezenţa ei, oarecum, inoportună.
- Ah, logodnicul tău... i se adresă Ly surorii sale, privind spre interiorul camerei, spre Lia. Chiar mă întrebam când o să apară, iar dacă tot a venit, cred că am să plec!
- Un moment, frumoaso, o opri Lucian, înainte ca ea să-şi pună planul în aplicare. Nu te grăbi atâta! Pentru că, de data asta, n-am de gând să rămân. Dar, ce-i cu tine aici? Să nu-mi spui că te-ai certat iar cu Mihăiţă, pentru că n-am de gând să-l suport încă o noapte pe capul meu!
- Nu-ţi face griji, nu vei fi nevoit să-l suporţi. Nu m-am certat cu el, îl asigură Ly.
- Ce bine, exclamă Lucian, mulţumit, la gândul că va putea dormi liniştit în noaptea aceea. Ştii, Mihăiţă mi-e tare simpatic, un bun prieten, dar când are probleme de genul ăsta, e absolut insuportabil, îi explică el surorii logodnicei sale, apoi i se adresă Liei: Iubito, e cineva aici, afară, lângă mine, care ar avea să-ţi spună ceva.
- Păi, să intre, replică Lia cât mai firesc cu putinţă, deşi nu se aştepta la blondină.
Însă chiar mărunţica ei colegă era cea care intră. Se îndreptă direct spre Lia şi-i spuse:
- Îmi pare rău pentru modul în care te-am tratat astăzi. Nu vreau să fim supărate una cu alta, pentru că nu-i deloc un sentiment plăcut. E mai bine să fim prietene, în continuare. Ce zici, se poate?
- Sigur, blondino, surâse Lia. Nu ţi-am înţeles motivul supărării, dar, într-adevăr, m-am simţit tare ciudat ştiindu-te supărată pe mine, replică Lia, privind spre blondă. Bineînţeles că vreau să ne împăcăm, cât mai repede!
- Atunci, prietene?! întrebă blondina cu subînţeles.
- Prietene, afirmă Lia, zâmbind voioasă. Mereu, blondo...
Cele două se îmbrăţişară sub privirea nedumerită a simpaticei Ly, care nu înţelegea nimic. Spre deosebire de Ly, Lucian, care ştia foarte bine despre ce era vorba, le privi zâmbitor, mulţumit că totul se rezolvase cu bine, iar logodnica lui era din nou veselă, surâzătoare.
- Ah, blondino, ce bine că te-ai hotărât să ne împăcăm, exclamă Lia, tare bucuroasă.
- Nu m-am hotărât singură. Mulţumeşte-i logodnicului tău; el m-a ajutat să iau această decizie, recunoscu Maria. Norocoaso! E un om minunat! Şi te iubeşte, cu adevărat.
- Da?! zâmbi Lia şi-şi îndreptă privirea, recunoscătoare, spre logodnicul ei. Mersi mult, Luci!
- N-ai pentru ce. Ştii doar că nu-mi plac certurile şi supărările, în general, indiferent cine ar fi implicat, replică Lucian, decis că ar fi cazul să se retragă, elegant. Aşa că vă las. Noapte bună, fetelor!
Lucian ieşi grăbit, fără a-şi săruta logodnica, iar cele trei fete rămaseră împreună. Ly privi încurcată în urma lui. Nu mai ştia sigur ce să creadă despre el; i se părea un personaj ciudat, misterios, dar nu era încă dispusă să-şi schimbe actuala părere în ceea ce-l privea, chiar dacă, încetul cu încetul, începea să descopere că totuşi, se înşela în privinţa lui...