Al doilea an de studii se desfășura în tihnă creativă. Clasa avansa, în toate. Aurora Ivanovna, văzându-și în creștere roadele străduințelor, se bucura, înflorea, binevoitoru-i zâmbet făcând-o tot mai frumoasă și mai satisfăcută de muncă.

Eu devenisem ucenic sârguincios și supus. M-am dat tare în citire și aritmetică. Până -n iarnă reușisem să dreg și ceva caligrafie, rărind pete, mâzgălituri și groaznice tăieri de peniță. Indiciile date îmi făceau trecere în categoria mijlocașilor, bun fiind și-n educația fizică. La cânt și desen aprecierile nu mă găseau, nici eu nu le căutam – N-aveam talent, și basta!

La sfârșit de semestru, cu două zile înainte de Anul Nou, școala a dat concert la club: cu brad viu pe scenă, împodobit cu steluțe aprinse, ghirlande, jucării... S-au interpretat poezii, cântece, dansuri, urături alături de Moș Gerilă, Alba ca Zăpada, Scufița Roșie, lupul nesătul ținând de labuță blândul epuraș de pe câmpii... După petrecere, la ieșirile din sală învățătorii dădeau pachet de caramele amestecate cu ciocolate, biscuiți și covrigei, învârtit din hârtie de magazin.

În ziua ceia am adus acasă tabelul și parte din cadou. Aveam nota patru*(bine) la citire, aritmetică, muncire; un cinci(foarte bine) la purtare, altul la alergare; trei(suficient) la arte și caligrafie. Mama s-a uitat în document, apoi a început: ” Scrisul... – Dumnezeu cu dânsul... mâna strâmbă niși șiocanu n-o mai îndreaptă... Da iaca di cânt – rușine să-ți hie la obraz, cu o grămadea neamuri, care ani di zîle o cîntat la biserică... Și la desenat nu ti stărui, diloc! Chiar așa-i di greu să însămni ușurel cu creionașu o coadă di vulpi... niști coarni di căprior acolo? Zău că nu știu și să fac cu tini. Poati să ti dau pi mâna lu țas-ta Nătalea...”

Degeaba mă speria mama. Dacă Aurora Ivanovna cu al ei farmec nu-mi găsea loc în nesupusa creație artistică, nici Natalia Nicolaievna nu avea șansă. Pe lângă lipsa de aptitudini, numitele materii creative nu mă interesau în absolut.


Anul Nou se întindea de la 31 decembrie până la 14 ianuarie. Faptul se datora unei recente răzlețiri sociale, în special răspândite în satele cu datini potente.
Funcționarii și comuniștii celebrau festivitatea după stilul nou, restul sătenilor, fiind în marea majoritate, o sărbătoreau două săptămâni mai târziu, în ziua de sfântul Vasile.
”... iar pe la biblioteci – numai babe și moșnegi...” – suna o frântură de hăitură modernă pe scena clubului, la serbarea oficială. De noile compoziții, dirijate contra vechiului calendar ortodox, se bucurau doar propriii autori și admiranții lor, că la școlari de-alde mine pe o ureche intrau și pe amândouă ieșeau.

Mama se ținea de stilul vechi, pe cel nou nu-l respingea cu mare putere, iar de critica activiștilor nu se deranja. Altceva o frământa în acele zile de răzlețire: de ce eu nu ieșeam pe scenă cu o poizioară sau o urătură, hie măcar și nouă, așa cum făceau alți elevi de sama mea. Chiar eram eu mai prost ca dânșii? – Nu pot spuni poizii, mamă, când mă sui pi scenă mă fâstâșesc, li uit, zboară din cap... – mă îndârjeam eu după serbare. – Și vrei, să mă fac di rușini?...
– O poizie ghini învățată, nu se uită nișiodată. Ai terminat jiumătatea di an cu trii di trii, versuri nu știi... La și te-o mai lăudat învățătoarea? – Asta n-o înțăleg, macar taie-mă bâcățăli. – Dar că m-am învățat a citi, a număra păn la un milion, adunarea, scăderea... Aestea nu să socot?... – Să pune și asta, brava, da tre să ai noate bune la toati, și a vorghi în fața lumii să ti înveți, ca fratili mai mari, ca bunel-to Neculai... – Da el, umbla cu uratu, când era mititel? – Da cum! Umbla și când era mari. Să masca, lua tălanca, buhaiu și să dușea, cu veri de-a lui, pi la neamuri... Da urături di cari știa!..
– Eu, iaca... nu știu niși una bună. – Cum adica, nu știi? Da ”plugușoru...” l-ai uitat? – Mamă, plugușoru-i ca o poizie di clasa întâia. Eu vreu urătură ca lumea. Mătali ții minti v-o una di la bunelu ? – Cum să nu... Da mai ghini du-ti la tat-to Manole, el știe mai multe.
– Mă duc, chiar acu! Oare-i acasă? – Asta nu ți-oi spune-o. Poati să hie la lucru. Da la și așa mari grabă? Păn la anu nou mai ai două săptămîni. – Vreu s-o învăț mai răpidi, să am cînd o repeta, să n-o uit.
– Asta da! Du-ti o leacă mai înspri sară, atunșia garantat dai di dânsu.
– Mă duc acu, poate-l găsesc, că disară la ruși esti kino*(film) înteresant.
– Dacă-i așa, du-ti. Cum îl găsăști, dă-i multă sănătati din partea me!

Unchiul locuia cu familia la șleah, pe locul de trai a bunicului Neculai. Lucra svarșcik (sudor) în colhoz. Avea casă nouă pătrată, cu verandă, încălzire în toate odăile odată, baie, apă caldă și alte conforturi ale timpului, ce-l făceau știut în sat ca adevărat meșter Manole, astfel numit de mama în curajurile ei festive.
Era omănos, blajin, măsurat la vorbă, prietenos... Mai tare ca orice îi plăcea muzica. Era acordeonist, și vocalist. Cânta la nunți, cumătrii, petreceri... Cânta și acasă, mai ales la sărbători – singur și acompaniat, cu ansambluri și fără, pentru muzică fiind gata la fapte neordinare.
După cum se vorbea între neamuri, în tinerețe avuse moșul o istorie demnă de ascultat.
Un nepot a lui de la Tartaul venise odată în ospeție. Îl prinse în toane bune, pus pe veselie. Unchiul, cu un ulcioraș de rozior pe masă, înfoia acordeonul. Nepotul asculta, ochii de la clape nu și-i dezlipea. Moșul, asta a observat. A mai tras vreo trei cântece, apoi i-a agățat băiatului acordeonul pe umeri, fără să-l întrebe de-i convenea sau ba.
Îngânând o oarecare melodie, unchiul apăsa și pe clape, cu degetele nepotului. Asta procedură s-a repetat, și nu în zadar.
Prinzând ceva din notele fredonate, băiatul s-a apucat să le aștearnă pe claviatură. Unchiul a făcut ochii mari. Simțea el sufletul de muzicant zăcând în nepot, dar nu se aștepta să iasă la lumină așa de repede. Din bucuria ce intrase într- însul, a turnat un păhăruț de vin, l-a ridicat în sus cu mândrie și l-a închinat dintr-o răsuflare, apoi a mai turnat oleacă și l-a servit pe ucenic.
Ca răspuns la descoperire, teteica Manole s-a lăsat păgubaș de 200 de rublișoare în favoarea nepotului – să-și procure acordeon, să-și dezvolte darul.
Vărul Ilii în scurt timp a apucat drumul cântului instrumental, rezonanța căruia a lovit în întreaga familie.
Frații mai mici, care mai mult care mai puțin, toți erau înzestrați cu aptitudini muzicale. Cu anii, așa de bine s-au lipit de arta sunetelor, că s-au întrunit cu toții într-un taraf recunoscut în satele învecinate, iar astăzi – renumit nu numai pe meleagurile bătrânului Bugeac, ci în întreaga Basarabie, și pe scenele României. Istoria muzicii mocănești încă nu s-a sfârșit, dar va trebui de întors la iarna clasei a doua.

În drum spre teteia Manole, mă rugam și la stâlpii de lumină să-l găsesc cât de repede acasă. Aveam o mare obligație, față de moșii din vale.
O zi înainte de concertul cu bradul, ne înțelesem să mergem împreună cu hăitul, pe la învățători. Inițiativa mi-a plăcut și mie, și fratelui.
De la actul în cauză se aștepta chilipir: bumboani, piceni*(biscuiți), covrigi, covrigei... la care se plusau și bani. Care pățan(băiat de cuvânt) avea duh să refuze așa ofertă?..
O singură întrebare mă deranja, puțin: de ce moșilor le trebuiau cozi din urmă... la ce serveam noi? Răspunsul, tot de mine formulat, mă bucura. Ideea era că noi, școlari exemplari, bine văzuți în rândurile de cărturari, făceam față și tradiției, și companiei. Alături de noi, mai altfel s-ar fi uitat la mutrele lor tovarășii profesori în seara de revelion.

Pe fratele mamei l-am prins în pragul ușii, scuturându-și omătul de pe ciubote, că taman venise de la lucru. Dintr-o răsuflare i-am raportat scopul vizitei, dându-i de înțeles că aveam grabă.
El m-a ascultat, m-a primit în casă, m-a întrebat de școală, de viață, apoi m-a așezat cu dânsul la masă, m-a și cinstit cu un gât de vin. După mâncare, ne-am apucat de treabă.
Urătura mi-a scris-o frumos verișoara Anișoara, pe două pagini de caiet. Odată pus ultimul punct, am luat țidula, am împăturit-o cu atenție și am șters-o acasă, că tot atunci trebuia și învățată.

Văzându-mă în ogradă, am intrat direct în casa mare. Fratele, cu încă cineva, se uita la televizor. M-am înfundat în camera de la deal și m-am apucat de tocit scriptura. Nici n-am observat când a intrat mama. – Iaca undi sa află băietu nostru, da eu mă gândeam: oari nu l-ar hi înghițăt v-on lup pi drum. Îi fudul, ari odaia lui, pi la noi nu mai treși... Îmi pare bine, numa că nu înțăleg... Di și nu te-ai discălțat, boiere? – Aiși îi frig, mamă, niși afară nu-i glod, șiobotili-s curati... – i-am răspuns eu, atunci văzându-mă încălțat, și cu paltonul încă pe mine.
– N-ari importanță, glod, omăt... Ia uiti și țolișoari curati v-am pus pi jios... Așa, timp di o săptămână li fașiți negre, niși păn la crășiun n-ajiung curati
– Da teteia?.. Treși cu șiobotoaișili pin toată casa... lasă numa glod.
– Lui îi dau crezari: lucrează, tractoru-l așteptă la poartă, n-ari când să învărtească ogheli... Voi, mari grabă n-aveți, și vă încălțați mai ușor ca dânsu. Da și tolocănești aiși, că ti auzi tucma di afară? – Învăț, urătura! – Iată cari-i treaba. Însamnă că l-ai găsît pi tat-to Manole. I-a spune-o, s-o aud și eu. să văd dacă-i așeia, di dimult.
–Aho-ho, copii și frați, stați puțin și nu mânați, lângă boi v-alăturați și cuvântu-mi ascultați: Într-o joie dimineață, badea Vasile s-a sculat, pe ochi negri s-a spălat, l-a icoană s-a închinat, biciul din cui a luat, boii mari a înjugat... Și la luncă a plecat, plugu-n brazdă l-a băgat, de arat s-a apucat. Lunca mare frunză n-are, lunca mică - frunza-i pică, sai voinice și-o ridică c-o bucat-de mămăligă... Face-ți roata măi flăcăi, da-ți din bici, din zurgălăi, și strigați odată – Hăi, să se audă peste văi... Buna sara la ferestre, la copii și la neveste, buna sara la obloane, la boieri și la cucoane... – Brava! Îi tot așeia... cam lungușoară. Ai să reușăști s-o înveți toată?
– Păn disară-i gata! – Ai văzut?!.. Da o poizioară acolo... s-o înveți și s-o spui la o sărbătoari, nu ti duși capu... Iaca aiși se pare că te-am prins. Clar lucru, urătura dă câșlig, da poizia... Nu vrei tu, nu că n-o poți învăța – a zis mama și a deschis ușa la dulapul de haine, unde mereu ascundea secrete știute. – Ia vezi, o clipă, și arată la tilivizor... ș-apoi vină să spui. Vreu și eu concert la români, la ruși...
– Acu arată balet, am înștiințat-o eu, întorcându-mă din altă odaie.
– A hi el bun și baletu, numa nu pintru mini... Mă duc, ti las să înveți urătura, că tari-i frumoasă. Tăman ai să ni urezi la anu nou, a nostru.


În data de 31 decembrie, fiind deja în vacanță, până la amiază mare lucru n-am făcut, doar am repetat urătura învățată. Pe la chindii stăteam cu ochii pe soare și eu, și fratele, să-l vedem dus odată, că ne aștepta noaptea. Mama ne-a observat. – Și vă tot sticlesc ochii înspri șușauă? Nu cumva aveți di gând să vă dați drumu divali? – S-a interesat ea, țintind mai mult în mine. – Nu vă împingă păcatu să vă porniți cu șerutu pi la învățători, să mă râdă pi urmă lumea în sat. Bodaprosti lu Dumnezău, anu ista pământu o făcut di toati – mîncari avem... di foami nu murim. – Cum să nu-l urez pe primul meu învățător?.. A să superi – a răspuns fratele, încercând să întoarcă roata situației în a noastră favoare.
– Precis că vă așteaptă moșii divali... Iaca di undi sâ trage doru di urătură la Ego, și eu, proasta, m-am lăsat amăjită ca o școlăriță. Da tu, cari ar trebui să hii mai răspunzător, ca mai mari, nu ești mai di treabă. Și să mai grăim!.. Numadicât învățătoru ti aștiaptă, anumi pi tini, din toți trecuții pin crieru lui. La câtă copchilăraie -i în satu ista, tre să cumperi o mașină di bumboani... Lăsați omu-n pași, că ari familia și trebuințîli lui! Să n-aveți și-i căuta pi la poartă, m-ați înțăles?!.. (Răspuns n-a urmat) Eu n-am di gînd să fug din urma voastră. Dacă nu mă ascultați, a să vă dau pe mîna stăpânului. Da și să-l aștept eu pi dînsu, acuș pun mâna pi o jărghie și vă dau eu vouă pomeni. Îa puneți măna pi cîrpe și spălați veranda. Hai, chiar acu! N-așteptați să vă mai spun odată! Lună o vreu!!!
– Da-i curată, de-o săptămână nu-i glod afară... – Așa sâ pari di sus, da ia apleacă-te, de trage o dată cu degetu pi podea. Ai să vezi, cât colb ari scândura pi dânsa. Trebuie strânse țoalili, duse în grădină, tăvăliti ghini în omăt curat, scuturate, pi sârmă înșirati și lăsati la jer pi noapti. Pi urmă vă întoarșiți în virandă, măturați înșetișor, să nu ridicați colbu pi perdeli... Mai diparti știți și aveți di făcut, numa că di data asta vreu să treșiți cu spălătoriu di două ori, tot di două ori să schimbați apa din căldari, să nu fașiți lucru di mîntuială.
– Pi urmă, ai să ni lași cu uratu? – am întrebat cu fratele într-un glas.
– Dacă a să fașiți lucru ghini și răpidi, poati că am să vă dau voie, numa la primu învățător și la învățătoarea lu Ego, că tot acolo trăiește.
Bucuroși de răspuns, ne-am pus pe treabă. Mama s-a dus în cuhne, și bine a făcut. Apucam țoalele din fugă și, fără să le mai strângem ca lumea, le căram în grădină. Târâindu-le cu capetele pe unde se nimerea, le aruncam în omăt și le luam la bătut cu ciubotele, ca la vatra jocului... Lucrările din verandă au fost încă mai spornice. Podeaua n-am mai alintat-o cu mătura, am dat deodată cu cărpa udă... – timpul apăsa. Afară lumina dădea în amurgite. Dacă ne potriveam la instrucțiile mamei, terminam pe la opt noaptea, oră proastă pentru ale noastre planuri.

Spălatul podelelor s-a efectuat operativ. În activitatea dată eram bine organizați, fapt datorat diviziunii juste a muncii pe acel tărâm de activitate. Cu alte cuvinte, încă în iarna precedentă, intr-un acord special veranda fusese împărțită în două sectoare: cel de la vale, considerat mai greu de spălat, cu o treime din suprafața totală, și cel de la deal, mai ușor de spălat, de trei ori mai mare ca metraj. Hotar servea o fâșie de beton lată de o șchioapă, ce mereu rămânea nespălată. Curățenia se făcea cam odată la săptămână, și de două ori pe timp de glod, de fiecare dată schimbând sectorul.
Diviziunea muncii se aplica și pe alte fronturi. Împărțite erau ograda, grădina în timpul de săpat, hrănitul și adăpatul vitelor, sacii de ridicat în poduri, grămezile de gunoaie încărcate în remorci... împărțit era tot de ce ne atingeam, ca steagul păcii să fâlfâie deasupra propriilor noastre dreptăți.
Terminând treaba înaintea mea, fratele a șparlit-o divali fără să-i spună mamei la revedere. Bine a făcut, la decizia ei neclară ne puteam aștepta la orice schimbare. La un sfert de oră eu am procedat la fel. Mi-a mers. Dovedisem să închid poarta pe din afară, taman când mama ieșise din cuhne. M-am aplecat și am rupt-o de fugă, la vale.

La bunica, totul mergea după plan. Colea cu Ukil deja plecaseră la delă* (treabă), ca echipa numărul unu. Nu puteam merge cu haita, ci grupați câte doi, distanțați în metri și timp. Așa cerea tactica, tocmită de propriii uncheși.
Țața Finica și mămuța erau acasă, torceau lână. Cât companionul alerga tot ocolul după berbec (să-i scoată clopotul din zgardă), eu le-am recitat parte din a mea strigătură. Le-a plăcut. Ca răsplată, Țața Finica mi-a umplut un buzunar cu sămânță de bostan, m-a lăudat și m-a rugat să vin neapărat cu uratu la sfântul Vasile. A trebuit să-i promit, altfel nu scăpam din casă. Cum a apărut Deadea cu tălanca, am și plecat.

Prima intrare s-a realizat la o profesoare de clase primare, cu gospodăria situată pe muchia șleahului, nu departe de șosea. Dumneaei ne-a dat bumboane, biscuiți și ceva bani.
Ieșind la drum, unchiul m-a sfătuit să-i dau câștigu la păstrare. Îndată m-am pus de acord, chiar m-am și bucurat, că în luna ceia pierdusem din buzunar zece copeici, bătute.
Conform traseului, mai departe venea o casă de pedagogi, unde locuia și prima mea învățătoare. Punctul dat s-a dovedit tare întrebat. La poartă făceau coadă puștani de urat și fete de colindat. Unchiul n-a mai ocupat rând, doar s-a dat mai aproape de intrare, trăgându-mă și pe mine, să pătrundem pe distinsul teritoriu înaintea altora.

Dinspre ograda cu pricina se auzea zângănit cu glas de urător, parcă ceva cunoscut. Când vocea s-a oprit, unchiul a zis: ” Cărarea-i lungă, hai!” Pe la mijlocul potecii am dat nas în nas cu ai noștri. Păreau mulțămiți. N-am stat la vorbă, ne-am despărțit îndată, că situația cerea grabă. Afară se întunecase demult... Funcționarii n-aveau năravu să țină porțile descuiate toată noaptea. În pragul gospodăriei, ne-am dat la prima fereastră. ”Aiși uri numa tu, că am un nod în gât” a spus tovarășul de grupă, apăsându-și căciula pe frunte, ridicând și gulerul la palton. La prima bătaie de tălancă, m-am apucat de urat cu glas vioi și răspicat, ca pentru prima dragă învățătoare.
Dinăuntrul verandei, la geamul de jos s-au ivit ochi mari și fețișoare. Tot atunci s-a deschis ușa. În prag s-a arătat Aurora Ivanovna. Să mă fi recunoscut oare după glas, sau poate sunetul de clopot a atras-o afară?... În tot cazul, ieșirea ei nu mi-a priit: m-am încâlcit, m-am fâstâcit și m-am oprit, înnăbușit ca un motor rămas fără benzină.
Noroc că prinsei repede curaj șă termin urătura, de altfel muream de rușine, mai ales că una din fetițe învăța în clasă cu mine, într-o bancă. Învățătoarea nu s-a urnit din ușă. Îndreptată cu privirea numai la mine, m-a ascultat până-n ultimul cuvânt. ” Bravo, Ego! Frumoasă recitare!” – a exclamat ea cu suflet, apoi a scos darurile dintr-un coșuleț. Ne-am ales cu caramele, ciocolate, covrigei, mere, copturi. Am primit și bani buni. În drum, chiar lângă poarta pedagogilor, ne-am dat într-o parte și ne-am oprit. Trebuia să așteptăm câteva minute, să ne mai distanțăm de prima noastră grupă. Băieții și fetele în așteptare au atacat teritoriul, toți odată. S-au întors repede, nici nu-i auzisem urând. Urmărind după îndepărtarea gloatei,
Deadea a întors paltonul pe dos, a dat urechile la căciulă în jos, le-a legat sub barbă, apoi s-a înfășurat cu fularul în jurul gâtului. ”Așteaptă aiși, acuș vin” – a ordonat el, rupând-o din loc.
La câteva minute, dinspre veranda urată s-a auzit zvon de tălancă. ”Le-am tras și eu o hăitură... ca pintru prima și ultima directoare, că nu știu dacă mai ajiunjim noi azi în fundu Butușenilor” – a comentat Deadea la întoarcere. Fintul mi-a plăcut, m-aș mai fi dus și eu, dar era prima învățătoare, mă cunoștea după respirație, nu că să mai deschid gura. Tot atunci am plecat mai departe, ne mai rămase de urat o grămazea învățători, agronomii, contabilii, președinții, inginerul, doctorul... Prin ogrăzile cu luminație slabă unchiul se masca și mai trecea odată. Am dovedit peste tot. N-am ajuns la Măcrești, Rotundu, nici pe Rusca, că în acele mahale porțile erau închise.
După șleah ne-am îndreptat spre casă. La colț la Țicău companionul mi-a înmânat partea de bani și s-a dus în vale, iar eu am luat-o la dreapta.
De pe urma uratului m-am ales cu un pumn de copeici (toate galbene) și o trăistuță de bunătățuri, pe jumătate golită. Fratele nu s-a lăsat bătut, ba ma întrecut, la finanțe. Printre gologanii aurii i s-au nimerit și albi-argintii.


Anul Nou pe nou l-am serbat cu televizorul. Casa părea întoarsă cu fundu-n sus, mama o gătea de crăciun. Era toată în treabă, dar mai arunca și ea ochii la ecran. Când auzea de Irina Loghin, lăsa tot calabalâcul din odăi și alerga să o vadă. Concerte frumoase dădeau toate capitalele. Ne alintam în baluri, filme, spectacole și amuzante distracții. Ne aflam în vacanța de iarnă. Fără îndoială, asta nu însemna că aveam dreptul să stăm numai trântiți în pat, cu ochii în povești și picioarele zgăibărate pe sobă. Vaca și oile rămâneau în răspunderea noastră.
Diminețile pe întuneric, când încă se încleștau dinții de ger, tata nu ne mai stârnea de sub iorgane, le dădea el de mâncare și pleca la lucru. În restul zilei, la timpul cuvenit se cereau hrănite și adăpate de noi. Vacii mai trebuia de-i înlăturat și baliga de sub coadă. Pe afară mai aveam și alte obligații: de adus apă de la fântână, de tăiat lemne; de curățit omătul în jurul caselor, după viscol de-l scos din șoproane, din poduri...

După regula bisericească, sărbătorile de iarnă începeau cu șapte ianuarie. La vremea ceia gojineața se cunoștea populată de doi godaci, dintre care unul mai mare. Celui mai mic îi era dat să trăiască până la Paște, pe când altuia îi rămâneau ceasuri numărate.
Cu două zile înainte de crăciun, tata a procedat ca tot omul gospodar. Din draga dimineață a ascuțit cuțitele, a umplut cu benzină lampa de gaz, a controlat-o , apoi a slobozit porcul în grădină. În timp ce se pregătea locul de tăiere, fratele a fost trimis să cheme un vecin a nostru priceput la omoruri de animale.
Teteia, cu toată dureța lui, nu era în stare să îndeplinească asemenea funcții. La un paște, porcul înjunghiat de dânsul alergase toată ogradă cu cuțitu-n pept... Din născare avea mare milă de orătănii, nu i se dădea mâna să mântuie de zile o găină bătrână, nu că o vietate mai mare. Asta treabă în gospodărie, de regulă, o realiza mama. În caz de mare urgență, era în stare să ia coasa, să reteze gâtul la un vițel mare, numai nu la porc, sacrificarea căruia cerea putere de bărbat, mânuire de cuțit și sânge rece.

Odată intrat pe poartă, vecinul a făcut cunoștință cu viitoarea jertfă.
– Îi frumos – a apreciat el cu vederea. –Ari cam la 130 di kili. Ai să scoți și slănină, și carni bună. Hai să-l dăm jios, azi tre să ajiung și la lucru.
– Șini-i cu tăieganu*(iataganul), așeala comandă – a spus tata, punându-i în mână un cuțitoi cât juma de sabie. – Aista-i pintru urși, lasă-l la hăcuit, am eu unu mai potrivit.
– L-am luat di la un cumătru, cu gându să nu chinui animalu.
– Di asta nu-ți bati capu... Până-ți gust jinu, băieții să-l ostenească.
La spusele vecinului, ne-am apucat de fugărit porcul prin toată grădina, speriindu-l cu vergi de hripcă. – Gata, adușeți-l în ogradă, a strigat tata cam la un sfert de oră.

Porcul nu se dădea mânat, a luat-o la goană spre capătul viei, parcă știa sau simțea ce-l aștepta. Noi îl goneam la vale, el se trăgea la deal. Ne-au ajutat mai marii, altfel nu-l mai scoteam din grădină. În ogradă, slăbit de puteri, a fost prins de labe, doborât la pâmînt și culcat pe spinare. Tata, apăsându-l cu un genunchi pe burtă, i-a împreunat copitele din urmă și le-a strâns cu amândouă mâinile. O labă dinainte o țineam eu cu fratele. Executantul și-a făcut treaba.Tata nu se uita la animal, ținea capul întors într-o parte, să nu-l distragă de la moarte. Fără să vreau, i-am observat pe obraz o lacrimă. M-a apucat plânsul și am fugit în grădină, să nu mă vadă nimenia. Când m-am întors, porcul nu se mai mișca. Uitând de scârbă, am plecat cu fratele după paie. Vecinul a scos cuțitul din animal, în loc băgînd un ciocălău, și-a spălat mâinile, a închinat un pahar de vin și a plecat.
Lăsând porcul pe spinare, tata l-a învelit cu paie și a dat foc. După ardere a pus alături scânduri late și l-a întors pe burtă, sprijinit pe labele desfăcute în părți. Noi țineam, trăgeam, împingeam... paie mai aduceam. L-am mai învelit odată, să-i pârlim și spatele, în timp ce teteia înfierbânta lampa de gaz. Coacerea pielii cerea timp, pricepere și răbdare - astă operațiune o făcea numai el.
Între timp noi aduceam de la fântână apă multă (de fiert la plită), apoi ne învârteam fără treabă în jurul animalului sacrificat, periodic curățind arsurile.
Tot uitându-mă la cioricul dat în culoare, mă cam rodea la stomac. Tata nu mă înțelegea, el vroia slănină calitativă (care mie mi se oprea în gât vară și iarnă). La cărnăraia din mijlocul ogrăzii... trăgeam foame. Mâncare în casă nu lipsea...
Cine se mai uita la oala cu fasole în ziua de tăiere? Carnivorii, care pe-afară, care în casă, pe paturi și pe la geamuri zădărâți de mirosuri, înghițeau cu răbdare noduri de așteptare.

Pe la chindii, aparatul de gaz și-a terminat misiunea. Godacul nostru, aproape de nerecunoscut, stătea în patru labe înțepenit, de focuri înnegrit. Tata a luat o căldare de apă caldă și i-a aruncat-o deasupra pe toată lungimea, apoi s-a apucat de-i curățit pielea. Noi am procedat la fel.
Straturile de arsuri răzmuiate în apa fierbinte se lipeau de lama cuțitelor, lăsând în urmă fâșii late de cioric curat, rumenit în punctul lui. Odată roase și spălate părțile accesibile, am pus alte scânduri alături și am întors porcul invers.
Când a fost curățită burta și interiorul picioarelor, am spălat scândurile goale și l-am mutat la locul vechi, în poziția inițială. Până tata își potolea setea cu un pahar de vin, mama a adus un țol și l-a așternut pe spatele animalului. Tot atunci s-a ivit și restul familiei. ”Hai! Suiți-vă călare, să aveți carne păn în postu mari”, a strigat ea în toată ograda și a intrat în cuhne.
Fratele nu s-a aruncat să încalece, leatul nu-i mai permitea. M-am suit eu, după mine – Clemența, Andrușa, apoi Costa.
Când a ieșit mama cu Luminența înfofolită în iorgănașul ei, loc nu mai era. ”Dă-o la mini”, am strigat eu de pe poziția de frunte. Mama a scos-o din iorgan și mi-a înmânat-o repede, să nu zboare porcul fără mezină. Fetița nu era dezbrăcată, avea pe dânsa rochiță lungă, colțuni de lână... Am vrut să o țin în brațe, ea – nu. S-a scăpătat din mâinile mele, s-a întins cât a putut, a încălecat pe ceafa porcului și a trântit cu pumnii în frunte. Dând de o ureche coaptă, a înșfăcat-o cu amândouă mâinele, s-a aplecat, i-a mușcat vârful, apoi s-a apucat de mestecat.
– E fata-n casă, să nu ti lesă fără rășituri – a spus teteia râzând.
– E ca e, iștialalți mă îngrijorează. Porcu di anu trecut coadă n-o avut, niși două urechi... șioricu di la coasti din prima zi o cherut...
– Da și să fac? – Porcu-i a lor... Noi nu tot așa am fost?
– Voi – da, noi– nu. Mai strunești-i și tu o leacă, nu-i lăsa chiar di capu lor, să nu li să apleși di la șioricu cald.
– Anumi așa-i bun, dacă să rășești, nu mai este așeala. Să nu jupoaie di pi schinari, mai diparti... cum s-a nimeri.
După partea festivă, mama a luat țolul, fata (care nu se dădea ruptă) și a intrat în cuhne să-și caute de treabă. Ceilalți, îmbrăcați ca de sanie, au rămas ca martori interesați în finalul operației. Tata a tăiat din coada coaptă și a oferit, de poftă, apoi a însemnat ceafa porcului cu o cruce adâncă și s-a apucat de cenătiut. Mai întâi a făcut trei tăieturi de-a lungul spinării, (distanțate de o șchioapă a lui), apoi a separat slănina de carne. A noastră misiune era să căram în beci bucățile tăiate.
– Asta treabă am terminat-o, a zis tata, despărțind de pe spatele porcului ultima bucată de slănină. – De-acu încolo putem umbla și la șioric. Acu vă dau... mai întâi Ukil să toarni un păhar di jin, să nu mai spăl eu mâinile di unsoari.
După ce fratele și-a făcut datoria, tata a găsit într-o coastă un loc crăpat de arsură, a desprins bucăți de cioric și le-a pus pe scândura goală, să hie de gustare. Eu am dat de o spărtură în altă coastă și am jupuiat acolo o bucăță bună. Tata a observat. N-a zis nimic, în așa fapte el era omul nostru. Am mai tras câteva țăndări și le-am pus la hurtă.
– Presurați sari di-ajiuns. Dacă mai vreți, servițî-vă sînguri, eu am di lucru, acuș vine întunecă... Mai departe au fost scoși mușchii de pe spate și imediat duși în cuhne. Apoi a urmat spintecatu, scoaterea măruntaielor, tăiatu coastelor...
Tata sfârteca, noi căram. Capul, rămas la urmă, l-am dus în beci eu. Acolo și i-am mușcat un vârf de ureche mai mult din poftă, că flămând tare nu mai eram, cioricul salvase situația.

Odată terminată tăierea, am intrat în cuhne, afară se făcuse frig, întuneric. În odaia mare ne aștepta masa, încă goală. ”Acuș mâncarea-i gata. Aduși-ți murături și hin”– a rugat mama, trebăluind deasupra plitei. M-am dus eu, fratele rămase pe afară (îl ajunse rândul să dea fân la animale).
Văzându-mă în beci, am scos capacul de pe o balercă golită pe jumătate, am pus mâna pe un ciorpac și l-am băgat până la fund, să dau de patlagele mai rozii. Am învârfonat un castronel cu gogonele, apoi am trecut la butoaie. N-am scos pe chișcă, m-am aplecat și am zmuls cepul din loc. O vâna rubinie a țâșnit din doagă, ridicând spre gura ulciorului spuma roșietică în două cu purici .
În casă era vânzoleală mare.
Pe masă, lângă ciaunul cu friptură aburea mămăliga răsturnată, cu furculițe și farfurele înconjurată. Mezina bătea cu palmele în perete, frații mai mici se împungeau cu coturile-n coaste, căutând să ocupe locuri mai aproape de carne, pe când sora lor mai mare deja rupea cu dinții dintr-o bucată de macră ferbinte. ”Brava, băietu” – m-a luat în samă mama, văzându-mă cu mâinile ocupate. – ” Hai ti rog, mai dă-ți drumu odată pi scări și adă un calup de brânză, să hie la mămăligă...” M-am dus, nu-mi vroiam supărare înainte de a mă așeza la copioasa masă ce anunța îmbelșugatul început de sărbători.

În ajunul de crăciun, remarcabil prin pregătiri de bucate, mama nu-și vedea capul de treburi: Avea de copt colacii și de fert răciturile, fără de care sărbătoarea era de neînchipuit, mai vroia să facă și măiurele – o mâncare rară delicioasă, după care ne perdeam mințile. Văzând-o alergând încruntată, ne-am oferit cu fratele să o ajutăm, că în ziua ceia nu prea aveam treabă pe-afară.
– Acu vă găsăști mama di lucru, la amîndoi odată. Și s-ar întîmpla, dacă ați faci voi niști măiureli?
– Facim, numa să ni arăți cum.
– Numadicît mama v-arată. Totu-i hiert, numa trebui di hăcuit mărunțăl. Lucru-i cam chiompănos, da voi – înșetișor, numa aveți grijă să nu vă tăieți la dejiti...
Odată pregătit terenul, mama a pus pe masă oala plină cu măruntaie , a scos o bucată de ficat fert și l-a tăiat bucățele, arătându-ne ce aveam de făcut cu restul: alte bucăți de ficat, inimă, rinichi, sânge închegat ... Rămași singuri, am ciopârțit mărutaiele conform regulei, mai mult sau mai puțin.
Fratele, ca totdeauna a fost mai harnic, și-a terminat partea și a plecat la televizor. Eu am rămas, mă interesa finisarea.
Mama a pus tot materialul mărunțit într-un lighenaș, l-a presurat cu sare, piper negru, l-a mestecat, apoi o parte a pus-o într-o oliță. Observându-mă concentrat, m-a înțeles.
– Îți plași să ti uiți cum să prigătești mâncarea, brava! Pi linia asta, vre jița di divali sau nu, te-ai aruncat în Mocani. Pi bunel-to Neculai, în ajiunuri di sărbători numa pi lângă mămus-ta Măranda-l videam. Acu tăia, acu hăcuia... herbea și rășituri dacă trebuia. El săra slănina, o chipăra, o usturoia... tari bună o făcea. Da cărnațuri di cari prigătea, afumături...
– Asta lu teteia Manole tot îi plași. L-am văzut odată cu pestelca dinainti, și o bască albă pusă pe-o urechi.
– Și băița Loghin la fel era. Poati ai să li samini și tu lor.., fimeili-s tari mulțămiti, când sâmt ajiutoriu bărbaților. Ia dă să învârtesc eu niști măiureli acu, să vezi numa cât di ușor să fac: Porția asta rămâne pi la anu nou, du-o în virandă la frig. Numadicât puni o chiatră lătăușă pi căpac, să nu-l răstoarni motanu cu laba. Pi urmă sloboadi-ti în chivniță. Di acolo adă prapuru, patru ouă, două-trii căpățîni di usturoi... Ai adus, brava! Păn eu pun rășiturili la foc, tu curăță usturoiu și taie-l măruțăl - mărunțăl... Acu stricăm două ouă, presurăm usturoiu și amesticăm. Mai diparti tăiem prapuru în porții pătrati, nu mari. Întindim ghini prapuru, punim în mijloc două-trii linguri învîrfonati di măruntaie, li învîrtim strîns. Măiurica gata la videri samănă cu o catletă*, numa că-i învălită cu prapur și ari alt gust.
– Îs buni tari, eu di crășiun altșeva nu vrau.
– Cum adica, să mîncăm numa asta? - Nu-u! Mama vă fași încă șî rășitureli, și salcison...
– Da la anu nou?..
– Pi la sfântu Vasâli a să vă fac călbaș, carni cu cărtoafi la cuptiori, a să vă mai prăjesc și măiureli. – Călbașu, cu orez?..
– A să umplu și cu bulgur, și cu orez, să vă intru-n voie la toți. A să avem bucati di-ajiuns, numa să him sănătoși să li mâncăm înșetișor, să nu ni să facă rău la stomag.

Mesele și ospețiile de crăciun au durat trei zile. Într-o noapte i-a tras o ninsoare bună. Deasupra omătului vechi s-a mai așezat un strat de o șcioapă. Ne țineam de halcă ziua întreagă, intram pe poartă numai când ne apuca foamea.
Drumul de la Vasile Negru era plin cu băieți, și nu numai. Neveste tinere, bărbați amețiți de plăcerea sărbătorii se băteau cu omăt, î-și făceau vănt și se aruncau cu viteză pe drumul lunecos. Noi aveam o sanie de fer sudată de unchiul Manole. Când o încălecam trei-patru inși lângă poartă la Țicău, zburând la vale ca vântul, ne opream în malul râpii de la bunica. Acolo coboram, urcam dealul cu sania trasă de sfoară, și iar zburam...


După crăciun, cu două zile înainte de al nostru an nou, a început al doilea semestru. Mă duceam la școală numai de obligat. Lecțiile erau un chin, Învățătoarea n-o auzeam, n-o vedeam. Mă gândeam la tot felul de povești și istorii din afara clasei, numai să nu iau în samă timpul, parcă oprit. Se apropia sara sfântului Vasile. În iarna ceia, eu cu fratele eram porniți tare pe urat, ne aștepta satul plin de neamuri. Ne lipsea tălancă. Ne-am apucat de o căutat, așa instrument în zilele cele era tare întrebat. Tata s-a obligat să ne aducă un clopoțel. Lăsându-ne în baza lui, ne-am liniștit.

Ziua de 13 ianuarie a fost lungă de tot. Pe la repausuri în coridorul școlii se auzea că în seara ceia flăcăi uniți în drujine*(echipe), se angajau să prindă urătorii, să-i închidă la selsovet... să dea foc la capre... Pe mine altceva mă deranja: Pe amurgite răbdarea nu mă mai ținea, mă apuca damblaua de ciudă că încă mai stăteam în bancă. Ca înadins, în ziua ceia aveam patru lecții. Ultima era adunarea de clasă. Cui îi trebuia..?

Acasă am ajuns pe întuneric. Fratele mă aștepta și pe mine, dar mai mult pe tata cu clopoțelul. Prin măhale sunau zurgălăii, noi stăteam la masă, fără apetit, cu ochii la drum... Venit de la școală, nici nu m-am descălțat, ca la pornire să nu mai perd timp încă și la învârtit oghele. De altfel, nici nu era nevoie de descălțat la fiecare pas, in omătul de afară nu se zărea boaghe de glod. Iarna era în plina-i frumusețe. Tata în sfârșit a întrat pe poartă, numai că uitase clopoțelul în tractorul lăsat la brigadă. Bucuria a dat în scârbă. Ukil ca Ukil, eu am fost care a făcut mutra acră. – Ziderea mami lui di clopoțăl..! Ei cum l-am uitat eu? Toată zâua l-am purtat în buzunar la cufaică... Acu înspri sară l-am scos, numa pi o minută... Știu și undi l-am slobozît din mînă...
– De-acu, lasă-l cu Dumnezău – încercă mama să-l ogoaie.
– Nu te-ai mai porni să râdiși dealu în așa sară, pintru un clopoțăl... A ura știu băieții, mari hodorojeală nu li trebuie. Fă-li și tu o legăturică di șeri mai mărunțăli, să aivă oleacă di sunet și să iasă odată pi poartă, că stau amîndoi ca pi chiroani. La neamurili cari avem, păn la valaret acasă nu-i videm.
Am ieșit cu o legătură de chei vechi de lăcăți. Nu sunau ele cum eu mă așteptam, dar n- aveam timp de mofturi. La ora ceia satul huia de glasuri, clopoței sunători și subțirele migete de buhăieși.

Prima urătură am făcut-o la Țața Zoia, a doua – la țața Maria, a treia – la bunica.
Țața Finica, cu fruntea în poduri și obrajii în totală surâdere, ne-a băgat în casă, ne-a dat la fiecare în mănă 20 de copeici, câte un colăcel, ne-a chemat și la masă. A desfăcut batista și mămuța, să scoată albe...
Apoi l-am urat pe badea Gheorghe, care trăia cu nevastă-sa mai la vale. Tot cu albe ne-a bucurat și el. De la el am apucat-o spre șleah, să ajungem la unchiul Manole, nanu Yrelav, badea Vitea, badea Vasile... În drum spre dânșii mai intram și în alte ogrăzi.
Uram neamuri mai îndepărtate, mahalagii, cumătri, prieteni de-a tatii... Eram dispuși să uram tot săteanul cu portița deschisă și câinele legat în dosul casei, dar torbele cu colaci ne îndoiau. Le-am dus acasă și – hai, iar... Am învârtit mai mult șleahul și Rusca, anul cela alte mahale nu intrau în plan.

Aproape de miezul nopții, uratul nostru s-a terminat. Rupți de oboseală, ne-am întors acasă. Am numărat banii, și tot atunci i-am împărțit, frățește. Ne-a revenit la fiecare câte două ruble și ceva. Cu așa parale un băiat strângător era bogat până la paști. Nu ne-am culcat, am mai stat, să ascultăm urături de bărbați mascați, cu tălănci mari și vuiete lungi de buhai, să vedem tot felul de minunății.
Capre împopoțonate cu hârtii colorate cusute în rânduri, cu coarne-n panglici aurii , intrau și pe la noi. Cu boturile lor ascuțite, meșterite din lemn de nuc înnegrit în arsura focului, lăcuit la strălucire, se arătau frumoase, mândre, mofturoase. De la poartă până la ușă făceau numai șotii și figuri, apoi se opreau în prag și nu se urneau din loc, până nu ieșea stăpânul să le poftească înăuntru. Fiecare capră avea muzicant și cioban, care ducea și sacul cu colaci.
Veselia mare era când se nimereau în casă două capre odată. Muzicanții înfoiau armonicile, ele se apucau de sărit ca nebunele în două copite, în ritmul muzicii clănțănind din boturi, săltând cu coarnele spre pod, apoi lăsându-le spre podea, ciobenii îndrumându-le cu chef la fapte: ”Ha-ța-ța, ha-ța-ța, ha-ța-ța căprița mea! Joacă capră di la munti, cu steluță albă-n frunti...” După ce terminau dansul, caprele se lăsau pe labele dinapoi și se uitau cu ochi de oglindă la stăpân, dându-i de înțeles că ajunse momentul de răsplată.
Stăpânul agăța colacu-n coarne, punea pitacul de 50 sau rubla în palma păstorului, apoi lua ulciorul si turna. Căprarii binecuvântau noul an, ridicau păhăruțul, îl uscau și mai departe plecau.

Pe la două de noapte, în mahala s-a auzit bătaie de doba. Se apropia valaretul – o grupă mare de tineri și tinere din oameni gospodari, ca pe timpuri însărcinați de obștime să adune bani de muzică la jiocurile din sat. Ca tradiție, manifestația era destinată caselor cu flăcăi și fete mari, dar trecea și pe la noi. Mama, fostă mare activistă în domeniul dat, în fiecare an o solicita din timp, în mod excepțional.

Când valaretul a intrat pe poartă, mama aștepta cu ușile deschise la verandă. Cântând marșul, mizicanții mergeau înainte. Flăcăi și fete erau vre-o zece. Din urma lor veneau vre-o patru capre zburdalnice cu coarnele-n ghirlande, clănțănind cu tact din maxilare. Văzându-se în casa mare, dirijorul a înfoiat acordeonul. Îndată a dat glas trâmbița și clarnetul, nici dobarul nu s-a lăsat întârziat. Caprele s-au înșirat pe toată veranda și s-au apucat de sărit în ritmul cântării. După jocul caprelor a răsunat o polcă, apoi o horă. Cornutele nu s-au mai oprit, lăsând loc și dansatorilor. Apoi toți au fost invitați la masă în camera de la deal, pregătită special. În timp ce tata turna în păhăruțe, mama se răsplătea. Căprițele jucăușe au fost premiate cu colaci frumoși și căte o rublă, valaretul s-a ales cu doi colaci mari de cununie și o bancnotă de 25, nouă-nouță.

La plecarea tineretului, seara de Anul Nou nu s-a terminat, dar pe mine m-a doborât osteneala. Spre dimineață încă mai auzeam prin somn glasuri răgușite de urători, marșuri de armonică...

Vechiul Anul Nou nu figura în lista sărbătorilor oficiale, însă oamenii în ziua ceia nu lucrau. Doar pe la ferme ieșeau careva lucrători pe o oră-două, că mari munci în toiul iernii nu prea erau. Mai zbârnâiau partidarii pe la selsovet, dar conducerea colhozului lăsa lumea în pace. Nu era cazul de jucat de-a credința cu slujitorii pământului. Școala funcționa cu toată precizia orarului. Învățând de dimineață, fratele a pișcat-o la lecții. Eu am mai stat tolănit în pat, nu mult. Cum s-a făcut de ziuă am plecat cu semănatul, strict pe la neamuri. Față de urat, procedura numită era mult mai ușoară. Trebuia doar de intrat în casă la om și, aruncând pe țoale un pumn de grâu, de-i dorit belșug în noul an: ” Sănătatea nouă, și la anu cu sănătatea nouă! Să trăiți, să înfloriți, ca merii, ca perii în mijlocu primăverii...”
La semănat luam bomboane, copturi, covrigi, colăcei dulci... și bani. Spre amiază m-am întors acasă cu o geantă de bunătățuri și o rublă jumate de copeici albe. Fratele, nici el n-a rămas în pagubă din cauza învățăturii. Venind de la școală, s-a pus pe semănat. Numai unul nan-so Ilușcă îi înmânase un pitac bătut de 50, mi l-a și arătat. Precis că până acasă el m-a întrecut cu paralele.

Așa era Anul Nou a nostru: cum numai te vedeai cu fundul din pat ridicat, tot atunci te făceai și bogat, mai ales cu multe neamuri în sat. Cu un zornăit destoinic în buzunar, un pățan de clasa doua altfel se uita la lume. Până la urmă, profitul se spulbera, restul rămânea.