În prezenta scriptură nu odată s-a menționat că noi, dinafară și dinăuntru, fără să vrem, eram divizați în categorii nemurești – simplă manifestare biologică, recunoscută în oricare mare sau mică familie. Unii păreau aruncați în partea tatii, alții în a mamii, restul - amestecați.
Fratele încă de mic se demonstra un tot mocan, numai oasele-i erau de-a lui bunelu-său Grigoriță, cel puțin așa spunea mama. Tot ea zicea că-l născuse zdravăn, trecut de cinci kile, ce însemna că urma să crească nalt și voinic. Nu știu în ce se baza ea, dar nu-l vedeam tare mare, chiar de era mai răsărit ca mine, care păream plămădit din alt aluat.
Deși creștea slăbănog și osos, fratele avea palma lungă, lată, pumnul greu, avea și putere, dar nu o întrebuința. De mic dominat de înaltele viziuni educative, băiatul se concentra mult asupra cărții – ocupație ce din start prevedea soluționările conflictuale numai pe cale pașnică. Poate din cauza asta și era el des obijduit de băieții mai mari, încă de mic. Toate răutățile de pe drumul școlii se împiedicau de el, chiar și lipit de garduri încurcându-le să treacă pe alături.

Într-o iarnă, unul Vova – mahalagiu a nostru cu faimă de mare bătăuș în sat, de ani mult mai mare ca noi - în drum spre școală ne tot aținea calea. Pe mine nu mă atingea, avea ce avea cu Ukil, căutându-i motive să-l ofenseze măcar cu ceva. Odată i-a dat un bobârnac, altă dată-o palmă, apoi o bleandă, un picior ...
Fratele răbda, acasă nu spunea. Într-o zi m-am plâns eu în locul lui. Mama pe tata nu l-a înștiințat, a hotărît să soluționeze problema singură, pe cale pașnică, vorbind cu stăpâna răufăcătorului. N-a dat de ea, femeia lucra la fermă, da cu fecioru-său, în afară de tată-său care demult lipsea din sat, mai mult nu avea cine discuta. Întrebarea a rămas deschisă. Nici unchiul Colea, care învăța într-o clasă cu bătăușul, nu s-a putut lămuri cu dânsul. Răul l-a dovedit, făcându-l numai sânge.

Hazardul a poruncit ca în iarna ceia să apară în vale badea Ilii, proaspăt ieșit din casă mare de stat.
Uncheșul nu mai arăta ca înainte, ci se făcuse un flăcău în toată legea: nu prea înalt, lat în spete, cu mâinile împăinjinite de vine umflate cu sănătate, fața bărbătoasă cu zâmbetul de totdeauna puțin asprit, ochii arzători deciși la fapte de o singură dreptate. La două zile de la întoarcere, badea a trecut pe la noi. Văzându-l bine dispus și în deplină libertate, mama s-a bucurat nespus, l-a primit cu mâncare bună, a vorbit cu el ca și cu unul mare. Și fratele-i povestea ce-i trăsnea prin cap... și eu mă tot învîrteam pe lîngă dânsul, îl trăgeam de degete, să mă conving că era el și nu altul, îi apăsam mușchii de la mâini, să aflu cît de tari se făcuseră în ultima vreme. Tot stînd la taifas cu iubitul cumnat, mama se scăpă cu vorba, de Vova.
– Țață Cate, eu acuș vin – a strecurat badea între dinți, a înșfăcat paltonul din cui cu tot cu fular și s-a aruncat la ușă.
– Ilii, nu ti încurca cu răii, să nu iasă tat-so din... – striga mama alarmată, dar nu mai avea cui. Badea zbura pe poartă, și noi din urma lui.

La colț la Țicău, badea a cotit în vale, s-a oprit lângă casa căutatului și a dat cu piciorul în poarta. Poarta nu s-a deschis, părea ferecată dinăuntru.
S-a uitat el în ogradă, pe la geamuri, apoi și-a dat drumul în vale. L-a găsit pe Vovan la iazul de la râpă - se dădea cu patinele pe ghiață, și nu era singur.
Bădița și-a scos paltonul, i l-a dat lui Ukil, fularul l-a lăsat la mine, pe urmă s-a apropiat frontal de cel căutat. Vinovatul încă avea șansa de a se salva, dar n-a folosit-o, fiind bazat în spetele lui frate-său mai mare – coșcogemite flăcău cu ciubote de ultima mărime, de-o șchioapă mai înalt ca badea...
Un pumn a unchiului, ochit sub barbă, l-a doborât pe Vova la pămînt, apoi a pornit vatra jocului. Înnebunit de răutate, cu dinții încleștați în capătul se sus a puloverului, badea Ilii tot ridica bocancii și-i izbea cu toată greutatea... pentru nepot, și pentru Colea... Vova se vârcolea, icnea, da frate-său tot nemișcat rămânea, că pe unchiul demult îl cunoștea. La urmă sărmanul a fost târât la copcă, să fie înnecat.
Atunci s-a urnit din loc Alioșa, dar salvarea lui Vova nu a fost el, ci o fată frumoasă de pe Rusca, taman atunci trecând pe drumul de alături. Văzând-o, badea s-a sfiit, s-a calmat... inculpatul a fost iertat.
Mahalagiul n-a mai pus mâna pe Ukil. Trecînd pe lîngă el, se îmblînzea la față, zîmbea, glumea, mai să-i dea și buna ziua. După așa istorie, care pedagog ar îndrăzni să demonstreze că bătaia n-ar aduce folosință?

Cazul ”Vova” s-a zvonit în tot satul. Fratele pleca la școală cu pieptul descheiat, tot așa se întorcea acasă. Ani la rând nu s-a mai atins nimeni de el. Se mai întâmplau ciondăneli cu băieți de seama lui, dar tare nu-l deranjau, la învățătură nu-l încurcau. Care pățan n-a luat măcar o palmă la falcă în anii lui de avânt?
În tot cazul, noi eram doi, ne țineam aproape unul de altul și la școală, și în sat, numai pe acasă ne mai bocăneam uneori, fără a dăuna solidarității de după poartă.

Odată, la școală, în pauza mare cineva s-a suflat că Mărțănilă îl bătuse pe fratele. În clasa cincea, cînd se petrecu incidentul, eu nu mă temeam nici de dracu.
N-am mai stat, însoțit de un coleg m-am precipitat la fața locului – o căsuță din dosul bibliotecii, mai îndepărtată de directorat.
Acolo își aveau sediile clasele a șaptea. Am intrat. Bădița Ukil stătea înroșit, supărat, cu fruntea aplecată asupra băncii. Mărțănilă, un băiat făcut, cu un cap mai înalt ca mine, povestea ceva lîngă tablă. Alături, un cârd de fete hlizite îl ascultau cu gurile căscate. Eu am mers înainte, însoțitorul a rămas în ușă, dacă ceva – să acopere spatele frontului.
Fără să scot o vorbă, m-am dat în fața oratorului și l-am pocnit tare la lingurică. Flăcăul a suspinat, s-a înalbit, s-a îndoit... Tot atunci l-am și atacat cu o ploaie de pumni. Îi scăpărau ochii, de pierdut ce arăta...
La sfârșit de răfuială, mai mult din admirația publicului, i-am mai tuflit un picior în fund și am părăsit biruitor încăperea. Atunci a zângănit și soneria.
Afară, n-am ajuns cu amicul nici la colțul bibliotecii, când ne-am trezit cu învinsul în spate. Fioros, cu ochii bulbucați, fața învinețită de obidă, pălituri, rușine... strângea o piatră în pumn. N-am dovedit să facem o mișcare, așa de iute la mână a fost el.
Camaradul a luat o piatră-n șapcă, eu m-am ales cu un pumn în dinți; el a zbughit-o la lecție, eu am rămas să mă lămuresc cu dușmanul. Am dat eu în el, a dat el în mine... Încăierarea n-a durat nicio minută, învățătorul de fizică ne-a descleștat. Atunci mi-am revenit din fierbințeală și am rupt-o de fugă spre corpul principal, în care se afla și a cincea ”A”. Am întârziat la istorie – obiect de mare răspundere morală, științifică și socială. Profesorul – om sever, cu înalte principii politice, pedagogice... n-a pierdut timpul cu mine – m-a pus în ungher, cu fața la perete. Numai după zumzăitul de la cancelarie m-a atenționat el, să spun clasei întregi ce se întâmplase cu fizionomia-mi evidențiată prin buza de jos, crăpată în două părți aproape egale. Am tăcut. Lecția se terminase, la ce-i mai serveau dumnealui istoriile mele, când capu-i era plin cu războaie mondiale?
La repaus am ieșit afară, la chiuvetă, să-mi spăl mutra de sângele vărsat în apărarea fratelui. M-a văzut Deadea, elev în clasa noua, care pentru nepoți și nepoate încă de mic se punea luntre, punte și munte.
Au pornit întrebările: ”Șini ti-o pălit, când, cum, care o dat primu, pintru și...”Mai în scurt, după lecții unchiul a avut randevu cu Mărțănilă.
S-a întâmplat asta în drum spre casă, la gardul de după biserică, unde școlarii de obicei își puneau întrebările la punct. Deadea a descărcat pumni pentru fratele, pentru mine, da mai mult pentru piatra ridicată de mânia neputinței. Trebuia lăsată la locul ei, iar voinicul – să-și dobândească biruința cu mâinile goale, cum era primit între loialii luptători ai epocii.

Referitor la cazurile de mai sus, ar fi o mare greșeală de înțeles că fratele totdeauna și pretutindeni se arăta plăpând, nevinovat, blajin ca bojica (maica) de pe icoană. În timpuri de răstriște se făcea cu totul alt om, nu o singură dată s-a dat el în armată. Aspru, decis, ușor la fugit, greu la pălitură, umăr la umăr cu pățanii de sama lui, luni întregi apăra cinstea Ruștii, cu vitejie respingând incursiunile Butucenilor aflați în mare alianță cu ulițele centrale.
Într-o iarnă războiul se terminase, dar el nu se mai oprea. Zi la zi se răzbuna pe un școlar de anii lui, care luptase de partea adversară. Unde-l prindea, acolo-l pocnea, chiar dacă acela era mai zdravăn.
A durat asta, până fratele a fost prins asupra faptului de însăși bibliotecara, mătușa dreaptă a pătimașului. Așteptând demult momentul, femeia l-a apucat strâns de guler și – hai să-l târâie la cancelarie, să-l arate la directoare. La persecuțiile tatii și bănuielile mamei, legate de ariol, lui atunci îi lipsea să mai fie scos și la careu.
Pricepînd intenția, fratele a prins momentul, s-a zmuls din mâinile intelectualei și a rupt-o de fugă pe Valea Lărgii, altă direcție nu avea de ales. La prima hudiță a apucat-o spre livada școlii, acolo a scăpat, de fapt femeia nici nu se ținuse după el. Mama a aflat, dar tatii nu i-a spus, că nu avea sens – la bătăi băiețești el nu se amesteca, deloc. Cazul a fost închis. În restul iernii, și toată primăvara, picior de-a fratelui n-a mai călcat între rafturile literaturii de la școală. Pe paginile noilor lui romane figura ștampila bibliotecii sătești.

Mult nu mai e de spus despre Ukil. De ce? – În anii de școală el mereu s-a aflat lângă mine, iar eu – mereu lângă dânsul. Istoriile noastre nu odată s-au intersectat. M-aș opri doar pe scurt la începuturile lui de pribegie, atunci simțindu-i lipsa mai tare ca oricând.
După eșecul de la universitate, fratele s-a apucat de lucru la tractoare, în sezonul de toamnă. Pe întuneric ieșea din casă, pe întuneric se întorcea. Fiind hapsân la muncă mai ceva ca tata, nu că sâmbetele, nici duminicile n-avea hodină.
De unde se lua atâta rezistență într-însul? – De crescut, în vara ceia nu mai crescuse, mușchi nu mai făcuse. Ce-i drept, se înălțase, dar tot slăbănog rămase.
Băieții de sama lui se arătau hojmalăi mustăcioși, bărboși, păroși, spătoși, pieptoși cu brațele umflate, el – pielea și osul, parcă nu-i ajungea apa la rădăcină, doar dosurile palmelor îi erau lățite, bărbătește îngroșate în ciuda coatelor subțiate. În schimb, se ținea tare pe picioare, iar ochii zburători demonstrau curaj, lucoare și duh tare, ce nu se notau la alți masculi de veleatu lui.

Lucra fratele cu un tractorist tânăr de pe Valea Lărgii – un bărbat zdravăn ca tata, pumnos, tălpos, fățos, năsos, cu fruntea lată, glumeț din a lui natură, cu dinții mereu goi din cauza excesului de umor. Era iute la treabă, hulpav la norme, nu stătea o minută degeaba, în doi cu ajutorul se potriveau, se și împăcau. Pomoșnicul (ajutorul), în tehnică nu era tare priceput, dar era meșter la povestit baliverne – rădeau și văgăunile de pătăraniile lui.
Uneori treceau cu tractorul pe acasă. Mama le punea ce avea pe masă, eu fuguța le scoteam vin din beci. Trăgeau câte două pahare, înfulecau în grabă și dispăreau pe dealurile de popușoaie neculese. Uneori se nimerea și tata cu dânșii. Când îi vedea pe amândoi repeziți la mâncare, cu ochii la ceas, își râdea în barbă, satisfăcut de începutul carierei de dobânditor a viitorului inginer.
Speranța tatii plutea în aer.
Pe fratele (ca și pe mine) tehnica nu-l încânta în absolut. El tindea spre ale lui realizări, lucrând doar să termine sezonul, să pună mâna pe niște bani, apoi s-o tundă la capitală. Justa jurisprudență nu-l aștepta în văile colhozului. Din cauza lor n-avea când citi un eseu, nu că să prindă vaste cunoștințe în istorii și literaturi, atât de necesare pentru a se scăpa pe altă parte a baricadei universitare.

La sfârșit de noiembrie s-a terminat aratul, ultima lucrare de toamnă. Pe fratele tot mai des îl vedeam pe acasă. Părea îngândurat. Tata era ferm hotărât împotriva plecării. O dată l-am auzit cu urechile mele strigând nervos prin ogradă: ”Niși un fel di Chișinău, aișia, lângă mini... nouru, nouru...” Făcea urât tare, demult nu-l văzusem așa. Fratelui nu i-a plăcut, s-a înroșit, dar nu s-a pus în poară. La început de iarnă, Într-o dimineață cu ceață, când tata ieșise mai devreme din casă, fratele a pus mâna pe geamantan și a plecat. Nu era singurul care evada din sat, îl acompania un prieten de școală. Când să pună piciorul în autobus, a apărut și tata călare pe ”K-700”. L-a observat, dar nu s-a mai oprit, taman atunci autocarul s-a mișcat din loc. A venit repede acasă și s-a interesat: ce căuta Ukil la Leova în zi de lucru?.
Mama ia spus adevărul. Atunci el, fugând la drum, a pornit motocicleta și a ieșit la șleah, iar de acolo – la șosea. S-a luat din urma autobusului. Nu l-a mai ajuns. Și apoi, ce-i dădea asta? Băiatu-i era încăpăținat, dacă nu în ziua ceia, în alta... oricum se scăpa la libertate.

O lună a umblat teteica îmbufnat, fără motiv suduind la orice pas. Pe mine mă ținea din strâns, toate ucazurile căzură pe spinarea mea.
Ce era să fac? – L-am înhămat alături pe Andrușelu tatii, văzut voinic și priceput la treabă. La început ne înțelegeam cam greu... Cu încetul, relațiile s-au normalizat, ba ne-am făcut și pretini. Eu îi ieram comandiru, cumiru... tot eu îi eram și brigadiru. Pe lângă noi mai era și Costa. Fugaul a apărut aproape de Anul Nou, după ce tatii îi trecuse supărarea. N-a stat mult, s-a scos de la evidența de trai, a făcut un certificat, apoi a plecat.
A doua oară l-am văzut doar în primăvară. A venit cu un gentoi de cârnațuri, bomboane... avea cu el și aparat de ascultat muzică. Crescuse, era cu jumate de cap mai înalt ca mine, se lățise în spete, se îmbărbătase la față... Ne-am îmbrățișat, ne-am strâns mâinile… – abia atunci l-am simțit eu ca adevărat frate mai MARE.
Viața de oraș i-a priit fratelui, în câteva luni se făcuse flăcău. Purta păr lung, la ceafă învălurat ca pentru scriitori, în frunte retezat ca la actori, așezat fir pe fir; cămașă în dungi, cu guler larg desfăcut deasupra sumanului, pantalon clioș cusut la comandă...
Am stat împreună la masă, am mâncat, am băut compot, vin (și Marișa l-a gustat). A înfulecat și el din bucate de la țară. De păhăruțul cu zaibăr nu s-a atins, se dăduse serios în sport, nu fuma, alcool nu consuma. Vorbea mai mult el. Povestea de șantiere, de clasa muncitoare (tânărul nostru proletar muncea în construcții), de minunățiile de la oraș...
Ne uitam la dumnealui ca la un venit din cosmos, ascultându-l cu gurile căscate. Până și Luminența radia de plăcerea auzitelor, d-apoi Andrușelu, gata să îndure și o foame de trei zile la rând, numai să ne mutăm cu traiul la capitală.
Tot la oraș mă gândeam și eu - lehămetuit de gloduri, gunoaie, băligaruri... Care din noi, în minutele celea de visătoare cutezanță, nu s-ar fi trezit sus la etaj, unde glodurile nu ajungeau nici pe aproape...
Descrierile civilizației urbane treptat au trecut în informații culturale.
Fratele a scos magnetofonul – cumpărătură scumpă, procedată în baza primelor salarii. O melodie nemaiauzită a răsunat în toată casa, exact când o cumătră a familiei trecea pe lângă poartă. Zărind-o pe geamul de la cuhne, mama a deschis ușa, că i se făcuse cald. Fratele a înțeles-o, într-o clipită învârtind butonul până la capăt. Muzuca a zburat afară. Cumătra a chiuit și s-a dus în drumul ei, orășanul și-a răsuflecat cămașa și s-a apucat de jucat ”stileaga*”. S-au încins și fetele la bâțâială, nici Jozefina nu stătea locului, uitată de neamuri într-un colț de pat, sălta cu tact din umeri, ridica mâinele în pod și flișchia din palme ca una mare.
După primul cântec a urmat al doilea, încă mai săltăreț.

La a treia melodie, când veselia era în focul ei, a intrat și tata pe poartă. Nu s-a iritat, nici s-a întristat, ba din contra, surprinzătoarea vizită a bludnicului fiu l-a înviorat. Și-au întins mâinile, s-au îmbrățișat, și-au zâmbit, au vorbit... din vechea obidă nu râmase măcar prafu. Părintele s-a învoit cu dezonorata-i soartă, dreptul la libertate a triumfat, cel puțin în paragraful dat.
Spre deosebire de vechile timpuri, plecarea de la sat a devenit un lucru abitual, recunoscut și de obștea rurală. Migrația la oraș nu mai era fenomen nici pentru tata. Însăși frații lui mai mici, la timpul lor s-au tras spre marile aglomerații.
Satul se afla în prag de criză, centrele urbane, cu comoditățile lor crescânde și posturile de lucru avantajoase, treptat îl lăsau fără brațe de muncă. Tineretul de la țară își dorea o viață mai ușoară. Cum, sub ce motiv trebuia de făcut asta? – doar cârmuirea nu lâsa pe oricare să plece fără întoarcere.
Ca să fie scos de la evidența de trai, militară și comsomolistă, fratele aduse recomandație de la proletari fruntași, certificat special, cum că el era solicitat de întreprinderea constructoare la un post de muncă important, necesar avansării spre comunizm...
După toată tolocăneala lui, am înțeles una: cea mai scurtă cale a libertății era cartea. Un tânăr ca mine, admis la învățătură într-o instituție onorabilă, deschidea ușa selsovetului cu picioru, ca și a comisariatului militar. Versiunea asta am văzut-o mai clară ca albastrul cerului în seninul zilei.